ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

__________________

TREIERATUL GRÂULUI

In vara anului 1953 a fost mare bogăţie de grâu. O iarnă cumplită a astupat satele din Bărăgan. Câmpul tot a fost acoperit cu un start gros de zăpadă de peste 1 m. Dormind liniştit sub plapuma albă dată de Dumnezeu grâul s-a înfrăţit, s-a împuternicit şi la câteva zile după topirea zăpezii un soare puternic a stat deasupra câmpiei zile în şir. Din pământ ieşeau aburi. Părea că cineva pusese la fiert un cazan uriaş. Aburii se topeau la câţiva metri de pământ lăsând locul altora. Se bucura soarele. Avea şi de ce. Câţiva ani la rând, odată cu seceta din 1947 se săturase şi el să vadă doar pământul negru şi câteva buruieni care creşteau pe el. Acum era bogăţie mare.

-O să fie grâu mult anul acesta, tată. O să avem ce face la vară. N-a mai fost aşa ceva de mulţi ani. După război n-a mai fost niciodată aşa frumuseţe de grâu.

Mă bucuram şi eu să îl văd pe tata vesel, sa-l aud cântând aşa din senin de bucuria cea mare a grâului.

Bucuria însă nu a ţinut prea mult. Nu apucase să dea grâul in borţ, când a fost chemat la Sfatul Popular pentru impunerea pe maşina de cusut a mamei şi pentru a primi hârtia pentru cotele obligatorii.

-Ăştia au înnebunit de tot, Ioană. O să muncim ca proştii degeaba. Citeşte şi tu cât au pus impozit pe maşina de cusut.

Mama a luat hârtia, a citit şi am văzut cum I se schimbă culoarea feţei. Pe faţa mamei puteam citi totul. Era necăjită. A oftat,apoi a zis:

-Şapte mii! Mai e şi Dumnezeu la mijloc Ionică, nu sunt numai ăştia …Ne-o ajuta, să fim sănătoşi şi să o scoatem la capăt.

Auzeam de mic copil această expresie. Simpla ei rostire însemna încă un an greu pentru noi. In casă erau deja 6 copii, cel mai mic avea 5 ani, Rada termina în vară Şcoala Pedagogică.

-Uite, că termină şi Rada, cu ea n-o să mai cheltuim,o să se ducă la treaba ei, poate ne mai ajută şi ea, lucrez şi eu mai mult…Mai muncesc şi băieţii, că sunt deja mari.

-Aşa e, Dar IA gândeşte-te TU de unde să scot eu 8 000 de kg. De grâu din 4 pogoane. Când AI mai auzit TU că s-au făcut 20 de saci de grâu la pogon?

-Poate că se face anul acesta, am văzut că e frumos tare grâul.

-Oricum nu scoatem atâta grâu şi parcă văd că nu mâncăm pâine deloc.

Discuţia lor îmi strângea inima. Anul trecut, pentru a mă ţine la gazdă dusese la Buzău tot orzul. Îl rugasem pe tata să mă întrerupă de la şcoală. Am plâns tot drumul ,deasupra căruţei cu scoarţele mari ,plină cu orz. Nu-MI era aminte de nimic. Ce mai dă la vite,ce mai vinde să facă un ban? Cu ce-I mai îmbracă pe fraţii mai mici şi chiar pe mine?

-Te rog, tată, hai mai bine înapoi! Am auzit că pot să fac la fără frecvenţă doi ani .O să învăţ şi o să ies învăţător. Tata tăcea. M-a ascultat o vreme şi MI-a zis:

-Ia dă-te TU jos şi mai mergi că să-ţi iasă aburii din cap. Dacă te mai aud îţi croiesc vreo două bice…

Am mers o vreme în urma căruţei. Am făcut tot felul de scenarii. Cel mai bun MI se părea acela cu renunţarea. Racul din mine era pregătit să facă un pas înapoi. Eram deznădăjduit, nu meritam eu atâta efort,nu trebuia pentru unul să-I asuprească pe toţi ceilalţi. Crezând că m-am liniştit ,tata m-a chemat lângă el,MI-a pus mâna pe cap şi m-a mângâiat uşor…

-Lasă, tată, că vedem noi, o scoatem noi la capăt cumva. Cu anul celălalt o scosese rău.. Cum o s-o scoată la cap în acest an, când se puseseră cote atât de mari la grâu?

A venit vremea treieratului. Batoza era la locul ei, cetele s-au făcut ca de obicei, numai că a apărut la batoză unul al lui Chirilă, pe care stăpânirea l-a numit delegat. Era chiar bun de legat. L-aş fi legat şi de mâini şi de picioare, l-aş fi îngropat de viu. Era unul dintre cei mai prăpădiţi oameni din Cocora. Gospodăria lui era vraişte. Tocmai pe el l-au ales comuniştii să fie “delegat de batoză”…El era cel care ţinea hârtiile cu impunerea la cote ,el tăia şi spânzura, şi mai ales, el era cel care nu NE lăsa grâu nici cât să dăm de două ori la păsări. E drept, că până să treierăm grâul am mai adus snopi, I-am bătut şi am făcut 2-3 saci cu pleavă. Mai dădeam şi cailor; cu ei mergeam la câmp, pe ei ne bazam în toate treburile.

In ziua aceea ,mama şi bunica au pregătit de mâncare,am dus-o la arie ,am nimerit cu sorţul nostru chiar in pauza de prânz.

Câteva căruţe au mers la cele două locuri cu grâu,au încărcat snopii şi stăteau aliniate să tragă lângă batoză.

Am început. Bucuria treieratului din verile trecute plecase de la noi. În două ore tot grâul nostru era treierat, pus în trei căruţe,două cu poloage şi în căruţa noastră grâul l-am pus in saci. Chirilă l-a cântărit şi l-a anunţat solemn pe tata:

-Tovarăşu Pârnod, aţi făcut 6.400 de kg. Vă mai lipseşte 1600 de kg… Învăţase să vorbească oficial, ca cei de la Sfat şi de la Raion. Eram pe aproape. Când am auzit mi s-a întunecat mintea. Trei săptămâni ne arsese soarele pe câmp ca să adunăm până la ultimul spic. Am avut senzaţia că cerul s-a întunecat brusc şi că urmează să tune şi trăsnească, să vină un fulger drept în capul delegatului, să scăpăm de el şi să fugim cu grâul acasă.

M-am uitat la tata. Şi tata era negru de supărare. Tot ca cerul întunecat, ca pământul în care aruncase astă toamnă sămânţa cu bucurie. N-a scos un cuvânt. Toată lumea tăcea, aşteptau de la Pârnod o reacţie oarecare. Să spună ceva ,să zică o vorbă,să protesteze. Nimic din toate astea.

-Măi, Chirilă,uite ce e. Aş vrea să te rog…

-Mie să nu-mi zici Chrilă, eu sunt tov. delegat Chirilă.

-Auzi mă prăpăditule,cum să fiu eu tovarăş cu tine mă? Făcu un pas spre el.

-Chirilă dădu un pas înapoi şi strigă:

-Uitaţi, tovarăsi, cine e Pârnod! Duşman, duşman de clasă, se opune partidului…

-Unde vezi mă, tu, partid aici?Mă aşteptam să-l apuce de pipt şi de boaşe ,să-l arunce ca pe un gunoi ,cum îl mai văzusem când îl scotea vreunul din fire.

-Lasă-mi mă şi mie 6 saci, măcar câte unul de fiecare copil. Vorbea parcă altcineva pentru el. Nu-l credeam în stare să se roage el de al lui Chirilă…

-Ia vino tovarăşu Ispas! Altă pramatie din Cocora.

Ăsta era ajutor de delegat.

-Mergi tu şi chiamă-l pe tovarăşu miliţian.

Când am auzit aşa ceva,mi s-a tulburat mintea. Nu-l văzusem în viţa mea pe tata dat înapoi de cineva,umilit şi ameninţat în acest hal. Am luat furcoiul din căruţă şi m-am repezit spre Chrilă. Am vrut să-l înţep ca pe un animal .Ăsta era un animal.Am să-l omor. Am ridicat furcoiul să-l potrivesc cum trebuie, când am simţit palma grea a tatălui după ceafă. M-a lovit aşa de tare, încât am căzut la pământ.

-Ce faci măi, nenicule?Omori copilul?Nenea Nelu lui Stan Tache, văr cu tata, m-a ridicat de jos şi m-a dus în căruţă.

Stai măi, Aurică cuminte, stai la locul tău, că aştia te bagă la puşcărie.

Tata a lăsat totul baltă şi a pornit-o spre casă. A rămas cu mine Nenicu Marin –Durea, fratele vitreg al tatei.

Până să vină Ispas cu miliţianul a intrat la rând alt sorţ.

Miliţianul nu a mai venit. A venit Ispas pe două cărări, trecuse pe la MAT şi se înmuiase de tot.

-Nu l-am găsit, MI-a zis Stelică Copăcel că-i plecat la Reviga.

-Tovarăşu Durea ,uite cum facem.Trimit cele două căruţe ,tu treci pe la tov. Pârnod şi-i spui să ducă grâul la Căzăneşti ,că nu-i mai fac reclamaţie.

-Ştii ce Măi Chirilă, mie să nu-mi zici tov.Durea că te bag în măta de nu mai ieşi de-acolo.

Mă cheamă Marin Paraschiv şi dacă îmi mai zici tovarăşu te plesnesc. Ai auzit?

Mi s-a făcut scârbă. Mi-a venit înapoi mâncarea de la prânz, m-am îngălbenit la faţă. Tremuram tot. Aş fi muşcat din Chirilă să-mi treacă răul. Am urât pentru toată viaţa acest cuvânt. M-am ferit în toate împrejurările să nu mă folosesc de conţinutul lui parşiv. Am săvârşit multe păcate ,dar acum când scriu simt o bucurie nemăsurată să mărturisesc că niciodată în toată viţa mea nu am reclamat pe nimeni, nu am scris măcar o literă împotriva cuiva.

Încet –încet, cu Nenicu lângă mine m-am liniştit. Nu mi-a zis nimic. Când am intrat pe uliţă la noi a oftat semnificativ şi mi-a spus:

Cât oi trăi TU, să-i mulţumeşti lui taică-tu pentru palma pe care ţi-a dat-o azi.

-Merg eu la siloz, tată. Merg eu.

Mama mi-a pus de mâncare, am cules mere şi zarzăre de la Moş Răducanu şi am pornit spre Căzăneşti.

Nu am luat-o pe şosea. Am ieşit din sat pe la Gheorghe Taraş,am trecut pe linia cu puţul lui Gâscă .Aveam în cap un plan.Pe la jumatae din cale,cam după 6 km,am tras căruţa la marginea unui porumb. M-am uitat bine. nu venea nici o căruţă. Am luat un sac ,l-am pus pe marginea scoarţelor,apoi m-am dat jos,l-am tras în spate şi l-am du cam 50m in porumb.L-am acoprit cu copili deporumb.Am mai mers câţiva m. şi am mai dus un sac. Am oprit de 7 ori. Asta ,socoteam eu înseamnă 500 de kg., 3 saci de făină curată. Dar câte pâini?Asta ar fi ştiut doar mama.Ce mă fac la siloz?Am oprit la o fântână să adap caii,să mă răcoresc şi eu.M-am dezbract în pielea goală,am aruncat pe mine două găleţi,am stat puţin să mă usuce soarele.Soarele era bucuros.Mă mângâia cu toată blândeţea. Se bucura că eram mare,cresusem,îmi luasem răspundere mare. Se bucura pentru mine şi pentru fraţii mei care vor avea pâine,nu prea multă, dar vor avea. Se bucura şi porumbul şi vântul care legăna uşor săbiile. Cât am sta eu,am dat şi cailor ceva de mâncare,dinspre Muntenii Buzăului venea agale o căruţă.

-S-a apropiat de fântână ,era un muntean,care mi-a zis cu blândeţe,un bună ziua pronunţat mai altfel mai ondulat,mai moale. Deprinsesem felul acesta de a vorbi. Mmajoritatea colegilor mei de clasă erau munteni. Doar eu şi Stoica Teodoru eram cojani.

-Unde mergi taică?

-La siloz,merg să duc cota de grâu la siloz.

-Şi de unde esti tu?

-Din Cocora.

Al cui eşti din Cocora?

Al lui Pârnod.

-Vrei să zici al lui Ion Anghel?

-Da,al lui,dar pe el lumea îl ştie de Pârnod

-Păi eu îl cunosc ,măi băite, pe taică-tu. Îl cunosc bine. Am şi eu un loc la Bibi şi ne-am întâlnit de câteva ori la câmp.

