ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Prozatoare de marcă a literaturii actuale, prin proza realistă  pe care o propune, legată de satul natal, de care nu se poate rupe decât, o dată cu părăsirea definitivă a acestei lumi şi îndreptarea spre alte realităţi care deocamdată nu se întrezăresc, Ioana Stuparu  ne surprinde din nou cu microromanul  Tovarăşi de ultimă zi, titlu sugestiv care ascunde în el parabola (dez)lumirii, a desfacerii de legăturile pământeşti şi accederea spre înălţimile cereşti.

De data aceasta, universul nu mai este rural, aşa cum ne-a obişnuit în cărţile sale anterioare: Trilogia “Oameni de nisip” şi volumul de proze scurte “Grădina care s-a suit la cer”; nici măcar de universul  mistic, cu trăiri duhovniceşti speciale,  existent în volumul “Clipa de lumină”. E vorba de universul citatin, nu în alt timp, ci în timpurile noastre, iar eroina, Marga Lupescu, o femeie ca toate femeile (dar care posedă ceva cu totul special!!!), este, de fapt, întruchiparea artistică a autoarei, femeie provenită din mediul rural, care, de-a lungul anilor s-a adaptat din mers, condiţiilor  urbanistice, cu blocurile-tip, cu mormanele de gunoaie neridicate la timp care se încing şi care emană duhori insuportabile, cu subsolurile inundate, cu frânghii nesfârşite de rufe albe şi color puse la zvântat pe culmea proptită cu o prăjină, cu izurile de tot felul care năpădesc casa, chiar dacă ţii ferestrele închise.

Autoarea fixează şi cadrul acţiunii, într-un cartier din orăşelul Găieşti, situat, “pe dreapta când vii dinspre Bucureşti sau Târgovişte, după ce ai lăsat în urmă piaţa şi ai trecut podul peste Răstoaca, apă leneşă şi plină de lintiţă.”

Ioana Stuparu manifestă  predilecţie în a fixa cu precizie teatrul de acţiuni, descriind cu o precizie demnă de un conducător auto, traseul de străbătut până acolo,   pentru un eventual turist care s-ar încumeta să meargă pe urmele acţiunii. Uniformitatea arhitectonică şi culoarea pământie a blocurilor de locuit standardizate  părând “de-o vârstă cu pământul”, cu balconaşe înţesate cu fel de fel de acareturi, în care sunt întinse sârme cu rufe, toate leite, încât până şi locatarii se pot rătăci şi încurca adresele, nimerind într-o altă locuinţă, aşa cum s-a întâmplat  într-o piesă de teatru sovietică, “Revelion la baia cu aburi” de Arcadi Arbuzov,  când un individ cu cheia proprie, într-un apartament standard, cu mobilă stas, cu preşuri şi perdele la fel, cu fotolii aidoma, cu măsuţa de televizor acelaşi tip şi cu patul – parcă acelaşi, (până şi cuvertura cumpărată de la acelaşi magazin!) cu bucătăria aşezată în aceeaşi poziţie şi în sfârşit, cu toate celelalte accesorii asemănătoare cu ale locuinţei sale, a intrat în garsonieră la o tânără femeie, ceea ce a creat, bineînţeles, confuzie, situaţie hazlie până la grotesc, suspiciune şi teamă, până s-au lămurit lucrurile. Şi cum se apropia revelionul…cei doi, în cele din urmă îl petrec împreună. Comicul de situaţie ascunde însă un înţeles adânc: viaţa oamenilor, habitatul lor, devin asemănătoare, până la identificare.

Harul povestitoarei este notoriu. Ea are un simţ al  naraţiunii absolut uimitor precum şi un simţ al ironicului de neegalat: “În dreapta blocurilor se află pârâul ce poartă numele “Potop”, unul dintre vecinii statornici care îşi strigă veşnicia printr-un firicel de apă ce şerpuieşte lin în general şi doar pe ici, pe colo zglobiu, pe fundul unui vad larg, dar, mai ales, adânc. Nu-ţi vine a crede că respectivul pârâiaş care abia se observă de pe mal, uneori nu-şi mai încape în vad şi rupe zăgazurile cu atâta furie, făcând mari pagube pe o întindere considerabilă de teren agricol, dărâmând totodată case şi garduri din beton, luând în vârtej vite, păsări şi chiar vieţi omeneşti. Probabil de la potopul pe care-l lasă în urmă i-a fost dată denumirea de POTOP.”

Autoarea fixează temporal desfăşurarea acţiunii, momentul cheie al istoriei românilor: decembrie 1989. Ne aflăm, aşadar, în anul de răscruce 1989, când  teroarea psihică provocată de conducerea de partid şi de stat şi de organele de represiune care slujeau cuplului prezidenţial, pusese stăpânire pe orice individ şi nimeni nu îndrăznea să-şi recunoască nici măcar visele nocturne, când se vorbea cu gura închisă şi trebuia să priveşti – cu ochii “larg închişi” realităţile din jur, fără putinţa de a-ţi manifesta nemulţumirea. Şi acţiunea începe într-o staţie de autobuz plină cu navetişti care mergeau spre Fabrica de confecţii. Fiecare cu gândurile lui, de vreme ce autobuzul întârzie. Se încheagă totuşi, dialoguri convenţionale, aşa, ca între oameni care se văd zi de zi, câte 8 ore la serviciu, şi nu prea mai au să-şi spună noutăţi.

Cu luciditate şi fină ironie, autoarea analizează cu ochi vigilent starea de atunci a ţării: “De când a ajuns cel de al doilea om la cârma ţării, primul fiind Tovul, Tova a avut pretenţia ca localitatea sa natală să devină oraş. Aceasta implica foarte multe probleme, dar realizabile atâta timp cât Tovii deţineau pâinea şi cuţitul. Era necesară dezvoltarea industriei, pentru ca ţăranii să devină muncitori în fabrici şi uzine. Astfel a fost înfiinţată o secţie producătoare de piese de schimb pentru Fabrica de Frigidere, noua fală a Găeştiului. Nefiind de ajuns, însă, a mai fost construită şi Fabrica de Confecţii care, pe lângă faptul că era mare, mai era şi dotată cu cele mai moderne utilaje, iar când va fi fost să funcţioneze la capacitatea maximă, aveau a lucra acolo câteva mii de persoane.”

Oamenii discută în şoaptă  despre lucruri grave. Şi personajul feminin, ezită să ia parte la discuţii din nesiguranţă şi teamă, întrebându-se: “Oare, o mai fi cineva de încredere?” Întrebare retorică, desigur.

Zvonuri incerte circulau însă, în  şoaptă, iscate de ştirile de la Radio Europa Liberă,  ori Vocea Americii, care îi ţineau la curent cu noutăţi din ţară, posturi ascultate în secret, mai de toţi românii, pentru că, aşa cum spune Silviu Lupescu, soţul Margăi, “pereţii au urechi”. O familie “normală”, cu responsabilităţi dar şi cu temeri că ar putea păţi ceva dacă ar fi divulgaţi de vecini, că ascultă posturi străine.  Şi vorba soţului, vecinii…”După faţă par a fi oameni cumsecade, vorba le e la locul ei, dar în gândul lor cine poate citi?”

Şi dacă nu s-a reuşit ceva în regimul trecut, în privinţa terorii, este faptul că nu s-a descoperit o maşină de citit gânduri. Pe ele nu putea fi stăpân nimeni în afară de Dumnezeu şi de posesorul lor. Gândurile nu ţi le poate lua nimeni. Ele sunt proprietate privată, că tot  nu era voie să pronunţi sintagma aceasta, regimul comunist fiind împotriva oricărei forme de proprietate privată.

Cu toate acestea, liniştea şi siguranţa familiei trebuiau protejate. Ideea că gândurile ar putea fi “citite”  o terorizează  pe Marga Lupescu care, însă,  în aşteptarea autobuzului, nu se poate opri de la oarecare consideraţii filozofice asupra timpului:  “Stăteau cu toţii în staţia de la Complex, aşteptându-l pe Nenicu să dea cotul, la volanul autobuzului. Tovarăş comun le era timpul, în faţa căruia cu toţii erau egali. El însoţeşte pe oricine, oriunde şi oricând, din proprie iniţiativă, fără să ceară plată. Nici nu se supără dacă scurgerea lui este percepută în mod diferit de fiecare om în parte. Dacă s-ar fi văzut gândurile fiecăruia!… O, Doamne!…  Omul şi gândul… ”Oare, există cineva în staţie, care poate citi gândurile oamenilor?”

Restricţiile de tot felul pun stăpânire pe traiul normal al oamenilor şi, fie că le convenea, fie că  nu, suportau întreruperea curentului pe scară  şi în locuinţe, frigul, lipsa de alimente, neajunsuri care ridicaseră conştiinţele “pe culmile disperării” – mai ales că acum, aşa cum precizează autoarea, “Bălaia înţărcase peste tot!…” adică nu se mai găsea chiar nimic. Cei care au trăit asemenea timpuri nu pot uita priveliştea  sinistră a magazinelor cu rafturile goale, din care ieşeai mai flămând şi însetat decât intraseşi. Şi faptul de a lua (cu relaţii) o pungă cu zahăr ori o sticlă cu ulei, constituia pentru oamenii regimului, o adevărată contravenţie.