M-am bucurat. Întâlnisem un cunoscut de-al tatei. Mi se întâmpla adesea şi mă bucuram că pe tata îl ştie atâta lume.

-Şi cum te chemă pe tine?

-Aurel mă cheamă.

Tu eşti băiatul lui Ionică,ăla de învaţă la Pedagogică.

-Eu sunt

-Dar eşti cam mic tată, pentru Pedagogică. Eşti cam mic.

Mai cresc.Tot ce-i mic se face mare odată.

-Mă ,tu ştii cine sunt eu?

Doar dacă-mi spui.

Măi,baiatule ,eu sunt Ion Mândruţă de Cărămăneşti.Nu ţi-a spus taică-tu că a venit la mine după mere şi după ţuică. Acu sunt doi ani.

Ştiam.Tata fusese la munte,adusese o căruţă de mere şi ţuică. Am dus o iarnă întreagă mere la şcoală, le dădeam pe câte un ştiulete de porumb..

-Ia să scoatem noi un pepene şi să ne cinstim oleacă.

Nea Ion Mândruţă de la Cărămăneşti,a scos un pepene mare şi l-a tăiat.

-Ia să-l scol şi pe ăla micu al meu să mănânce şi el.L-a striagat

Titi,ia scoală măi băiatule ,că am făcut popas şi mâncăm un pepene.

-Uite ,baiatul ăsta e de la Cocora, e băitul cojanului care a fost al noi acum două ierni,mai ştii?

Cu ochi cârpiţi de somn copilul dădu să răspundă. Pepenele era mai la îndemână de cât răspunsul, luă o felie şi începu să muşte din ea.

Era un copil cam de 7 ani,lunguţ,cu nişte ochi negri şi vioi. Somnul i-a fugit repede. Dulceaţa pepenelui l-a înviorat.Mi-a plăcut de copil. Aveam şi eu un frate ,avea doar 3 ani,era şi al meu destul de vioi.

-Uite ce e nea Mândruţă,zici că- l cunoşti pe tata. Nu vrei să rămâi diseară la noi în Cocora şi să pleci mâine în zori mai departe.

-Nu pot ,mai copile,trebuie să ajung la Buzău.Nu pot.

-Te rog eu frumos să rămâi.Dacă rămâi îţi dau un sac de grâu. Imi făcusem pe loc un alt plan

-Mai stai matale aici ,duc grâul la Căzăneşti ,mă înotc repede,am auzit că nu e gloată la siloz.

Nu e ,am văzut şi eu când am ieşit din Munteni,erau doar vreo 10 căruţe.

-Stai, nea Ioane ,te rog mult să stai, am o treabă foarte serioasă de făcut, vreau să mă ajuţi, o să se bucure şi tata să te întâlnească. Poate mai puneţi ceva la cale.

Cred că am fost convingător. Munteanul s-a uitat la mine şi mi-a promis că mă aşteaptă.

Şi chiar m-a aşteptat. Am trecut pe la sacii lăsaţi în porumb,am pus câţiva la mine,i-am acoperit cu copili şi cu iarbă ,o parte la Ion Mândruţă din Cărărmăneşti. Am pornit spre sat. Cu câteva ore în urmă eram cel mai necăjit om de pe lume. Acum bucuria,draga de ea pusese din nou stăpânire pe mine.Eram de tare prins de reuşita planului meu. Am intrat in Cocora pe la 10 noaptea. Am ajuns acasă. Am trecut chiar pe la postul de poliţie. La ora aceea miliţianul trăgea somnu dintâi cel bun.Am intrat pe la Dulău,am ajuns acasă la noi,l-am strigat pe tata. In uramamea a sosit şi căruţa lui Ion Mândruţă.Cei doi s-au bucurat,s-au imbrăţişat. Abia într-un târziu am explicat motivul opriri munteanului la noi. Ne-am aşezat la masă,nea Mândruţă a scos o ţuică de prună parfumată, am mâncat o tocană de pui.

Când i-am spus de grâul nostru ,furat de la noi,tata s-a uita spre mine intr-un fel aparte şi n-a mai zis decât atât:

O cauţi cu lumânarea,tată,o cauţi,vezi să n-o găseşti.

Ieşise luna. Era lună nouă. M-am uitat. Era şi luna bucuroasă. A trecut pe deasupra uliţei noastre,s-a oprit câteva minute a numărat sacii cu grâu. Aveam pâine. Nu muncisem chiar degeaba toată vara. Cerul era plin de stele .S-a bucurat şi cloşca de pe cer. Avea şi ea boabe de grâu pentru ea şi pentru puii ei.

Cei doi ioni au vorbit toată noapte. Amândoi făcuseră războiul de la un capăt la clelălat.Amândoi se întorseseră pe jos de la Cotul Donului in iarna lui 43, cea mai cumplită iarnă din Războiul al doilea.

___________________

Draga mea Ricia,

Ieri, cand te-am intalnit pe drumul pietruit dinspre turnul de apa din Crang nici nu stiam cum te cheama.

Vreau sa-ti spun ca te-am vazut la timp, am pus o frana usoara si bicileta s-a oprit la un metru de tine. Erai chiar in mijlocul drumului .Paseai atat de sigur de tine incat a fost prima oara cand am vazut picioarele unui arici, adica labutele tale ac de pui de rata si ghiarele ascutite pe care le scosesesi ca sa te sprijini de pietre si sa inaintezi. Cand am vazut ce viteza prinzi m-am bucurat nespus, ai fi reusit sa treci repede si daca ar fi trecut pe acolo o masina. Dar ce zic eu de masina , ca la cat de bine auzi tu cum se misca rama pe sub pamant, cum n-ai fi auyit tu acest nemernic car de fier care da jos intr-o secunda chiar si o caprioara.

Vai, mi-am inchipuit , dupa ce m-am jucat si după ce am vorbit cu tine ce s-ar fi intamplat daca te lovea o masina…

-Ce s-ar fi intampmalat, zici?Nimic. A, da, i-as fi dezumflat cauciucul. Poate nu stii cat de tari si de ascutiti sunt tepii mei si cat de tare ii imping eu in cel de deasupra mea.

-Dar daca venea vreun tanc de la unitatile din apropiere?

-Nu stii nimic, si parca imi spuneai sa stau cuminte, ca esti profesor si ca o sa ma inveti…Ce vrei sa ma inveti tu pe mine, eu stiu tot despre voi, oamenii, cele mai curioase si rautacioase fiinte.

Eu stiu de la bunica mea o poveste si n-am sa ti-o spun decat daca ma mai gasesti o data in acelast loc.

Mi s-au inmuiat picioarele si mi-am amintit ca am la mine un aparat de fotografiat digital

Am rostit o scurta rugaciune :

-Ajuta-ma ,Doamne sa-i fac o poza, sa nu mi se termine bateriile…

Si am reusit. Mai intai l-am fotografiat exact in clipa in care trecuse drumul de piatra si ajunsese sa produca acel zgomot atat de drag mie, al lovirii fiintei miscatoare de frunzisul uscat, al primelor frunze care au acoperit iarba verii si ea uscata…

-Sati putin, nu se mai poate intampla nimic rau.

-Esti sigur, si a mai facut cativa pasi, adica a alergat atat de repede inact abia am avut timp sa scot aparatul din borseta .

Facuse deja vreo 4 metri si s-a aoprit langa un prieten de-al lui, un copac gros cat trupul meu. S-a oprit ,si-a scos capul de sub tepi, s-a uitata inapoi si l-am auzit ca in vis vorbind in cea mai curata limba romana.

-Vino, profesore, aici va fi viitoarea mea casa.

-Cum ,ce casa, despre ce vorbesti ?

-Aici m-am nascut exact acum patru luni, cand tu erai prea departe ca sa afli.

-Recunosc, niciodata Crangul n-a fost mai frumos, nicodata Crangul nu mi-a fost mai drag ca in aceasta clipa.

Am avut si o usoara strangere de inima.De ce nu e acum aici una din nepotelele mele, de ce nu am intalnit eu pe bunicii sau starbunicii lui Rici, sa le arat copiilor aceasta minune despre care am aflat ca este cel mai indragit animalut din toate timpurile si aproape la toate popoarele.

-Sati cuminte Rici, am apucat sa spun infiorat de frumusetea clipei care mi s-a dat, stai cuminte .

-Vai, ce soi de profesor.. vai , nu stii nimic. Sa-ti arat .Si pana sa ma dumiresc Rici al meu s-a intors cu piciaorele in sus, a inceput sa le miste si am vazut ce nu credeam ca voi vedea vreodata. Pe burtica lui , unde Dumnezeu semnase fire de puf, am vazut forma unei labute ca de soricel, care se contura ca imaginile ce apareau in revelator cand copii mei faceau acasa fotografii.

Am amutit.

-Daca vrei sa-mi dai un nume mai pune un A la safrsitul cuvantului. Ma cheam Ricia si ma grabesc, mai am de mers mult. Maine e sorocul puilor mei. Sunt cinci bietii de ei si-i voi aduce pe lume acum cand mai e putin si trece vara. Acum, cand e mancare destula dar nu pentru ei ci doar pentru mine.Ce stiti voi profesorii despre noi ? Ce stiti voi oamenii despre noi ?

Bunicul meu a murit acum 20 de ani.Un copil rau urla ca un nebun, ca vrea sa vada ariciul.

-Vreau sa-l vad, ce-mi arati doar tepii lui…

Bunicul lui si bunicul meu…

Bunicul lui a infipt un baston care avea un cui ascutit in varaf , de frica bunicul meu a scos un tipat ce l-a speriat pe copil.Si a fuguit. Dar bunicul copilului s-a intors, a mai apast o data , bunicul meu s-a intors, le-a aratat fata, burta lui plina de peri ca de puf, a scos si limba , a vrut sa le mai spuna ceva…

Asa l-a gasit bunica peste doua zile, ea care pierise de frica atunci cand copilul urla si a fugit departe in padure.

-Vreau sa-i vad capul, vreau sa-l vad…

Am amutit, ce poveste simpla , ce poveste trista, ce poveste !

-Si sa stii ca daca ma vei mai intalni vreodata te voi recunoaste doar daca imi ve spune Ricia…

Am mai facut o poza si am plecat. Ricia a disparut. Culoarea tepilor ei de frunze ruginii staruie si aud acum, cand scriu acel zgomot de frunze uscate peste care trecea Ricia.

Ricia, draga mea Ricia, am de la tine trei fotografii.Unde sa te intalnesc sa ti le dau cu cea mai mare bucurie.La 24 de ore dupa ce un arici mi-a taiat calea pe drumul dinspre unitatile miltare si turnul de apa din Crang citesc pe Internet despre aceasta minunata creatie a l ui Dumnezeu ;

» In mitologia romana, ariciul este considerat ca fiind cel mai drept ” concurent ” al celor doi demiurgi : Fartatul si Nefartatul, acestia consultandu-l des mai ales in rezolvarea unor etape esentiale ale creatiei, insa, il consulta nu direct, ci indirect, prin intermediari, alte fapturi mitice : albina, corbul, naparca . Ariciul este considerat ca fiind drept, cu decizii intelepte, si, demiurgii, apeleaza la sfatul lui sau, chiar lasa ariciul sa creeze ceea ce ei considerau ca nu s-ar fi cuvenit sa creeze ei : ridicarea Cerului deasupra Pamantului, ridicarea si impartirea apelor pe Pamant, crearea muntilor, movilelor, dealurilor, crearea campiilor si vailor, etc. Cel mai important rol, cea mai dificila si provocatoare sarcina a Ariciului este insa, aceea de a drege ceea ce nu au conceput bine cei doi demiurgi, Fartatul si Nefartatul. Dintre cei care s-au aplecat asupra studierii, culegerii legendelor mitice, scrierii si publicarii lor, mentionat de catre Romulus Vulcanescu in ” Mitologie Romina ” este L. A. Candrea, care atribuie micutei fapturi mitice, doua atributii majore, si anume :

- ariciul ii sfatuieste pe demiurgi cum anume sa faca muntii si vaile ;

- ariciul concepe, creeaza el insusi muntii si vaile in locul celor doi demiurgi ;

L. A. Candrea considera ca Ariciul este ” adevaratul inginer al creatiei “. La randul sau, Mircea Eliade, acorda Ariciului acelasi caracter demiurgic , in procesul complex al cosmogoniei .”

PS Da-mi Doamne , de acolo din cer macar adresa de IMAIL a Riciei, sa-i citesc si ei cate minuni am afalat eu azi desprea neamul ei cel tepos si minunat.