Avea trei kilograme de zahăr însă, în casă, constituia fericirea supremă. Aşa au fost timpurile, la care s-a adăugat teroarea de “a nu fi prins”, de parcă săvârşiseşi cine ştie ce nelegiuire.

Marga Lupescu – întruchiparea autoarei acelor timpuri cruciale, este o persoană incapabilă de ură  şi de discordie, ea are relaţii bune cu tot biroul unde lucrează, nu cunoaşte indivia şi disputa, îşi vede liniştită de treburile şi de familia ei. De aceea, la mirarea unei colege care-o întreabă cum poate fi atât de calmă, ea gândeşte: “Să-i fi spus că ea nu poartă ură nimănui şi că-i e dragă lumea aşa cum e?”

Atmosferă  de lucru obişnuită, doar că  plutea în aer ceva ciudat, o stare de nelinişte, angoasa dusă  până peste limitele suportabilului. Funcţionarilor de la Fabrica de confecţii unde-şi petrece zilele Marga, “ Nici nu le trecea prin gând că acea zi care a început cât se poate de obişnuit, va deveni una dintre cele mai deosebite şi importante, referitore la soarta României.”

Semnalul începutului de sfârşit a fost dat de preşedinta de sindicat care a anunţat că la postul de radio se transmite cuvântarea iubitului preşedinte. Se mai întâmplase şi altă dată când lucrătorii erau siliţi să asculte şi ce le plăcea şi, mai ales ce nu le plăcea, la radio împreună, fără să aibă posibilitatea de a comenta, pentru că nu ştiau cine ascultă. De data aceasta era ceva cu totul neobişnuit:

“La scurt timp, în loc de urale s-a auzit o rumoare care se înălţa din mulţime, apoi fluierături, huiduieli.

Tovu insista să se facă auzit, dar nu reuşea.

A intervenit apoi, strigând tare, “Cel de al doilea om în stat, Tovarăşa Elena Ceauşescu”:

_ “Li-niş-teee!”.

Intervenţia i-a fost răsplătită tot cu huiduieli şi fluierături. Însă, Tova nu s-a lăsat. Deja se enervase şi ţinea să se impună  strigând:

_ “Alo! Alo! Linişte!

Fără  să le mai pese de Tovu sau de Tova, mulţimea striga:

_ Jos, tiranul!

_ Jos, călăul!

_ Jos comunismul!

_ Libertate! Libertate!

_ Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! »

Autoarea a dorit să surprindă cu exactitate momentul când a fost anunţată fuga dictatorilor şi  cele care au urmat.

Ceea ce auzeau la radio era de natură  să-i lase perplecşi pe toţi  şi să se uite speriaţi unul la celălalt. Nici nu mai îndrăzneau să respire.

Şi apoi, vestea fugii tiranului a căzut ca un trăsnet : « La scurt timp s-a auzit la radio:

-A fugit Ceauşescu! A fugit călăul!

Ascultau nedumiriţi, încă nerealizând că  la radio se transmitea în direct, “căderea comunismului”.

- A fugit Ceauşescu!

-Uraaaa!

-Suntem liberi! Am scăpat de tiran!

Mulţimea cânta:

- Ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”

Un seism devastator, sau începerea unui nou război mondial nu ar fi provocat mai mare surpriză. “Biroul preşedintei de sindicat era înţesat de lume. Multe dintre persoane coborâseră de la etaj din secţie, lăsându-şi lucrul în maşinile de cusut. Majoritatea femei. Se adunaseră ciorchine, în dreptul uşii, ca să audă mai bine. Şi holul se umpluse de lume. Cu toată viermuiala, se menţinea o linişte desăvârşită.”

Reacţiile au fost diferite, pe măsură  ce salariaţii realizau că s-a întâmplat ceva neobişnuit: “Feţe care exprimau năucire, disperare,  derută. Ochi clocotind de viaţă, plini de biruinţă, ca ai cailor sălbatici după ce în fugă nebună au supus sub copitele lor preeria ce părea fără hotare; ochi înroşiţi, injectaţi ca ai animalelor hăituite căzute în capcane; ochi plini de răzbunare; ochi senini; ochi blânzi; ochi explodând de speranţă; ochi inundaţi de lacrimile reţinute la hotarul pleoapelor; ochi uscaţi; ochi duşi în fundul capului de grăbită secătuire; ochi plini de întrebări care încă nu porneau a fi puse…”

Autoarea foloseşte o expresie deosebit de plastică: oamenii, după  primul val de năuceală,  erau aidoma unei herghelii de cai scăpaţi din frâu.

“-A fugit Ceauşescu! Uraaa! a izbucnit Geta dând startul descătuşării.

Au început imediat îmbrăţişările, chiuiturile, strigătele în cor:

-Ura! A fugit Ceauşescu! Ura! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!

Cei mai entuziaşti erau tinerii. Ei cu felul lor de a se crede cei mai puternici, fără să se gândească  la consecinţe. Şi cum s-ar fi gândit, atâta timp cât le lipsea experienţa vieţii, când în ei deborda tinereţea, dorinţa de cunoaştere, de aventură?”

Marga Lupescu îşi manifestă în felul său bucuria aşteptată  şi nesperată:

“Cât de liberă se simţea în colţul acela! Ca o pasăre căreia i s-a deschis uşa la colivie, iar când va vrea să-şi ia zborul nimeni n-o va  întreba încotro?”

Imediat ce se dezmeticesc din primii aburi euforici, se instalează   îngrijorarea şi un alt soi de derută  şi fiecare îşi dă cu presupusul:

“-Deocamdată va începe haosul: furturi, răzbunări, îmbogăţiri peste noapte, distrugeri, crime!…”

Cu toţii se trezesc brusc din buimăceală  la chemarea directorului fabricii.

Şi totuşi, oamenii au fost obişnuiţi atâţia zeci de ani “să fie conduşi”, alţii să ia în locul lor hotărârile încât, în clipa aceea se simţeau precum oile fără păstor.

“Tresărind, treziţi parcă din vis, au pornit cu toţii, către locul anunţat.  Expresia “direcţiunea” i-a motorizat numaidecât şi i-a intimidat totodată. Respectul pentru directorul fabricii îşi spunea cuvântul. Mulţi dintre salariaţii din secţie s-au îndreptat cuminţi, fiecare către locul lui de muncă, asemenea şcolarilor când aud clopoţelul sunând sfârşitul recreaţiei. Alţii au rămas în picioare, în apropierea Directorului care, fără să mai facă o anume introducere, a spus clar şi cuprinzător:

-Chiar dacă se întâmplă ce se întâmplă, noi trebuie să ne vedem de lucru în continuare. Avem producţie pe flux, avem contracte pe care trebuie să le onorăm. Fiindcă altfel nu avem de unde să încasăm bani. Şi nu pentru bani plecăm de acasă? Aşa că, vă rog să treceţi în maşinile de cusut şi să vă continuaţi lucrul!

Cuvintele directorului, spuse pe un timbru emoţional şi totodată grav, după  cum erau şi evenimentele zilei, au răsunat în toată secţia într-un mod cu totul deosebit, chiar dacă nu au fost rostite la microfon. S-au lovit de pereţi, de tavan, plutind apoi pe deasupra celor câteva sute de persoane care stăteau nemişcate, de parcă încremeniseră. În secţie domnea o tăcere de mormânt, care a durat o secundă sau o veşnicie!… Era una dintre împrejurările în care se putea pierde noţiunea timpului.”

Desigur, voci turbulente aveau să işte vacarmul inevitabil:

“La un moment dat, de undeva dintr-o margine, o voce groasă de bărbat, răguşită din cauza emoţiilor sau, mai cu seamă a urii, a întrebat sunând a sentinţă:

-Cine eşti, bă, tu, ca să ne comanzi pe noi? Tu care eşti nepotul lui Ceauşescu, ai venit să ne dai nouă comandă? Asta e fabrica noastră, făcută pe pământul nostru. Tu n-ai nici un drept aici! Să pleci la Scorniceştiul tău şi să ne laşi în pace, ai înţeles?

A fost de ajuns ca să izbucnească  vacarmul. Huiduielile, fluierăturile, ameninţările la adresa directorului, a Ceauşeştilor şi a rudelor acestora, care au fost angajate în fabrică şi au trăit pe spinarea altora, curgeau ca apa pe Argeş.

Cel care dăduse tonul era Sofronie, unul dintre mecanici, cel mai în vârstă,  devenit peste noapte din agricultor “depanator” de maşini de cusut. Învăţase meserie la locul de muncă, odată cu tinerii, printre care şi fiul lui. Reacţia lui Sofronie a fost nebănuită. Altfel părea un om domol, supus. Dar ce contează de unde sare scânteia?