Aurel Anghel 03/08/2008 13:27:36

P.S. Acum pot s-o vad pe ricia de cate ori deschid calculatorul.Am asezat poza ei pe desktop.

V-o trimit, sa se bucure si alti copii si alti iubitori de intamplari cu atatea minunatii din Carngul de la Buzau

___________________

SCRISOARE CĂTRE DL. ALEXANDRU NEMOIANU

Domnule Alexandru Nemoianu,

Am citit cartea dumneavostră „Fragmente din vremea persecuţiilor“ şi am simţit nevoia să las deoparte orice demers exegetic şi să mă adresez direct, printr-o scrisoare în care, de la bun început, să exprim sentimentele mele de admiraţie pentru curajul de a expune în acest eseu o atitudine civică, la care îndemnaţi cititorii.

Sunt profesor ajuns la vârsta de 70 de ani, am trăit multe din experienţele regimului totalitar, am încercat foamea şi umilinţa, dar credinţa în Cel de Sus, în părinţii mei şi în dreapta lor atitudine, cuminte şi nerăutăcioasă, m-au ajutat să traversez cu bine ţinutul vieţii din România de după al Doilea Război Mondial.

Exprim aici solidaritatea cu ideile expuse în eseu, l-am citit cu condeiul în mână şi mi-am notat: întemeierea demersului pe fapte istorice incontestabile, a celor două modele imperiale, cel roman (structurat pe idei) şi cel cartaginez — pe pragmatism; ideea modelelor repetabile, potenţial pozitive sau negative. Ideea modelelor ucise de comunişti m-a determinat să scriu şi să public o carte, „Modelul meu“, despre marii dascăli ai Şcolii Pedagogice din Buzău; problema fiecărei existenţe omeneşti, a fiecărui neam şi a fiecărei societăţi care „sunt chemate să aibă un rol unic“. Cel aflat de domnia vostra este un model exemplar; ideea globalismului susţinut prin arme; complicitatea laţă cu diavolul; tulburătoarea idee că este de luat în seamă convingerea fiecărui individ „dacă un om, un român este convins şi tot este ceva“. Eu cred că cei convişi de adevărurile expuse în eseu sunt nu mulţi, ci foarte mulţi.

Sunt şi eu un român convins de ideile expuse atât de clar şi într-o elevată formă literară.

M-am apucat de scris şi publicat cărţi după pensionare, dând un semn modest de atitudine civică şi bucurie intelectuală.

Similitudinea ideilor doar ca declaraţie de bune-intenţii spre a vă procura vreo satisfacţie ar fi „apa chioară“ dacă nu aş fi scris o carte / „Galeria cu ploşniţe“, în care mi-am mărturisit gândurile cu cea mai mare bună-credinţă de care sunt în stare, ca un gest civic, ca o atitudine, faţă de ce a fost la noi şi văd că se repetă şi la alţii mai «deştepţi şi mai democraţi“.

Cu acordul domniei voastre vă pot trimite cartea în formă electronică spre a vă convinge că nu vă scriu aceste rânduri decât dintr-un onest sentiment de solidaritate cu cei care au detectat Răul şi caută să se depărteze de el.

Vă înţeleg perfect sentimentele şi vă admir pentru curajul de care daţi dovadă supunând unui demers critic acut politica imperială a Americii, cea care se află actualmente „în frunte“.

M-a impresionat alături de logica demonstraţiei şi mijoacele prin care aţi reuşit să mă faceţi să citesc cu condeiul în mână şi să notez adevăruri ca acestea: „un rău corectat prin alt rău“, „imbecilii utili ai momentului“, „să fim de partea victimelor şi a celor care pierd“, un nobil îndemn la atitudine civică şi creştină, semnalizarea coordonatelor decadenţei: domnia proştilor, năvala mârşăviei, trădarea oamenilor cumsecade.

Aţi evidenţiat cu claritate în eseul dumneavoastră aceste indubitabile „semne ale tiraniilor putrede“.

Am citit de curând două cărţi excepţionale despre care ştiam şi nu mi-au căzut în mână: „Parfum şi flori pentru Algernon“.

Am avut o adevărată revelaţie citind în eseul domniei voastre că „iadul este o infinită putoare“ şi am plusat, poate, că ceva în lumea de azi are o asemănare perfectă cu zădărnicia personajului Grenouille, cel care îşi desăvârşeşte „opera“ ucigând douăzeci şi cinci de tinere nevinovate. Să fie oare crima mobilul acestei lumi în care trăim spre a ne desăvârşi percepţia vieţii ca respiraţie ultimă a celui mai desăvârşit parfum?

Eseul domniei voastre este un excelent semnal de alarmă.

Dar nu vă temeţi, există în lumea de azi şi conştiinţe, clare şi pure ca picătura de rouă de pe stratul de gând (trifoi pitic) pe care l-am văzut astăzi la prima oră a dimineţii aici, la Shanghai, unde mă aflu pentru şase luni. Aici unde am văzut atâtea minunăţii în singurul imperiu care a rezistat şi unde am trăit zilele trecute experienţa unui jaf pentru banii pe care-i aveam în buzunar. În bătaie de joc, din cei 220 de yoani, jefuitorii mi-au lăsat doar unul singur. Semn al milei jefuitorilor trăitori în Marele Imperiu Chinez.

Ultimul gând în loc de încheiere: Sunt oameni care, aflaţi de partea Binelui, ţin trează conştiinţa unei naţii. Sunt din structura coloanei vertebrale a poporului în mijlocul căruia au trăit şi s-au format. Ei ne reprezintă şi ne fac cunoscuţi lumii. Sunt intelectualii noştri exemplari, din categoria aleasă, din tagma cea mai de sus a unei naţiuni. Domnul Alexandru Nemoianu mă reprezintă şi pe mine prin tot ce face, prin tot ce scrie şi-I mulţumesc. Aş dori ca măcar aceste ultime cuvinte să vadă lumina tiparului şi să fie modesta mea contribuţie la susţinerea ideii că oricât de mare ar fi răul sau „oricât de negru ar fi dracul“, cel scormonitor şi batjocoritor, cu oameni ca scriitorul Alexandru Nemoianu şansele de a pune stăpânire pe omenire sunt doar posibile, nu şi realizabile.

Cu deosebită stima, AUREL ANGHEL

16.04.2008 Shanghai, China

======================================

„Covoare de petale“

Motto:

Rosie iarba

Lacrimi verzi

Viitoare flori de camelii.

Am inceput sa pasim pe covoare de petale.Ca impartii lumii.Aznoapte a tunat puternic si a pouat cu galeata.Am iesit pe la opt seara sa cumpar un iaurt si m-am facut ciuculete.

Dimineata, cameliile de la intrare au aruncat pe jos bogatia lor de flori rosii. Imi era mila sa le calc. In parcul din jurul blocului alte flori rosii ,petale de piersic ornamental. Un covor de flori peste gazonul verde si marunt, tuns cu doua zile mai inainte dadea impresia de vis. In care vezi flori, le calci si te umpli de sange. Sunt imagini ce se dau privirii, sunt imagini vizuale si mirosuri pe care le percep prima oara. Simti cum misterioasa China te imbratiseaza uneori cu bratele ei nevazute si te pune pe ganduri, te face sa-ti fie dor de ea, inainte chiar de a o parasi. Nu se spune degeaba ca cine a stat mai mult de o luna in China se va intoarce aici neaparat. Cine creaza atatea frumusti pe care le vedem noi cum iesim din bloc, la piata, unde revarasarea de legume, fructe, peste si alte minunatii te face sa crezi ca ai ajuns pe o alta planeta…

Asteptam sa prind un taxi pentru fiica mea Cristina. Era exact ora 8 a.m. cand suvoiul strazii se lateste si se indeseste cu fiecare secunda care trece. Alearga la treburile lor chinezii, shanghiezii, acesti neobositi calatori catre treburile lor. Caut sa retin fete, priviri nu le poti prinde. Fiecare se concentreaza pe cei 50/60 de cm pe care ii are in fata , spatiu de rezerva pentru o frana neasteptata. Ma sprijin o clipa de un platan in care clorofila a umezit coja vie si proaspata, a crapat-o desenand cateva semene. Privesc cu atentie. Heroglife scrise de dumnezeul lor chinez. Apas cu o unghie, intep usor coaja si simt clorofila care ma mangaie usor pe buricul degetului. Ma uit din nou in strada. Coada de la stopul care este la 250 de metri se prelungeste pana catre jumatatea strazii. Chiar in fata mea un motoscuter electric duce la gradinita un copil frumos, intors cu spatele catre ghidon, strangand in brate pe mamica lui, o tanara de vreo 30 de ani. Simt caldura acestei imbratisari, vad ochii micutului in care citesc siguranta, hotarare si o clipa unica, fericirea lui de copil care se intemeiaza in aceasta dimineata, in acest suvoi nesfarsit. Trebuie sa razbeasca, sa capete experienta fluxului continuu.

Suvoiul porneste , la aparitia verdelui de la semafor si in cateva secunde multimea curge in viteza uniforma, se duc unii si vin altii.Taxiurile sunt aproape toate ocupate. Stau si privesc acest spectacol timp de 20 de minute pana cand un taxi cu lumina de liber aprinsa incetineste, ii fac semn sa intre pe poarta compandului, opreste si vad la volan o tanara care asteapta comenzile mele. Le rostesc ca pe o poezie. Bruma mea de chineza, dupa aproape sase luni la Shanghai. Ma precipit, scot mobilul, o anunt pe fiica mea ca sunt la intrarea in bloc, ii multumesc soferitei, ii spun ca trebuie sa mai astepte doua minute, si cu cea mai distinsa expresie a fetei rosteste “mei coan shi”, nu e nimic, nu va nelinistiti.

Una din miile de femei care fac meseria de taximetrist.Una din sutele de mii care alerga pe motociclete, pe motoscutere si pe biciclete catre locul de munca.

Femeia shanghaieza, o realitate impresionanta, cea care duminica merge la piata, cea care duce copiii la scoala, cea care gateste, cea care munceste din zori pana in sera pentru binele familiei ei.Niciuna nu pare stresata. E viata lor trepidanta, clocotitoare, e ritmul ametitor al marelui oras.

Comunic sotiei, Matildei impresii despre aceste femei. Primesc un raspuns:

-Femeia din China e unul din secretele acestei tari enigmatice.

Dar barbatii unde sunt? Ce fac ei in timp ce femeile alerga din zori pana in seara?

Conduc autobuze , sunt 1000 de linii de autobuze si la fiecare 3/4 cinci minute, prin fiecare statie trece unul din numere. Majoritatea au in fata scris traseul in chineza. Pauza pentru cei care nu cunosc limba.

Conduc taxiuri, peste o suta de mii, dintr-o informatie pe care nu o dau ca certa. Pregatesc mancare in miile de resturante, aprovizioneaza aceste restaurante, tin magazine deschise tot timpul, fac mancare la coltul strazii sau in apropierea pietelor, aduc marfa, transporta pe tricicluri marfuri , strang desuri, desfac pe loc firele electrice, recupereaza metalul, repara biciclete si pantofi, motociclete si masini, fac frizerie si croitorie chiar in strada.Acestia sunt cei “la vedere”.

Ceilalti muncesc in fabrici si uzine, in porturi, aeroporturi si gari prin care trec zilnic sute de mii de oameni, fac buisnes, conduc firme, pleaca in toate colturile lumii, unii raman acolo, altii se intorc, toti alearga cu o perseverenta evidenta dupa bani. Chinezii iubesc banii, ii produc, ii economisesc, ii inmultesc, fac bani din orice.Lumea inceputului de veac deja stie si trateaza chiar cu ingrijorare “fenomenul chinez.”

Ingeniozitatea lor e nepotoloita si de nestavilit.

Sanghaiul este un organism viu, o mare de lume impestritata cu cele peste 2 milioane de straini care s-au mutat aici cu acelasi scop ca si al chinezilor. Sa faca bani. Si dupa masinile pe care le au, casele pe care si le cumpara, magazinele din care fac cumparaturi, colegiile la care invata copii lor, acesti ”loai”, cum sunt numiti de localnici, se pot considera oameni cu noroc. Acum patru ani in compandul compus din cele trei blocuri de 18 nivele erau cateva masini. Acum aleile si spatiile de parcare sunt ocupate de peste 100 de masini din toate tipurile si marcile.

Si nici nu este prea greu sa faci bani intr-o tara care trebuie sa produca miliarde de sapunuri , de periute de dinti si pasta de dinti, de parfumuri si apa de colonie, de detergenti, luand in considerare numai necesitatile cotidiene pentru ingrijirea corpului si a locuintei..