Directorul asculta tăcut, încruntând din sprâncene. Rămăsese, parcă  înfipt, în acelaşi loc de la începutul aşa zisei şedinţe. Privea faţă-n faţă mulţimea, majoritatea femei, care stând pe loc îşi arăta revolta aşa cum se pricepea în acele momente. Huiduielile şi ameninţările s-au rărit la un moment dat, apoi s-au potolit. Directorul a folosit prilejul să vorbească din nou:

_ Nu sunt nici un nepot de-al lui Ceauşescu! Este adevărat că  m-am născut în Scorniceşti, ca şi el, dar acest fapt e o pură  întâmplare. Eu am ajuns ce am ajuns prin muncă. Am pornit de jos, ca mulţi dintre dumneavoastră. Am făcut şcoala profesională învăţând meserie. Am făcut liceul la seral în timp ce lucram într-o secţie de croitorie, apoi am făcut facultatea la seral, lucrând în acelaşi timp într-o fabrică de confecţii, unde am avut mereu câte ceva de învăţat. A trebuit să muncesc pentru a-mi câştiga existenţa şi pentru a asigura familiei mele mijloacele de trai. Soţiei, copiilor. Nu sunt nepotul nimănui… Am muncit din greu ca să ajung unde am ajuns.”

Ioana Stuparu are un simţ al detaliului remarcabil. Ea surprinde cu acuitate reacţiile tuturor, dar mai ales, atmosfera care a premers primelor ştiri şi informaţii de la radio şi TV.

Spiritul gregar îşi spune cuvântul de această  dată şi, la prima vorbă  aruncată de un individ, toţi ceilalţi se raliază  acestuia:

“-Jos directorul! a ţâşnit din mulţime o voce stridentă şi piţigăiată de femeie, declanşând numaidecât începutul urgiei pe pământ!

Era tocmai haosul de care se temea Marga Lupescu.

-Jos comumnismul!

-Jos Ceauşescu!

Tablourile de pe pereţi au fost prima ţintă. » (…) Tablourile au cunoscut din plin furia răzbunării. Gesturi de ură, violenţă,   ameninţări! Ca şi când s-ar fi aflat faţă-n faţă cu Ceauşeştii.

In curtea fabricii a fost aprins focul. Tablourile smulse de pe pereţi, precum şi alte materiale serveau drept combustibil. Mult combustibil!… »

Apoi existau în fabrică diverse materiale propagandistice ale regimului totalitar. Existau foarte multe cărţi, în special cărţile Ceauşeştilor; existau cărţi scrise de diverşi autori în cele câteva decenii de regim comunist; existau cărţi tehnice care nu aveau nici o legătură cu comunismul. Cărţi! Cărţi! Cărţi!… Deodată toate deveniseră materiale demne de dispreţ, duşmani ai poporului.”

Şi concluzia autoarei faţă de tot vacarmul acela a fost:

“În curtea Fabricii de Confecţii din Petreşti se dăduse foc terorii comunismului”.

“Decenii de teroare!”.

Dezordinea domneşte şi pe străzile Petreştiului, cu atât mai mult cu cât acolo se afla casa în care s-a năsut soţia dictatorului, apar grupuri de oameni care barează drumul, se fac controale şi filtre în timp ce teama de ce va urma,  se instalează treptat în locul bucuriei, în suflete. Şi în Găeşti, la întoarcere, domnea aceeaşi atmosferă pe străzi, unde oameni feluriţi îşi manifestau, fie bucuria, fie îngrijorarea, fie vorbeau la microfon în faţa Casei de cultură a sindicatelor. “Sosise vremea mărturisirilor în gura mare, fără cumplita teamă “că pereţii au urechi”. Strigătul de victorie venea ca o descătuşare la care speraseră de mult timp.”

Nu lipsesc nici actele violente faţă de maşinile care se presupun că au fost ale activiştilor C.C.

Oamenii îşi probează demnitatea şi curajul în clipe de mare încercare, în situaţii limită,  în  momente de mare răscruce. Marga, o femeie paşnică, găseşte curaj să intervină pentru a nu fi linşat şoferul maşinii:

“Nu-i mai trebuia mult Margăi Lupescu să leşine. S-a ferit din calea puhoiului care cerea răzbunare prin omorârea şoferului. Şi totuşi, cei care îl târau formaseră un zid în jurul lui, cerând favoarea mulţimii de a-i face ei de petrecanie. Tremurând ca varga, apucând-o senzaţia de vomă, disperarea, mila, Marga Lupescu a plecat către casă plângând, cu inima strânsă. Doamne, la aşa cruzime, nici că se gândise! La Petreşti fuseseră condamnate la moarte, deocamdată, chipuri pe hârtie! »

Dar şi fiara din om când se dezlănţuie, este greu s-o mai opreşti.

De obicei tăcuţi şi timoraţi, în acele momente, oameni necunoscuţi  îşi adresau unul altuia cuvinte, îşi făceau mărturisiri. Emoţia şi nesiguranţa actuală îi unea într-o  cauză comună. Cu toţii răbufnesc, vrând să-şi spună povestea şi chinurile strânse în amar de ani în care au fost siliţi să tacă. Totul este dat pe faţă. Poveştile se derulează cu simplitate şi obidă în faţa cui dorea să le asculte.

Nici Magda cu fiica ei, Diana nu fac excepţie şi se amestecă mulţimii, bucurându-se de libertatea cu care, deocamdată nu prea ştiau ce să facă:

“-Doamne, Diana, avem libertate! Măcar libertatea de a vorbi, de a spune lucrurilor pe nume, fără teama că te aude cineva şi-ţi face vreun rău! Hai să mergem mai departe!

Ca multe alte persoane mergeau pe strada principală  a Găeştiului,  ascultând şi privind curioase la tot ce se petrecea prin jur. Oamenii se manifestau fiecare în felul lui, bucurându-se, plângând, înjurând, blestemând, ameninţând.”

Momente de incandescenţă maximă. Un cetăţean fărâmă cu o toporişcă un autoturism parcat pe trotuar, până-şi varsă tot focul strâns în zeci de ani.

Luate de vârtejul mulţimii, cele două  femei asistă la scene incredibile. Şoferul autoturismului unde se aflaseră  cei doi membri importanţi din C.C. este  lapidat de mulţime şi e pe cale să fie linşat de-a binelea.

“Bătut până la desfigurare, dar şi speriat de moarte, omul abia mai putea să pronunţe cuvintele. Cu mare greutate şi-a spus povestea, în faţa unei mulţimi care nu accepta decât adevărul. Povestea era cât se poate de scurtă: “În timp ce circula pe şoseaua care venea dinspre Bucureşti, i-au ieşit în faţă nişte bărbaţi care l-au somat să oprească. I-au pus pistolul la tâmplă şi i-au ordonat să transporte cele două persoane ale căror feţe nu se puteau vedea fiind ascunse sub bordurile pălăriilor, şi care deja urcaseră în maşină şi se aşezaseră pe bancheta din spate.  Traseul ce urma să-l parcurgă avea să-l afle la timpul potrivit. Nu avea voie să privească în oglindă. Pistolul ce-l simţea în spate îl convingea că nu e de glumă. I se ordona scurt atunci când trebuia să facă viraj, dovadă că persoanele cunoşteau bine zona. Nu ştia cine sunt acele persoane, şi nici cum au dispărut din maşină nu ştia”.

După  ce şi-a spus povestea, şoferul nu a mai fost susţinut de nimeni, din care cauză a căzut grămadă în balconul Casei de Cultură. Apoi a fost târât cine ştie unde.”

Prea multă ură şi obidă  se strânsese în sufletele oamenilor, chiar a unora paşnici şi respectabili.  Strigătele de  revoltă electrizează mulţimile.  În vacarmul de nedescris, “Vocea poporului” – devenise inumană.

“Ce zi! Ce lume! Ce feţe! Ce gânduri fără ziduri! Câtă LIBERTATE! De la Pământ până la Cer numai LIBERTATE!” – mai are puterea să gândească Marga Lupescu.

Foarte curând, mulţimea avea să ocupe primăria.

Autoarea amestecă în această mărturisire-document, date autobiografice şi mărturisiri importante ale participanţilor direcţi la evenimentul crucial din decembrie 1989.

Schimbările politico-ideologice din ţară  au în zilele imediat următoare, drept urmare, schimbări de atitudine şi de mentalităţi. Se reneagă şi se respinge tot ceea ce fusese până atunci ca bătut în cuie: “O surpriză şi mai mare au avut când au ajuns la colţul gardului de unde începea curtea lui ţaţa Leana: toţi ştacheţii, de sus până jos, erau scrişi cu cretă, cu cariocă sau cu ce avusese fiecare la îndemână! Injurii, blesteme, ameninţări, amintiri cu întâmplări urâte. Oamenii îşi dezlegaseră băierile gurilor sau, mai degrabă, îşi descuiaseră depozitele cu resentimente ţinute în fundul sufletului. Litere mari, litere mici, litere caligrafice sau diforme, din care puteai să-ţi dai seama de vârsta sau cultura avută de cel ce le-a scris. Toate spuneau acelaşi lucru: “cuţitul ajunsese la os!”.