O tara cat un continent are nevoie de mijloace de transport si le produce singura pentru necesitatile interne si pentru export.

China produce nave, locomotive ,avioane si cum stim chiar si rachete.

Barbatii acestor femei ca niste furnici harnice, in permanenta miscare sunt antrenati in marea si mica industrie grea si usoara, in cea de textile , in cea alimentara. La Shanghai cresc blocuri uriase pe care le vezi cum se inalta cu fiecare zi pe care o petreci aici, strapung pamantul, construiesc parcari, treceri subterane pe sub marele fluviu, nesfarsite sosele suspendate, poduri uriase, linii de metro.

Chinezii se misca, fac bani si pentru ei , dimineata, cand pleaca la munca cameliile acestei primaveri, aflate in parcuri, pe alei, pe spatiul verde care desparte cele 3/4 benzi de circulatie de pe marile bulevarde, au scuturat noaptea trecuta aceste minunate covoare de flori.

07:54:26 Shanghai, China

AUREL ANGHEL

_______________

~„Zadarnica încercare“

Am primit cele doua carti ale Vioricai Gheorghe ferecate intr-o tesatura de sforicele, semn al pretuirii pe care o da bucuriei ascunsa acolo, in sufletul cuvintelor ei…M-am mirat de aceasta ferecare si am deslusit intelesul tesaturii…Sa nu se piarda cumva cartile, sa nu mi se fure sufletul cuvinteleor trimise la intalnirea cu sufletul altor cuvinte…

Si culmea, pentru 2 ore am ratacit cartea. A fost un moment de suspensie teribila, de repros al neatentiei mele fata de darul ce mi se trimisese.

Viorica trimite daruri scrise cu mana stanga pentru suflete construite cu mana dreapta.

Si au aujans, si citesc cu o stare pe care nu o pot defini.Citesc si construiesc imagini din sunete reverberatiile unui suflet care descompune cuvantul cu sens in cuvant ca zadarnica incercare de opri clipa si a supune timpul. Aceasta ar putea fi tema ANOTIMPULUI INCOMPLET, „O chinuitoare risipa de ganduri”

E starea pe care ne-o produce poezia adevarata , poezia unica, rostirea diferentiata a celui care s-a nascut ca sa incerce aventura iuibiri cuvantului. Asa cum remarcam si la alti poeti, realitaea , oricat ar fi de fascinanta , este totusi realitate.

Realitaea transfigurata inceteaza viata obisnuita si trece in celalata realitate prin vama sufletelor alese de Creator sa mirifice cuvantul Lui.

Realitatea este o intamplare, iata de ce VG poate sa scrie un vers ca acesta: „Trece-ma de intamplare…!”Cu acest vers incepe de fapt povestea poetei si a poeziei cu nume de floare…Viorica.

Este seducatoare aceasta rugaciune, ar fi incaput aici cuvantul Doamne si ar fi transformat poezia scrisa din departarea sinelui intr-o foarte frumoasa si inedita rugaciune.

Dar lipsa numelui Creatorului sporeste amploarea rugaciunii si Viorica Gheorghe ne trage catre o alta realitate dincolo de intamplarea vietii. Si ne duce in intamplarea poeziei unde aflam cele mai neasteptate sintagme poetice, inedite si incarcate de o nedisimulata candoare.

Uneori suntem trecuti de pragul filosofal al spatiului si al timpului care capata sens abia dupa o viata egala ca dimensiune cu o spovedanie.”In fata secundei ce parasea timpul”, viata obisnuita ramane doar un joc de-a v-ati ascunselea.

In joca , cuvintele sunt prinse in hora cu har a poetei aflam acea bogatie de sintagme care o ridica pe autoarea Anotimpului incomplet la nivelul marii poezii.(aliaj al viselor, orbita verdelui, ganduri paianjen, lava bucuriei), doar intr-o singura poezie.

Cum timpul nu are dimensiuni decat relative, secunde, ore, ani, milenii, Viorica Gheorghe ne propune alte valori de incadrare a cestuia in limite masurabile: timpul dintre gustul amar al mugurelui si al fructului este un anotimp, anotimpul incomplet chiar prin neputinta masurarii lui. Neputinta de a pipai timpul, de a-l precfepe este transferata altor modalitati de percepere , un transfer posibil doar in rostirea poetica. Personificarea timpului care taie carare este un eufemism, indoiala filozofica o oboseste, iese din joc si lasa unui TU incert, misiunea de a gasi un punct de sprijin in ceea ce niciodata si nimeni nu va putea masura. Timpul si Spatiul.

Neafland suport pentru tainele ce decurg din scormonirea intrebarilor, Viorica Gheorghe muta intrebarile/acolo unde zapada viseaza/ si rosteste o scurta rugaciune.Am aflat ca Dumnezeu iubeste rugaciunile scurte si personalizate:”Doamne , boteaza-mi cuvantul!.

Faptul este ca ne aflam in zona chinuitoarelor intrebari filozofice usor detectabile. Povestea inceputului incert al primei generatii de oameni o transfera pe VG aproape de misterul venirii pe lume , retorica este inversata si este lasat in vesnica dilema:Abel sau Cain?

Recunoasterea neputintei este o expresie a tragicului exprimat in mod constient.

Am citit si cele doua cronici care mi-au fost trimise alturate cartilor.

Lectura lor imi usureaza intr-un fel incercarea de a deslusi tainele ce se ascund intre cuvintele acestor doua carti frumoase. Maria Saru o defineste excelent ”Poezia Vioricai Gheorghe este o cautare, o privire „cu ochii deparatrii catre azi, maine, catre niciunde.”

Asa cum am detectat mai ssus este o poezie a bulvesarii sufletului omenesc declansata de numeroase intrebari la care raspunsul e imposibil de dat .Este de vina timpul. Cel care nu are dimensiuni si nici macar inceput. De aceea gasim definitii poetice ca aceea a vietii trecatoare paralela cu timpul curgator. Viata, adaugam noi spre clarificarea gandului”Un recital, o tanguire, o teama de ofilire-?/germinare timida a sinceritatii/

Langa un semn de intrebare neatins de/durere.”/

Cine poate produce in atelierul sufletului asemnea definitii?

Cel care a primit harul rostuirii cuvintelor, cel care le iubeste si le aseaza intr-o ordine umbrita de candoare.

Simion Ajaresu o aseaza pe Viorica Gheorghe in randul celor mai mari poetese ale romanilor.

Acceptam cu bucurie aceasta ordine propusa, desi nu acest fapt este important. Mi se pare importanta detectarea”magiei verbale”, autorul acestei exegeze face o demostratie de iubitor al poeziei .Viorica Gheorghe „este vrajita de niste toamne care desfiinteaza ideea de septembrie-octombrie-noiembrie. Ca denumiri ale timpului accepatate ca valori , masori timp cu margini si limite, trei luni un anotimp. Timpul insa tace si curge, ducand cu el mesajul dureroasei neputinte omenesti de a-l percepe .”E atat de greu sa calci pe toamana!” Sa ai senzatii ale timpului ca materie.

Obsesia timpului e prezenta in numeroase poezii:cu fagaduiala clipei, ma faceam anotimp, iti lasam autograf(„Pana la tine timpul era plin)e timpul umplut cu iubire. Prin Anotimpul incomplet (Alteori timpul devine relativ prin raportare la propria existenta.”emigrez prea tarziu in cuvinte,/prea devreme in ganduri.?”/

Suntem pe terenul unei poezii filozofice de o factura aparte. O poezie in care o singura intrebare ar fi suficienta pentru a o defini pe Viorica Gheorghe ca poet si a o numi cu certitudine prin INCERTITUDINEA ei. Da, Viorica Gheorghe, in cartea ta Anotimp incomplet „ninge si danseaza ingerii” iar noi intram in dansul ingerilor condusi de cuvintele rostuite de o poetesa care scrie cu mana stanga.

Mi-a placut in mod deosbit poemul Sa nu minti in albastru. Si in mod deosebit mi-a placut motivul rugamintii unui suflet catre alt suflet. „Poti sa minti in orice culoare,/dar sa nu fie in albastru/.Acolo, intotdeuna zboara cocorii!

Intors de curand din China, tara cu cele mai frumoase legende despre cocori, acolo am inteles cate ceva din concretul timpului masurabil, cei 5000 de ani care tin impreuna un neam, o cultura, o scriere si cele mai frumoase legende pe care le-am citit vreodata. Si peste toate acestea o poezie unica, poezia clasica chineza, comori de comunicare transfigurata, retete de demult, dintr-un timp masurabil in sute si in mii de ani de cand omul umple timpul cu tremurarea sufletului sau care este poezia.

Viorica Gheorghe umple timpul nostru cu doua carti de poezii pe care le vom citi uneori spre bucuria sufletului nostru si al celor care inca n-au uitat ca in afara de oamenii traitori in concretul cuvintelor mai sunt unii care traiesc din candoarea rostirii lor.

Ne intorcem la cartea de poezii a Vioricai Gheorghe ca sa mai consemnam o rostire tipica pentru aceasta poeta :”Timpul /ma invata sa fiu toamna! Si tot despre timp vorbeste poeta cand scrie:”Ard intr-un dans de stalagmite/in memoria unei clipe.”/

Din poezia Incheietura timpului mai retinem un vers care sa completeze sirul rostirilor poetei, din sirul dilemelor si a marilor intrebari pe tema timpului:”…Plecau inceputurile.”

Gandul calatoreste departe in spatiu si in timp. In numele iubirii singura noastra alinare pe pamant in nesfarsirea timpului poeta scrie inca un vers memorabil”In numele tau infiam constelatii?sa le trimit in recunoastere./

Ce se mai paote aduga este doat un cuvant.Undeva departe de lumea dezlantuita si incrancenata, departe de cenacluri si ambitii locuiesc uneori poetii nostri, contemporanii nostri care si-au facut din cuvant un crez.

Marturisirea Vioricai Gheorghe din scrisoarea trimisa este emotionanata si convingatoare.Poetul nu are nevoie de calculator.Daca il are e bine venit. Poetul trebuie sa aiba un creion si o foaie de hartie. Dar si acel fluid care uneste in clipele de inspiratie cerul cu pamantul. Poetul cu har poate scrie chiar si la lumina lunii. Ceea ce cred ca face uneori Viorica Gheorghe.

AUREL ANGHEL

14.06.2008 Buzau

_____________

BUNAVESTIRE SAU CUM SE ÎNTEMEIAZĂ CREDINŢA?

IATĂ O ÎNTREBARE LA CARE EU ŞTIU CĂ VOI RĂSPUNDE ABIA APROXIMATIV.

E O ÎNTREBARE PE CARE AR TREBUI SĂ NE- O PUNEM MĂCAR ZILNIC.

Dar Iubirea cum se întemeiază?

Fiecare se va gândi la sine şi va răspunde după capul lui.Ca şi mine.

Ascultam cu atenţie predica.

Am reţinut cele două mari sărbători care s-au reunit în aceeaşi zi.

Din dragostea şi din credinţa noastră? Fecioara Maria şi Maria Egipteanca.

Sau din locul neajuns şi de nepătruns unde Cel care NE iubeşte fără încetare NE trimite mesaje abia perceptibile de către cei care cred că ştiu despre ce este vorba.

Nu ştim mare lucru şi dacă am fi drepţi cu noi ,nu ştim nimic. Învăţăm doar dacă dorim câte puţin din CREDINŢĂ şi câte puţin din IUBIRE.

-Eu îmi iubesc copii.

-Bravo, Dar e puţin.( şi ce doi Bucur şi-au iubit copila dar au înţeles ,era prea puţin.)

-Îmi iubesc şi soţia.

-E foarte puţin.

Îmi iubesc şi colegii de serviciu.

-Pe toţi?.

-Minţi, mergi şi te roagă, minţi, e greu să iubeşti pe toţi colegii de serviciu.

-Eu îi iubesc.

-Nu e bine, păcătuieşti.

-De ce?

-Nu poţi iubi TU toţi colegii. E locul ocupat.

-Ce vorbeşti , domnule, AI luat-o razna.

-Recunosc.

-Dar ce AI vrut să spui?

-Pe toţi NE iubeşte Dumnezeu.

-Ai înnebunit. Ai luat-o pe calea bisericii şi nu mai AI mult de trăit?

Nu, ca să înnebuneşti.

-Nu înnebunesc, m-am lăsat în voia cui trebuie.

Tocmai plecam de la biserică şi cineva, un om de bine m-a atras în acest dialog al surzilor.

Cine avea dreptate?

Eu -în nici un caz şi păcătuiesc că scriu.