Cu câtă durere era împovărat gardul de la casa lui ţaţa Leana! Răni scoase la iveală, cu spreranţa de vindecare! Doar deplasându-te de-a lungul gardului puteai citi propoziţiile, unele întinse cât ţinea lăţimea curţii… Câtă LIBERTATE de a striga! Câtă răbdare! Ştachetele şi litera. Trebuia să ai timp pentru a citi tot şi, mai ales, să descifrezi uneori, semnele parcă desenate de cineva care nu a mai pus creionul în mână de ani şi ani”

Şi totuşi, omul nu e fiară sălbatică. Cu mici excepţii, românii nu au genă de criminali.  Dezordinea creează anarhie, iar anarhia duce la crimă, la dezastre incredibile, s-a probat acest adevăr în timpul războaielor. Cine mai păstrează un dram de omenie şi demnitate, nu procedează astfel. Conştiinţă civică exemplară,  autoarea subliniază frământările sufleteşti de care nu duce lipsă, în aşteptarea limpezirii situaţiei politice, a alegerii primului guvern post-revoluţionar şi a primelor structuri de conducere. Nimic nu mai e la fel. Nici la serviciu, nici pe străzi, nici în instituţiile publice:

“Acolo, altă surpriză: parcă a intrat într-o fabrică străină! Holul care până ieri era primitor, călduros, cu pereţii împodobiţi cu tablouri şi alte obicte decorative, părea un loc învechit, părăsit, rece, trist. Pereţii erau pătaţi în locurile de unde fuseseră luate  toate tablourile. Un singur tablou mai rămăsese, unul micuţ, cam de cincizeci pe cincizeci centimetri, fixat pe peretele de la capătul scării. Tabloul reprezenta două muncitoare în timpul lucrului, fotografiate în prim-plan, în maşinile de cusut. Erau chipurile a două tinere, alese dintre cele mai frumoase, din secţia de sus.

A intrat în grabă în biroul aproape gol. Primul lucru pe care l-a făcut când a intrat pe uşă, a fost să  verifice dacă mai sunt carţile tehnice. A deschis sertarul şi a oftat uşurată. Slavă Domnului, cineva ţinuse cont de rugăminţile ei!”

Elementul real se amestecă tot mai mult cu cel fantastic şi oamenii încep să fabuleze:

“Am auzit lumea din sat povestind. Cică erau o sumedenie de strigoi  pe drum, pe case, prin cimitir, peste tot! Au ieşit oamenii afară, speriaţi de zgomotele pe care le auzeau prin podurile caselor, pe acoperişuri… Pluteau strigoii din loc în loc, intrau pe coşurile caselor, dispăreau şi apoi apăreau în altă parte… A fost spaimă mare, ce mai!… Toată noaptea au bântuit strigoii prin Petreşti!… »

În fabrică se pune la cale alungarea directorului, pe motiv că a fost comunist.

“Propunerea Georgianei o năucise pe Marga Lupescu. Parcă ar fi lovit-o cineva în moalele capului. “Comunist!…” Câtă spaimă îi produsese acest cuvânt în anii copilăriei, mai ales când îl pronunţa mama ei! Automat îl asocia cu “oamenii care şi-au vândut sufletele lui Aghiuţă şi fac numai rele pe pământ”. După aceea anii au trecut, situaţia s-a mai schimbat, iar a fi comunist pentru unii însemna doar a deţine carnetul roşu de membru de partid, una dintre găselniţele statului de a încasa bani prin cotizaţii. Şi a supune, bineînţeles… Ca prin minune, Marga reuşise să se fofileze de fiecare dată când a fost propusă să devină membră de partid. Îşi dădea seama că acest lucru nu putea merge la infinit, dar cât ţinea,  ţinea!… Gândul referitor la pedepsirea unui om pe motivul că e comunist, fiind doar deţinător de carnet roşu, o înspăimânta. Fiindcă aceasta însemna să fie pedepsit soţul, soţia, fratele, sora, părinţii, copiii… Doamne!… Milioane de oameni, dintre care majoritatea erau nevinovaţi!”

La întrebarea cuiva dacă Radiana nu-şi leagă  o panglică tricolor pe mânecă, această  femeie simplă, răspunde cu mult bun simţ: “De ce? Cu ce ocazie? În primul rând că sunt angajată de curând, iar în al doilea rând nu făceam parte din conducerea fabricii. Credeţi că un tricolor legat la mână mă face mai om? Legaseră ei panglici cu tricolor şi la cozile vacilor! Parcă nu trăgeau a bine, zău, măi, doamnă! Îi apucase patriotismul cu bietele vaci! Nu aveau săracele pe ce să se balige! »

Mulţi au profitat de situaţie şi au ieşit în frunte în zilele acelea.