De ce?

Pentru că MI-am adus aminte de cuvântul întemeiere.

Mi l-a Indus în mod conştient cineva. Un om .Un scriitor ,un necunoscut. Cine este Gheorghe Iova pentru cel cu care am discutat,azi, după Sfânta Liturghie de la biserica Sf. Andrei din cartierul MICRO 14?

Am avut azi o bucurie imensă. O doamna, supărată că NE pun biserica în faţă şi nu mai vedem nimic, stătea într-o adâncă pierdere a clipei şi se ruga. Mişca buzele, rostea o rugăciune.

M-am înfiorat şi am zis, mulţumesc Doamne, că NE întemeiezi cu greu, şi pe fiecare.

Am avut întemeietori?

-Da, Dar ori nu-I ştim , ori îi uităm.

-Octavian Goga.: sunt suflet din sufletul neamului meu.

O spunea cu peste 100 de ani în urmă, scria cu mâna tremurată, emoţionat că poate scrie aşa ceva.

Şi mai scria despre iubire:

“Vezi cum trece vreme

Si TU tot departe

M-am gândit acum

să-ţi trimit o carte

A-nflorit muşcata

Din grădina noastră

Is-I atât de roşu

Macul din fereastră

Straturile-n luncă

Toate-s semănate

şi-ţi spune nănaşa

Multă sănătate.

Dar mai este-o veste

ştii TU nene,oare

Peste –o săptămâna

mărităm pe Floare

………………….

….mama stă şi coasă

şi tot plânge biata

că nu eşti acasă

bată-Le pustia

Cele ţări străine

NE gătim de nuntă

şi gândim la tine.

Dar Fecioara Maria care l-a născut pe Dumnezeul nostru Isus, fără nuntă şi fără Mire,fără găteli

“De la Vitlaim în jos ,ceru-I nalt şi luminos

Preacurata ,naşte astăzi pe Hristos.

N-are scutec de-nfăşat…

……………………….Nu mai plânge ,maica mea.

Azi cu gândul la toate cele, am plâns cu Maica Domnului sau în locul ei?

De ce am plâns azi în biserică?

Dar pe drum către casă?

Aveam să aflu peste două ore că a mai venit pe lume o Ioană .Ioana e una din nepoatele mele. Pe Diana am visat-o noaptea trecută. Ioana cea nou venită este fiica unei foste eleve. Bunica ei mă anunţă emoţionată la telefon. De aseară avem a doua nepoţică.

-Cum o cheamă?

-Ioana. Cu două zile în urmă , nepoţica mea Ioana de la Shanghai a împlinit 9 ani.

Am izbucnit în plâns. Lacrimi de Bucurie, de iubire, sau lacrimi de întemeierea Credinţei?

Azi a fost Bunavestire , Blagoviştenia, suntem în post, am mâncat peşte, am mulţumit Celui de Sus că NE-am păstrat obiceiurile ,că reîncepe întemeierea noastră întru Iubire,Credinţă şi Eternitate.

Păcatele mele sunt multe, mai multe decât firicele de nisip de pe pământ.

Avem noi timp să le socotim şi conştientizăm?

Încercăm doar, încercăm şi poate fără să ne dăm seama ne întemeiem întru Credinţă,Iubire şi Marii Înaintaşi. Goga, cel cu plecarea ,cel cu muşcata, cel cu straturile. Despre ce straturi scria acest mare poet în poezia pe care azi de BUNAVESTIRE, Puterea cea Mare de Sus mi-a readus-o În memorie cvasi integral.

Cultura este ceea ce mai ştim după ce am uitat tot.

Şi mai este ceva :dragostea de semeni. De Aproapele.

Daţi-mi voie să fiu aproapele Domniei Voastre şi să privim de azi în aceeaşi direcţie.

______________

DIN NOU LA BISERICĂ

Aici ajunul Craciunului, la noi Boboteaza . Ziua de 6 ianuarie aici la Shanghai va fi una de neuitat prin ineditul ei. O comunitate de romani prea mică nu are forţa să transfere aici , ca în atâtea locuri din lume , şi spiritualitatea rătăcitorilor, adevăratul bun pe care îl avem şi îl ducem cu noi. Nu există la Shanghai o biserică ortodoxă, cea care a fost, în perioada Revoluţiei Culturale a devenit şi a rămas restaurant.

Am citit undeva că “biserica este chiar sufletul nostru, dacă avem cu noi credinţa şi rugăciunea, dacă Dumnezeu Cel fără Chip este prezent prin rugăciune în sufletul fiecăruia ca o componentă a fiinţei umane. Cum frumuseţile vieţii sunt atât de multe, ele ne pot apărea în fa ţă de cele mai multe ori pe neaşteptate, aşa cum mi se întâmplă aici aproape în fiecare zi.

Liviu Roşca, ginerele meu, mi-a dat o veste emoţionantă. Un chinez creştinat cu numele de Constantin, l-a invitat de Crăciun la Consulatul Rusiei să participe la slujbă. M-am bucurat nespus şi am plecat să ascult Sfânta Liturghie de duminică 6 ianuarie, la noi ziua de Bobotează, în holul de primire pentru vize din clădirea Consulatului. La Shanghai sunt mulţi ruşi. Pentru ei se află aici un preot, un dascăl şi trei cântăreţi alcătuind “corul”, care ca ş i la noi susţine întregul ceremonial al liturghiei.
Două tinere rusoaice în jur de 30 de ani şi un tânăr cu voce de bas , alcătuiesc un trio care cântă dumnezeieşte. Un preot trecut de 40 de ani , cu o voce bariton in frumoase odăjdii cu specificul rusesc ne transmite într-o limbă rusă veche mesajul credinţei „vo imea otţa sâna I sfiatogo duxa”, transferîndu-ne pe cei prezenţi în lunga şi minunata poveste a credincioşilor ortodocşi.
Cel două tinere in cvartete diminuate, amintind celebrele cântece populare ruseşti dau momentului emoţia întinderilor ruseşti, a unei măre ţii blânde şi copleşitoare.
Încetul cu încetul , imaginile din trecutul meu îndepărtat sunt readuse în primul plan al memoriei afective, mă trezesc din somn la ora 4 a.m., în urma unui vis, nu mai pot dormi, deschid calculatorul şi scriu.
Cine mi-a adus atatea daruri în vis şi în realitate?
Mai întâi o văd pe mama într-o mulţime de oameni care ieşiseră din spital. Îl văd pe tata şi pe fratele meu Constantin care ar fi împlinit anul acesta 60 de ani. Pe un coleg mai tânăr director adjunct la Colegiul Naţional B.P.Hasdeu, unde am fost professor 43 de ani, bucuros să mă vestească despre o călătorie de studii la Moskova, în calitate de translator pentru un grup de profesori din care face şi el parte.
Mă apuc de scris ş i îmi apare în faţă chipul profesorului Eugen Schileru, cel care ne vorbea cu atat competenţă şi pasiune despre arta rusă, la un curs facultativ de un an. La ultimele ore veneau 4/5 colegi, la acest mare profesor despre care găsesc pe internet pagini întregi.
Pe profesorul Eugen Schileru, Mircea Dumitrescu, renumitul grafician, l-a iubit foarte mult pentru că era un om nemaipomenit şi avea o viaţă de autentic boem, el fiind unul dintre cei daţi afară din PCR şi arestat. A stat o perioadă în celula şi cu Miron Constantinescu. Schileru spunea uneori prietenilor, glumind, că şi-ar fi dorit să devină legionar dar nu l-au primit pentru ca era pe jumătate evreu aşa ca a intrat la comunişti care pe atunci erau mai primitori.
“Prin anii ‘55 – ‘60 suflarea artistica din Bucuresti, alcatuita din mai multe generatii de creatori – scriitori, pictori, actori – prefera sa calce pragul anumitor localuri, cele mai multe aflate in zona centrala a Capitalei. Boema mai asezata, mai temperata, oscila intre restaurante si cafenele mai confortabile, cu dichis si respectabilitate, precum Capsa, Athenee, Lido si Ambasador, boema “geniilor in devenire” cauta localurile mai mici, bistrourile si coltisoarele intime: Katanga, Gradinita, bufetul Boema, Podgoria, barul de la subsolul restaurantului Lido poreclit “Abatajul”, restaurantele Dunarea, Ciresica, Bufetul si Ovidiu de la Sosea, iar boema absoluta, inraita de prea multa visare, putea fi gasita la bufetelul Jerca si mai ales la Pestera, in Piata Rosetti. Printre figurile cele mai cunoscute ale boemei pure bucurestene se puteau intilni oameni de inalta cultura, artisti adulati, numerosi poeti, pictori, sculptori, ce-si cautau drumul in sus spre elita profesiei, dar si multi candidati la gloria ratarii frumoase sau dureroase.,” Constantin Olariu
Apoi, mai erau si figuri de anonimi ce nu-si visau decit o faima de moment, meteorica, in noaptea bucuresteana, nascuti pentru uitare ori mistuiti de nesansa si de bautura. Printre prezentele imperiale ce onorau boema anilor ‘50 – ‘65 as aminti puternice si interesante personalitati ca scriitorii Tascu Gheorghiu si Radu Albala, dramaturgul Horia Lovinescu, profesorul si esteticianul Eugen Schileru, marele actor Stefan Ciubotarasu, pentru a aminti numai pe citiva, apoi o foarte compacta falanga de candidati la cerurile genialitatii: sarmantul literat Marcel Gafton, poetul Leonid Dimov, poetul baladist Tudor George poreclit “Ahoe”, poetul gingas si fost boxeur Teodor Pica, pictorii si graficienii Ionel Florescu, Constantin Piliuta, Tiberiu Nicorescu, Benedict Ganescu, Mihu Vulcanescu, actorii Dorin Dron, Ion Nino Anghel, Ludovic Antal, C. Rautchi, Stefan Mihailescu-Braila, gazetarul Igor Grinevici, sculptorii Gh. Apostu si Valentina Bostina, admirabilul dramaturg cozeur George Astalos, prozatorul cu suflet de aur Nicolae Velea, romancierul si poetul cu aura de batrin cotcar Ben Corlaciu, si in sfirsit acele meteorice umbre de cafenea, de bodegi sau restaurante, ce au disparut in anonimat: pictorul de gang Zogu Zaharescu, profesorul Fayon, poeta Maria Porumb, pseudo-poetul Fleancu, cel sortit mizeriei, “Ciorap”, “Chibrit” etc. etc. Mai existau, apoi, si citeva grupari aparte de literati, pictori si actori ce se legasera dupa simpatii sau pe apropieri de virsta, in care puteai intilni cei mai diversi concurenti la portile empireului: exuberantul prozator Fanus Neagu, extaticul Nichita Stanescu, romanticul actor si truver Titi Rucareanu, masivul interiorizat Mircea Albulescu, teribilul povestitor de Bailesti, incintatorul actor Amza Pellea, ce pacaleau si luminau noptile bucurestene, admirabilul grup al unor fini degustatori de prietenie ca anglistul Mitica Mazilu, fabulatorul “Has” Matei si altii. Dar la trei dintre acestia voi reveni cu portrete aparte. Voi incepe cu scriitorul TASCU GHEORGHIU de care m-a legat o prietenie bazata pe cea mai de seama calitate a unui boem: un profund dezinteres ambalat in sinceritate.
Aici ,atat de departe, ascult Sfânta Liturghie, preotul ne cheamă să ne spovedim şi să ne împărtăşim.
Sunt atras ca de un magnet de magia acestui preot, un rus frumos, în a cărui voce şi în întregul demers simt harul propovăduirii. Mă apropii, îmi cere să rostesc numele , prenumele, ţara, se declară surprins când aude Anghel şi reacţionaeză verbal cu “oi gospodi”, aproape o interjecţie, la auzul numelui meu de familie.

Îi spun că nu ar fi trebuit să mă spovedesc şi nici să mă împărtăşesc, cunosc câteva din regulile şi canoanele acestui demers.
-Bine. Dar eu te spovedesc că eşti departe de ţară , şi iau asupra mea păcatele tale.Ce păcate mărturiseşti?
-Sunt prea multe , părinte.Dacă ar fi avut materialitate şi greutate , păcatele mele n-ar fi încăput în avionul care m-a adus aici.
Din nou aud “oi gospodi” ;rosteşte o scurtă rugăciune cu sfânta cruce deasupra capului meu şi mă vesteşte că mă pot împărtăşi.
O emoţie adâncă m-a pironit locului o clipă. Din spatele sălii abia şoptit aud vocile divine ale celor două rusoaice în care desluşesc “trupul lui Hristos primiţi…”, în limba rusă veche. Iată la ce mi-a folosit nesuferitul curs de ISTORIA LIMBII RUSE cu distinsa doamnă Vaida de dragul căreia am şi învăţat, şi mai ales cel de Slavă Veche al celebrului profesor Emil Vrabie, cel care ani la rand l-a lăsat cu examenul în toamă la Slava Veche chiar pe propriul tată, la cursurile de limba rusă fără frecvenţă. Era considerat spaima facultăţii, dar m-am pregătit serios şi am fost apoi solicitat să rămân asistent pentru acest curs.Doamne fereşte!

In holul Biroului pentru vize, un stand de cărţi bisericeşti şi icoane, specifice culturii ruse ,în ediţii de lux.Caut cu privirea pe cel care le vinde.Voi cumpăra căteva, măcar atatea câţi bani aveam la mine. Nu le vinde nimeni.
O tânără rusoiacă imi spune că sunt gratis, dar îmi arată o cutie metalică în care pot să pun bani. Pun câţi am şi îmi aleg câteva: SVIATOIE EVANGHELIE, PRAVOSLAVNÎI MOLITVOSLOV, EVANGHELIA în format mare, BIBLIA V RASSKAZAX DLEA DETEI(PENTRU COPII), BOȚERKOVLENIE(ÎNTEMEIEREA CREDINȚEI), carte pentru începătorii vieţii bisericeşti, trei icoane înfăţişând chipul Mariei cu Pruncul, şi două calendare, 2008 o adevărată colecţie de icoane, cum rar am văzut.
Sunt bucuros să povestec toate acestea, ele sunt daruri minunate pe care le primim departe, aproape, la Capătul lumii, în interiorul locuinţei noastre, oriunde ne aflăm , cu o singură condiţie. Să nu uităm nici o clipă că nu suntem singuri, că Dumnezeu prin îngerii Lui ne ţine totdeauna aproape de el şi de minunatele daruri.
Seara, în apartamentul lor copiii mei au organizat un Karoke Party, fiecare dintre noi, a trebuit să cânte două-trei cântece. Programul a fost susţinut de partea tânără a familiei. Ioana a primit trei de zece, a cântat şi Liviu, mare iubitor de muzică, câţiva dintre pereţi sunt acoperiţi de rafturi cu CD, DVD şi filme, multe dintre ele filme muzicale cu specatcole celebre. A cântat şi Cristina chiar şi Matilda, un cântec rusesc despre un cazak, rănit de moarte. Liviu a găsit negative pentru Katiuşa, am cântat prima strofă, la a doua mi-a tremurat mai întâi vocea, apoi microfonul în mână, apoi sufletul şi vocea s-a oprit brusc. Un şuvoi de lacrimii mi-a inundat faţa.
Ce se întâmplă? Se întrebau toţi.”Ce se întâmplă”- mă întrebam şi eu revenind cu greu la starea de “normalitate”.
Între alte cântece interpretate a fost şi La Boheme al nemuritorului Asnavour. Alte amintiri dau navală şi ne emoţionează adânc. Imi amintesc de zilele petrecute la Lille la FESTIVALUL CULTURAL INTERNAţIONAL AL STUDENȚILOR din septembrie 1962. Ascultam în holul căminului în care am fost cazaţi ore în şir discuri cu cântecele lui Asnavour. Undeva acolo, în adâncurile mele La boheme şi Isabelle au rămas definitiv. Mă însoţesc şi mă vestesc de fiecare dată cât de frumoasă este tinereţea noastră…Cristina ascultă La Boheme, mă vede teleportat departe şi mă aduce înapoi cu privirea ei îmblânzită , cu lumina aparte din ochii care se acoperă cu rouă.

După câteva ore de somn găsec intr-un articol despre Eugen Schileru numele unor mari personalităţi ai Boemei bucureştene din anii 50 ai secolulu trecut. Deja de 8 ani.
Ceva din trecutul meu îndepătat, ceva din ţara mea îndepărtată, din cei dragi ce nu mai sunt pe lume, anii studenţiei cu cântecele ruseşti, filmul ZBOARĂ COCORII cu Andrei Batalov şi Tatiana Samoilova, pe care l-am văzut de 7 ori la cinematograf, spectacolele din prima călătorie în Rusia , 1960, prin tabere de copii şi cluburi muncitoreşti, dar şi surprinzătoarea audiţie a cântecului Katiuşa interpretat in KROWN PLAZZA de o formaţie de cubanezi…
Acolo ,departe, la Marginea Lumii, pe insula Hainan, m-am apropiat de scenă, am cerut microfonul şi am cântat. Vocea mea, demult necântată a răsunat acolo în rezonanţe de care eram uimit. La sfârşit grupul de ruşi pentru care se cânta acest minunat cântec rusesc, m-a înconjurat, m-a felicitat, am primit invitaţia de a sta cu ei. Am băut o gură de vodcă, ne-am luat rămas bun şi am înţeles încă o dată că oamenii simpli sunt oameni şi că doar “stăpânii lumii” au luat-o razna.

Mi-am amintit în context cuvintele lui Burns, poet preromantic englez,”Man is a man you now” oriunde ar fi , poate doar atunci când nu uită de credinţa lui.

1/7/2008 Shanghai 06:04:50

AUREL ANGHEL

_______________

LA APELE TERMALE DIN HAINAN

Suntem în data de 29 decembrie 2007. Ne aflam aici, unde fiecare zi ne oferă noi şi noi surprize. Impresiile se înmulţesc cu fiecare oră, iar consemnarea lor a devenit pentru mine primul demers al zilei, prima bucurie care porneşte exact de la ora 7 a.m., după un obicei care face parte din mine încă din copilărie.

Ziua a fost în prima parte obişnuită, cu un mic dejun bogat, cu orele de plajă lângă bazinul de înot, mici deplasări prin preajma hotelului UNIVERSAL RESORT, lângă care se află o staţie de autobuze pentru excursii şi o mică piaţă unde se vând cele mai surprinzătoare produse de artizanat, care au aici materia primă in apele golufului Yalung: şiraguri de perle, de scoici, cusături, ţesături specifice, inele, cercei, podoabe de tot felul la care turistul se uită cu justificat interes. Vânzătoarele, majoritatea de religie musulmană întind vizitatorului marfă, îl îndeamnă, îl imploră in cele mai diferite moduri, de la simpla aducere a obiectului în faţa ochilor până la punerea palmelor pe obrazul acestuia cu sunete amestecate, dialect local şi engleză, singurul cuvânt perceptibil fiind “laoai”(străine).Un cuvant bun, pentru că noi cel puţin suntem complet străini de ce se întâmplă pe aici. Dacă faci greşeala să intri în negociere pentru ceva anume ţi-ai pirdut liniştea şi libertatea de avedea ce doreşti tu. Ți se dă un preţ pe calculator, îl refuzi, eşti rugat să scrii cât oferi. Dacă faci greşeala să scrii jumătate din preţ eşti sigur păcălit. Produsul chiar la jumătatea preţului propus iniţial este de câteva ori mai ieftin, iar în privinţa perlelor, în mod sigur te vei păcăli.

Pe o singură perlă cu un mic dispozitiv de prindere vânzătoarea i-a cerut soţiei mele 50 de yoani(500 de roni).

Am intrat eu în negociere şi am scris 10. Ea a scris 20, apoi eu am scris 8, ea a scris 15, am scris din nou 8 ea ascris 9 eu am scris 5 , i-am dat înapoi calculatorul şi am plecat . S-a ţinut după mine tot timpul cu tot cortegiul de ademeneli, şi ca să scăpăm de ea i-am dat suma de 5 Yoani. Era foarte bucuroasă. Cu un gest neaşteptat, a luat banii şi i-a sărutat. Când am ajuns la Cristina ne-a arătat cum se jupoie vopseua sidefie şi rămâne o simplă biluţă de plastic.

Ziua de 27 decembrie a fost însă una dintre cele mai surprinzătoare petrecute aici , pe insula Haian.

La orele 17 am plecat cu un microbuz într-o excursie la 45 de Km., unde se află celebra staţiune de ape termale SANYA PEARL RIVER.

Consemnez dintr-un pliant primit :VINDECARE, MEDICINĂ TRADIȚIONALĂ chinezeacă, ,RENUMITELE IZVOARE MANTIAN.

Pliantul este tipărit în engleză şi în rusă. Citesc mai departe că tratamentul se face cu ape fierbinţi aromatice, că aici turistul este încântat de ce vede, aflu despre uitarea de sine, sunete speciale şi o deosebită grijă pentru sănatatea organismului uman.

De mic copil mi-am închipuit Raiul ca pe o livadă cu meri înfloriţi sau cu fructele roşii şi galbene…De-alungul vieţii imaginea aceasta a primt modificări substanţiale, s-a colorat, s-a luminat ori s-a întunecat în funcţie de sporirea sau diminuarea credinţei mele, a lecturilor, a filmelor, Raiul rămânând pentru mine o dilematică livadă cu meri.

De astăzi 27 decembrie, locul imaginii Edenului meu personal a fost ocupat de acest loc PEARL RIVER NATIAN, pe care nu mai am cum s-o înlocuiesc cu altecva asemănător.

Călătoria de aproape o oră, pe o şosea amintind drumul către munte, prin Verneşti, Cândeşti, Măgura se deosebeşte doar prin vegetaţia care este total diferită.

În loc de pruni şi vişini, palmieri, arbuşti de leandru înfloriţi în câteva culori, tufele roşii, tufele violet a ale unui arbust denumirea o voi căuta prin atlase botanice, care aici dau farmec şi specific oriunde îţi aruci ochii. Satele chinezeşti de aici sunt grupuri mici de case joase , dând impresia improvizaţiei şi a vremelniciei, au aspectul unor locuinţe doar pentru o vară, vara veşnică din Hainan. Din loc în loc plantaţii întinse de mango, de banaieri şi alţi pomi tropicali ale căror fructe sunt atât de diferite de cele de la noi…

Ne-am apropiat de o intrare maiestoasă, din panouri uriaşe, semnalizată luminos cu nelipsitele inscrisuri pe verticală a heroglifelor care sunt în sine decoraţiuni fără egal în arta aplicată. Pe aceste panouri vedem revărasrea de tinereţe şi frumuseţe ale celor mai alese tinere din întreaga lume pentru cele trei ediţii de MISSWORLD care au avut loc aici, încă dovada că locul este neobişnuit.

In celalată parte imagini cu Jiang Je Min, fostul presedintele al Chinei care a vizitat locul acesta sporesc curiozitatea celui care vine aici pentru prima oară. Achităm la intrare banii pentru un bilet, 160 de ronipentru o păersoană. Trcerea Stixului, intrarea în Rai costă şi ea bani. Mi-am amintit şi de bănuţul care se aşează pe pieptul celui care pleacă să treacă Stixul şi de banii aruncaţi la răscrucea drumurilor.

În schimbul banilor primeşti cheia, de la boxul pentru păstrarea efectelor personale, legată de un elastic pe care ţi-l pune pe mană la intrare. Aici ca si în Rai hainele nu au valoare. În locul unei frunze ne punem slipurile, şi ne înfăşurăm într-un prosop alb mare şi gros. Pornim în cea mai minunată drumeţie a vieţii noatre.

Primul loc din Rai este o ingenioasă instalaţie de folosire a apei pentru o distracţie specială mai ales pentru copii. In mijlocul unui bazin cu apă călduţă se află o trambulină, urci pe scări , din toate direcţiile poţi primi apa , care nu ocoleşte pe nimeni. Cei care sunt pe platformă au la dispoziţie tunuri de apă, le îndreaptă spre cei mai puţin curajoşi rămaşi in bazin. Dar trecerea lor către locul de unde vor porni pe tobogan este semănată cu tot felul de dispozitive de eliberarea apei care te ia in primire cum ai ajuns sus.

Un butoi de câteva sute de litri se umple cam in cinci minute şi fiind asezat intr-un unhi de 30 de grade, apa care vine de sus îl apleacă până când acesta revarasă întrega cantitate în capul celor care trec pe sub el. Se aud de sus cele mai neaşteptate strigăte şi ţipete, cei de jos sau cei de langă bazin privesc acest spectacol incognito până când acea bună dispoziţie ce se va linişti şi apoi se va amplifica trecând prin acest parc uriaş prevăzut unde au fost construite sute de bazine cu apă caldă si fierbinte.