Şi totuşi, sufletul omului simplu este mişcat atunci când la televizor se prezintă procesul celor doi şi apoi  execuţia. Hotărât lucru, românul nu are vocaţie de criminal.

“La staţia de la Complex, din Găeşti, navetiştii erau din ce în ce mai puţini.

_ I-aţi văzut, doamna Lupescu, pe Ceauşeşti împuşcaţi? Parcă erau animale!

_ Cum să nu-i văd?! Cred că numai cine n-a avut televizor, nu i-a văzut!

_ I-au împuşcat tomai în ziua de Crăciun, ca să  li se ţină minte data morţii! La Zi Mare! De Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos!…”

Şi vocea auctorială îşi spune cuvântul cu fermitate, faţă de această situaţie:

“Condamnarea la moarte prin împuşcare a Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu însemna pentru unii bucurie, pentru alţii tristeţe, pentru alţii îndoială în suflete că Ziua Naşterii Mântuitorului a fost spurcată cu vărsare de sânge omenesc. Oricum, situaţia respectivă a adus mai multă linişte şi siguranţă celor care au luptat şi au sperat în libertate prin înlăturarea comunismului. Însemna adevărata descătuşare. Din punctul de vedere al celor care încă sperau în revenirea la conducerea ţării a Ceauşeştilor, aceştia au simţit cum li s-a tăiat creanga de sub picioare. Chiar strigoii din Petreşti s-au văzut nevoiţi să se retragă în sălaşurile lor.”

Ioana Stuparu continuă cu luciditate şi amar, firul evenimentelor trăite care s-au impregnat pe meninge şi în spatele ochilor.

Încercarea de a-l incrimina pe directorul fabricii eşuează. Personajul sinistru numit Instructorul este cel care vrea să facă ordine şi să-şi instaureze propriul tron. Dar se dovedeşte că a fost unul dintre cei care, din umbră, transmiteau informaţii despre tot ce se întâmpla în fabrică. Dar în cele din urmă directorul este silit să plece pentru a-şi proteja familia.

Gândurile autoarei, de fapt ale Margăi Lupescu, sunt, nu lipsite de adevăr: “Marga Lupescu parcă-şi asculta propriile-i gânduri. Cât adevăr, Doamne! Şi cu câtă amărăciune era rostit! Parcă o auzea pe mama ei spunând, cu mulţi ani în urmă: “Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, eu nu fac ce fac toţi proştii!”. Şi tot mama ei spunea: “Politica e curvă! Politica n-o poate face oricine!”. Tocmai pentru politica acesta, curvă, se dovedise Instructorul a fi “omul potrivit, la locul potrivit”!

Trăgea speranţă că va fi doar pentru moment, până  când se vor clarifica lucrurile. Îi dădea perfectă  dreptate Georgianei când a zis: “Tot ăştia ne conduc?”.

Când lucrurile încep să se mai liniştească, Marga împreună cu fiica ei, trec prin dreptul Palatului Regal, locul de unde izbucnise Revoluţia.

“Când au ajuns în dreptul Palatului Regal, Marga Lupescu a simţit nevoia să îngenuncheze. Şi-a împreunat mâinile a rugă şi a rostit plângând:

-Pălăţelul meu!…

Diana s-a uitat curioasă la ea şi a întrebat-o:

_ De ce-ai zis, mami, pălăţelul meu?

_ Ştiu şi eu, Diana?!… Dintotdeauna am simţit că  Palatul Regal este al meu, că  îmi aparţine. Habar n-am de ce, dar simţământul acesta îl am de când mă ştiu eu pe lume. De câte ori am avut ocazia să vin în Bucureşti, de fiecare dată m-a cuprins dorinţa să ajung până la Palatul Regal. Să-l privesc măcar un pic. Era un dor pe care nu mi-l puteam stâmpăra altfel. Iar acum când îl văd rănit, mă dor rău rănile lui! Înainte de Revoluţie sufeream fiindcă nu aveam voie să mă apropii nici chiar de gardul Palatului Regal. Mi se părea nedrept să-mi interzică cineva să ating un lucru care este al meu! Dar, după cum vezi, multe nedreptăţi sunt pe lume! De exemplu acum, când cineva mi-a rănit Palatul Regal şi mă dor cumplit rănile lui! Pălăţelul meu!”

Autoarea îşi întrerupte brusc firul amintirilor. Însă, proza pe care o oferă  este o frescă reală a evenimentelor petrecute în zilele revoluţiei, o mărturie de mare importanţă care, peste timp va  dobândi valoare de document istoric, chiar dacă implică multe elemente autobiografice.

CEZARINA ADAMESCU

6 martie 2010