La câteva secunde după ce s-a lansat pe tobogan auzim glasul Ioanei, Liviu rămas în urma ei primeşte de sus un butoi de apă în cap, strigă cât poate, dar abia îl auzim, abia îl mai vedem. Râdem toţi cu lacrimi de această scenă, unul dintre cele mai bune gaguri pe care le-am văzut, cu personaje cunoscute din familie. Abia avem timp să o mai vedem pe Ioana care a prins viteza unui glonţ, care se leagană ca glontul pe ghiturile puştii, ajunge în bazin şi dispare câteva clipe sub apă. Nu avem emoţii, am avut timp să vedem cât de bine înoată în cele câteva zile de când suntem aici. Se afundă încă odată în apa bazinului şi vine înotând ca un peşte în acest mediu acvatic care îi este familiar precum mersul cu bicicleta pe potecile din Crângul Buzăului , care i-a devenit drag şi familiar şi de care aminteşte destul de des. Ea a stat aproape tot timpul în bazinul de langă hotelul INERNAȚIONAL RESORT. Buna ei o înfăşoară cu un prosop alb şi gros, un fel de şal de pe la noi, primit la intrare şi pe care îl poţi schimba de câte ori este nvoie.

Bazine de forme diferite, ascunse sub corona copacilor exotici, umbrite de cele mai frumoase tufe înflorite pe care le-ma văzut vreodată. La ora trecerii noastre prin Rai, noaptea devenise stăpâna firii. Din tufe trimiteau lumina lampadare, licurici uriaşi care creau o lumină difuză suficientă să vezi “într-o altă lumină” chipurile celor dragi şi ale celorlaţi participanţi la inedita bucurie de a pipăi raiul cu ochii larg deschişi spre a cuprinde totul, spre a nu uita nimic din ce oferă aici lucrarea fără egal a ingenioşilor chinezi.

Mă gândeam cum arată Bazinele de la Sărata Monteoru sau chiar cele de la Felix…

Din loc în loc în bazine sunt şuvoaie firbinţi care ies în valuri mici producând o blândă şi neaşteptată mişcare a apei. Primeşti astfel cel mai bun masaj pe care ţi-l poţi imagina.

La fiecare bazin se gasete apă de băut în recipienţi, un loc de aşezare a prosoapelor, supravegheate de tinere şi tineri deosebit de amabili, tot ei te îndrumă către următorul loc sau către direcţia normală pentru a reuşi să treci prin cât mai multe bazine.

Intrăm astfel în acest circuit al bazinelor , fiecare cu rostul şi denumirea lui exotică al Feicirii, Frumuseţii veşnice, Tiereţii fără sfârşit, al Ceaiului şi chiar al Cafelei. Este impresionantă această revărsare de ingeniozitate în construirea oazelor de armonie şi frumuseţe. Câtă ştiinţă, câtă ingeniozitate în a folosi darurile oferite omului pe pământ pentru a construi Raiul aici unde va trebui să stea o vreme. Alei pavate cu pietre de râu, alese la aceeaşi dimnesiune din care sunt construite adevărate covoare pe care păşeşti ca în basmele copilăriei. Rolul lor este de împiedica alunecarea piciorului şi de a bucura privirea. In interiorul bazinului, pe margini sunt priciuri din pietre mari pe care te poti aşeza să te afunzi până peste umeri în apa bazinului.

Unul dintre cele mai interesante bazine mi s-a părut a fi cel al peştişorilor sanitari. Aflasem despre aceste minunate vietăţi care au în lanţul lor gentic o genă recesivă atât de folositoare lor şi omului. Chinezii au descoperit-o şi au introdus-o în sistemul lor de terapie naturistă.

De dimensiuni diferite, cei mici, cam cât nişte gubi de acvariu, până la unii de dimensiunea degetului omenesc aceşti peşti “te iau în primire” imediat ce te-ai aşezat şi te-ai liniştit.

Se apropie de corpul pacientului, fac un consult sumar, descoperă locul de unde trebuie să te muşte, şi să-ţi administreze tratamentul. Mai întâi apare un peşte mai mare, şeful unui grup, te pipăie, face cale întoarsă şi revine cu un mic norişor de confraţi, care se aşează pe locul indicat.

Alt grup se ocupă de laba piciorului, de unghii, de călcâie, oriunde găsesc că ceva este în neregulă. O singură condiţie trebuie să respecţi. Să te prefaci mort. Orice mişcare, orice gest emoţionat îi sperie şi îi indepăratează. De aici şi strigătele părinţilor către copii care doresc să-i prindă, ori care scot ţipete de teamă.

Am aflat că în zece zile vindecă cele mai complicate forme de psoriazis, tot felul de pecingini şi alte boli de piele.Uimitor este faptul că nu sunt interdicţii la intrarea in bazine, pentrucă apa este tratată şi dezinfectată după cele mai moderne norme de igienă.

Sosirea lor şi demersul nu este prea plăcut, mulţi turişti ocolesc acest bazin. Închizând ochii simţi cum boticurile lor mângâie uşor pielea, apoi cum încep să cureţe epiderma de celulele moarte sau bolnave. E o senzaţie stranie amintind ciupitura de ţânţar.

Dai aici o excelentă probă a răbdării, a uitării de sine în propriul folos, ceea ce vom recunoaşte, este cel mai greu lucru de făcut pentru omul veacului nostru.

Bazinele sunt căutate nu numai pentru apa caldă, ci şi pentru sistemul ingenios de mişcare a ei, pentru esenţele de plante care sunt puse în săculeţi pentru a da apei mai multă valoare şi un miros aparte.

Am stat minute în şir cu spatele lipit de o stâncă pe care aluneca apa fierbinte. Apa care izvorăşte de la câţiva cm. se scurge pe sub corp apoi îmi dă roată, trece peste piept, face o rotire şi revine către ceafă, alunecă iar, se scurge peste picioare împinsă de următorul şuvoi şi îmi face un masaj pe care nu l-ar pute efectua nici cel mai experimentat masseur. Alunec apoi într-o mică copcă, o adâncitură în care cad în mod firesc, senzaţia de acoperire cu apă te învăluie ca energia unui cuvânt bun auzit de la cei care te-au scăldat prima oară..Cad in linişte, în nepăsare si relaxare, într-o stare de bine unică.

Trecut dincolo de Stix mă simţeam adememnit spre a fi tras în adâcul de unde izvora apa fierbinte. Emoţia acestui gand a estompat pentru o clipă plăcerea mângâierii apei.Dacă această seducătoare unduire este chiar capcana care mi se întinde?

Cum nu sufăr de vreo boală anume ideea pragmatică a folosului din trecrea prin bazine nu a căpătat formă.

M-am lăsat dus pe cărări întunecate luminate discret de lampadare şi de zâmbetele tinerilor însoţitori rostind cuvinte de bunvenit într-o enleză aproximativă şi o rusă care sună straniu.Citisem undeva un poem de PAI LE- TIEN, în care exprima sentimentul plăcerii pe care ţi-o produce chiar şi rostirea sintagmei “izvor fierbinte”.

Mă lăsam sedus de mângâierea apei fierbinţi,redescopeream existenţa pielii mele pe care o dadusem uitării. Senzaţiile erau noi, chiar şocante.

Am avut timp să reflectez la faptul că unele daruri şi bucurii ale vieţii le primim doar o singură dată şi sentimentul că voi trece dincolo într-o zi m-a infiorat.

Am ieşit din bazin fiorul a devenit frison, m-am grăbit fără să se observe şi am intrat în bazinul următor.

M-am relaxat din nou, i-am chemat pe ai mei, am intrat în dialog cu un grup de turişti ruşi care ocupaseră câteva din pietrele de sprijin. Am pus capăt astfel alunecării în gândul rău că astazi,, aici la izvoarele termale din Hainan primesc ultima baie şi am înţeles pe “propria piele” sensul adânc al unor cutume şi la noi.Spălarea tupului înainte de marea pleacare, clătirea în apele Stixului…

Aici sensul era modificat.

Bucuria vieţii, plăcerea mângâierii apei fierbinţi, clipele împreună cu cei dragi.

Recitind aceste însemnări am fost readus în clipa de atunci şi am scris:

Uitarea de sine/În unda apei fierbinţi/fluidizează/.

În loc de încheiere ma gandesc la ce am citit cândva. Multe locuri din Romania stau pe uriase rezervoare de apă fierbinte, inclusiv capiatala.

Ca să le folosim ne-ar fi trebuit măcar un filozof chinez care să spună:caută şi vei găsi în jurul tău atâtea minuni. Şi mai laes foloseşte-le.
15.01.2008 12:11 Shanghai, redactare inţială 30 dec. 2007 12,10

AUREL ANGHEL

_____________

VECHIUL SHANGHAI

Vazut de sus Shanghaiul pare o mare cu mii de insule, unele in care se inalta spre cer uriase constructii, inconjurate de tesatura cartierelor cu blocuri mici de cateva etaje. Printre acestea, ca niste adevarate oaze, partile vechi ale orasului, dovezi graitoare ale vietii de alta data aici, unde un secol si jumatate a fost deajuns sa-l transforme intr-una din cele mai mari asezari din lume. Acum patru ani am facut o fotografie de la etajul al 18 lea al blocului in care am stat timp de trei luni. Mi-am fixat in obiectivul aparatului cea mai inalta cladire de atunci, Jinmao Dasha. In planul apropiat pelicula a inregistrat acele tesaturi de blocuri cenusii, dand impresia unor celule dintr-un urias fagure de albine. Blocurile din perioada comunista. Am repetat incercarea dupa patru ani, si am inregistrat doua modificari importante. Jinmao Dasha nu mai este cea mai inalta cladire din Shanghai. In imediata apropiere s-a ridicat alta, cu cateva zeci de metri mai inalta avand forma unui urias deschizator de bere. SHANGHAI WORLD FINANCIAL CENTER, in zona Lijiazui din PUDONG, partea de est si cea mai noua a orasului. Cu o inaltime de 492 m, arhitectura cladirii este o renumita cooperare intre Kohn Pedersen si East China Arhitecture Design Institut. Data incheierii lucrarilor este prevazuta pentru anul 2008.Acum se finiseaza in exterior partea de sus. In aceasta cladire vor fi sedii de firme, magazine, spatiu special pentru vederea de sus a orasului, muzeu si hotel. Restaurante renumite in intrega lume au inchiriat deja spatii aici: The Grill, Cucina, Canton, Kobashi. In jurul lui se finiseaza mari magazine, un mall, o intreaga retea comerciala la nivelul cel mai ridicat de cerinte.

Cateva insule de blocuri au disparut, locul lor fiind luat de uriasi din benton si sticla, cele vechi ramase in picioare pentru o vreme , in aceasta parte a Pudongului au fost vopsite proaspat, acoperisurile au fost inlocuite cu placi ceramice de culoare albastra sau rosie.

O impresie de nou si proaspat nu scapa celui care privste de sus, iar cel care trece pe strada inregistreaza in apartul de fotografiat imagini cu schele de bambus la multe blocuri din strada Nanquan Lu, unde se mai lucreaza inca la incheierea proiectului de renovare exterioara a acestui cartier.Nu voi scrie ce se afla insa in stradutele laterale de unde iese dimineata suvoiul de lume care umple strada, pietoni, biciclisti, motociclisti si chiar cei care stau aici si si-au cumparat un automobil modern.

Totul e viata si clocotire ,fierbere a unei stari de permanenta miscare,alergare dupa un ban sau chiar mai multi, fiecare dupa cat stie si ce stie sa faca.

Am pornit in data de 15 martie spre un punct mai indepartat in partea de vest a Shanghaiului. La o ora de mers cu taxiul am ajuns la Qibao, vechi cartier pe unul din canale, un loc de promenada si cumparaturi, un loc al intalnirii prezentului cu trecutul. Prezentul reperezentat de blocurile noi care il inconjoara ,trecutul de strazi inguste cu case avand acoperisul specific al pagodelor, magazine, mici restaurante si ateliere de productie pentru artizanat, pentru mentinerea in continuare a traditiei.

Am ajuns in Qibao la ora celei mai mari aglomerari cu putinta. Pe un platou de la intrare opreau autobuze si taxiuri, aveam sa aflu la sfarsitul zilei ca in directia opusa a sosirii noastre este staia de metrou. Nu stiam si m-am mirat cand, mergand pe o strada mai larga, am intalnit cateva pasaje laterale de unde iesea un puhoi de lume, chinezi aproape lipiti unul de celalat amestecati ici si colo cu laoai. Erau cei care sosisera pe partea celalata a cartierului si in mod sigur cei care ajunsesera aici cu metroul.

Ne-am oprit mai intai la un anticariat unde am cumparat trei albume de arta, pictura si scriere a renumitei Scoli Shanghaieze. Trei bijuterii editoriale adapostind sute de imagini cu tablouri pictate pe hartie, intr-o tehnica specifica cu o migala si o maiestrie care dovedesc, nu numai talent, ci si o munca imensa, o migala tipica pentru chinezi. Cum sa fac sa invit doi/ trei pictori care mai sunt inca in viata sa deschida o expozitie si la noi la Buzau. Ar fi pentru buzoieni o surpiza de proprtii.

Ne-am oprit in multe locuri, aici strada cu magazine este chiar un muzeu din care poti sa cumperi de la cele mai neinsemnate nimicuri la mobile sculptate din lemn masiv , doua scaune-fotoliu si o o comoda care poate servi drept masa costa 250. 000 yuani, inmultit cu trei = 7.000.000 lei noi. Dar cred eu, se merita, este o adevarat revarsare de frumusete, sunt piese de mobile pentru cateva generatii de acum inainte.

Din loc in loc se produc sub ochii vizitatorilor si se vand cele mai neasteptate preparte chinezesti. Egg-roll, un fel de clatita pe o plita mobila rotunda, dintr-o coca fina, care se usuca in cateva secunde, este scoasa cu o paleta metalica ca o mistrie, apoi este rulata ca o clatita, taiata la mijloc si pusa intr-o punga. Un gust dulceag cu un miros aparte te indeamna sa o duci la gura. Surpriza este ca fiind foarte crocanta o poti pierde din mana si daca adie un pic vantul te uiti cum zboara imediat pe pamant. A fost nevoie sa-mi comand inca una, pe prima am pierdut-o pe distanta dintre punga si gura.

Treceam ca u fel de “voda prin loboda” cand ghidul meu, Cristina m-a oprit in fata unei intrari largi.

M-a intrebat ce cred ca este inauntru. Nu mi-am dat seama. Ma aflam intr-o cancelarie veche, intr-un spatiu mare cu usi si ferestre traditionale. In vitrine o mare varietate de calimari, pensule, recipienti pentru cerneluiri. Un miros placut de cerneala gadila placut calea olfactiva. Zarva de afara se depareaza si te transpui intr-o China Antica unde functionarul imperial era cel mai important personaj dintr-o comuniatate. Cumparam si noi cateva obiecte simbolice, amintiri dintr-o lume trecuta si prezenta, dintr-o tara in care traditia se pastreaza fara niciun efort, e un proces firesc al continuitatii celor cinci mii de ani de istorie. Pe acesta parte a vechiului oras intalnim si imaginea dezolanta a patrunderii buldozerelor. Un intreg colt de foste cladiri sunt acum o gramada mare de moloz care va dispare in cateva zile. Aici se vor construi cladiri noi, poate chiar in stilul celor vechi.

Intr-un magazin de podoabe pentru femei, intru sa cumpar cateva obiecte, un inel, o bratara, un pandantiv.In partea din spate a micului magazin o tanara alinta un catelus, de culoare alba, cat un pumn, o jucarie cu ochi negri si stralucitori care ma priveste bland. Ma apropii, isi intinde boticul catre mine, ma aplec si primesc un sarut de o gingasie fara margini. Gipsi…

Mi-amintesc de Gipsi, cea care ne-a parasit neasteptat intr-o zi din vara trecuta. Gandul alearga acasa, gaseste usa incuiata, se intoarce, se rostogoleste in mine si ma trezesc parasind magazinul cu lacrimi in ochi. Cred ca mi-e deja dor de acasa, acest cuvant care din adverb devine substantiv si din substantiv nume, devina fiinta, casa, fiinta pe care am parasit-o deja de trei luni si care atat de neasteptat ne cheama inapoi.

Ne oprim pentru masa de pranz intr-o locatie cu 3~4 mese unde se servesc ‘hun dun’, carne cu zarzavaturi ,infasurate intr-o foaie de coca pe care le pregatea o femeie intr-o viteza remarcabila. Cam un hun dun la 3~4 secunde. Uimit de aceasta viteza am stat minute in sir, am tras cu coada ochiului, e greu sa prinzi meseria atat de repede. Ioana merge si incerca, reuseste sa lipeasca un hun dun, eu ies sa gasesc ceva de mancare mai aproape de gustul meu care nu se lasa deloc in seama acestor preparate atat de multe si unele atat de gustoase incat “nu stii ce mananci” chiar la propriu.

Ma intorc cu doua friganele, aripioare de pui tinute cateva minute intr-un ulei fierbinte unde clocotesc cateva feluri de friganele din raci, din din carne de porc ,de oaie, unele atat de diferite de ce stiu eu, incat abia gustand din pui imi dau sema ca luase din ulei cateva gusturi nemaiintalnite, deosebite.

In apropiere un mic magazin cu bauturi racoritoare, vad cutii si sticle de ‘pijiu’ (bere) ,cumpar doua doze de Santory, la temperatura mediului. Pentru ceilalti doze de cola si pepsi.

Aici am intalnit un alt catel de culoare maron , o frumusete, un ghemotoc cu bot ascutit, care primeste de la mine, cu aprobarea stapanei, cateva suvite de carne de pui pe care le desprinde cu delicatete de os. Intreb cat costa si aflu ca pe un asemnea catelus platesti cel putin 1000 de yoani , adica un milon vechi sau o suta de lei noi.

Am intrat pe o strada commerciala ingusta cu zeci de magazine. Eram la o ora cand intre trecatori se facusera spatii de unu la unu. Am putut privi in dreapata si in stanga, am intrat in cateva dintre ele, am probat o haina tarditionala chinezeasca pe care mi-as dori-o dar ma gandesc ca a o purta la Buzau ar fi inca un motiv sa se considere ca am plecat in China intreg si m-am intors “intr-o ureche”.

Am ajuns incet, dar sigur intr-o piata larga.Pe o scena doi magicieni faceau o demonstratie de virtuozitate care distra la culme o multime imensa. Unul din ei executa trucul cu basmaua infasurata pe mana si taiata cu foarfeca, celalat repeta figura, la desfasurarea baticului primul il desfasura intreg, primea apaluze ,cel de al doilea prezenta o gaura de marinea pumnului in mijlocul baticului. Specatorii radeau de el si-l insoteau cu strigate din care eu nu intelegeam nimic.

Ne-am apropiat de alta piata, intr-o parte o stanca uriasa pe care urcai sa stai si sa te fotografiezi intr-un foisor, cu banci pe marginea din interior, strajuit de o tesatura de fragmente din bambus, colorate si stralucitor de curate.

In piata ne-am oprit sa mai gustam cate ceva din ce se ofera intr-un loc. Aici am vazut numeroase preparate din orez, unul dintre aceste preparate era turnat in teava unei ramuri de grosimea unui deget.

Inauntru, dand la o parte aschie cu aschie lemnul am desoperit o pasta de culoare galbena facuta din orez dulce si deosebit de parfumat.

Am cumparat si cate un zong zi (sarma triungiulara) in frunza de palmier, din orez lipicios avand in mijloc o bucata mica de jambon afumat.

Ne-am oprit sa mancam zong zi si am privit din nou aceasta multime intr-o continua miscare.

Cristina ne-a propus un experiment. Voia sa demonstreze cat sunt de curiosi chinezii. Deasupra noastra aparuse luna, la cateva minute treceau la joasa distanta pasarile cerului, avioane uriase care paraseau aeroportul Hongqiao (podul rosu) De aici am plecat cu o luna si jumatate in urma spre insula Hainan.

Am ridicat toti din grupul nostrum privirea catre cer, ne-am rasucit de cateva ori, rand pe rand cei din piata au facut acelasi lucru, Ne-a apucat rasul, Ioana a propus sa jucam aici o baba oarba. Am scos “orbitoarea” din buzunar, am pus-o la ochi, si am inceput alergarea pentru a o prinde. Am prins-o si pe ea dar si pe unii din cei care s-au oprit, s-au uitat mirati si interesati ,multi s-au antrenat direct in joc. Ramaneam in mijloc si ma aruncam in cate o directie. Auzeam in partea respectiva tipete , strigate , in celelate un ras general.Din grupul nostru o auzem pe Cristina care se distra de minune.

A fost un moment pe care nu-l voi uita. Cativa dintre chinezi au dorit sa se fotografize cu noi. Am lasat in cateva aparate de fotografiat imaginea trecerii noastre printr-un oras stravechi, Qibao.

Am luat cu noi zeci de imagini, am imortalizat clipa trecerii noastre printr-o parte a Shanghaiului, unde ne vom mai duce.Am aflat in apropiere statia de metro. Am mers de cateva ori cu acest mijoc modern de transport. Am invatat procedurile si ne-a mai cresut o aripa pe care s-o folosim la calatoria noastra pe sub Shanghai.

Intr-o zi am avut o idée de cosmar. M-am gandit cum poate tine pamantul o greutate atat de mare? Cum se construieste aici unde mare parte a orasului a fost cu cateva sute de ani o delta ?

3/16/2008 20:55:28 Shanghai, China

AUREL ANGHEL

______________

ZIUA FLORILOR – SCRISOARE CĂTRE CEI DE ACASĂ

Dragii mei prieteni,

Ziua de 8 ianuarie se va aş eza în memoria afectivă cu această banală denumire. Dar câtă frumuseţe NE va aminti peste o vreme citirea acestor randuri, nu se poate exprima în cuvinte. Este încă o zi în care învatam aici că “Viata este mult mai frumoasa, mai plina de incantare, mai bogata in iubire si intelepciune decat putem crede si imagina. Mintea noastra, mai degraba rationala decat intuitiva, a uitat sa inteleaga graiul fermecator al Pomilor, Pasarilor, Fluturilor, Pajistilor pline de iarba si flori. Nu mai credem in existenta Zanelor, Spiritelor Padurilor, a Elfilor jucausi sau al Ondinelor nemaipomenit de frumoase. Ni se pare ca suntem singurele Fiinte inteligente de pe Planeta, singurii care avem dreptul sa iubim si sa tanjim dupa iubire.”
Despre Spiritele Naturii si existenta lor, NE vorbesc toate Povestile Lumii, Legendele strabune, cei care Le vad, Le simt, Le aud, Le inteleg si care, mai ales, Le iubesc si Le respecta. Tocmai despre aceste Fiinte de Lumina, care sunt florile v ă voi scrie, am văzut astazi cu uimire ,pentru prima oară, cum atatea minuni sunt reunite într-un singur loc. Trebuie sa fim constienti ca dincolo de ceea ce vedem, atingem si pipaim cu simturile fizice, se mai afla ceva care merita atentia noastra. Este un chip al Lumii care se afla in spatele chipului stiut de noi. Este un Mister al Vietii, care nu este ascuns decat celui care refuza explorarea, celui care se limiteaza prin ratiune, ignorand ca poseda si alte instrumente prin care poate cunoaste si colabora.
Secretul Creatorului se afla dincolo de granitele pe care singuri ni

Le impunem.
E suficient doar as privim cu iubire tot ceea ce NE inconjoara! Sa privim in inima noastra! Sa privim cu bunavointa, asteptand, fara macar sa cerem, ca si Cerurile sa se deschida de la sine si Ingerii lor sa NE vorbeasca prin revelatie si iluminare. Aceasta este lec ţia pe care NE-a prezentat-o cu generoziate lumea fără de cuvânt a florilor.

Ma grăbesc să dedic acest capitol din carte prietenelor noastre din România Cristinei M. De ziua ei, Mariei O. Pentru toate zilele ei, la care nu am fost sa-I duc o floare, lui Vivi B. Pentru iubirea ei speciala fata de flori si harnicia cu care Le cultiva. Nu uit nici pe Loti C. Care a stat o viata la rădăcina plantelor pe care Le iubeşte ca pe propriii copii. Şi nici pe Cristina I.care practică iubirea de flori în cabinetul din Policlinca unde lucreaza. Pe M.Sturzoiu -apleacată cu dragoste asupra florilor şi a merilor ei din frumoasa livada de la Măgura Buzăului. Si tuturor celor care îş i fac timp să crească ,as îngrijeasca o floare, tutoror celor pentru care floarea nu e doar un simbol, ci o fiinţ ă, poate cea mai simţitoare ş i mai iubitoare din lume.

Mi-am amintit în acest context ş i de doamna profesoara Isabela V., de cea mai frumoasa gradină din Buzău pe care o îngrijeşte şi acum , când peste câteva zile va împlini 94 de ani.

Si de gradina doamnei Valeria B. De pe strada Ecoului. Când am plecat pe 23 noiembrie mai avea întregul rabat cu trandafiri înflori ţi ca în luna mai.

Grădiniţ a cu flori din faţa casei părinteş ti, gradiniţa mamei, chipul ei fericit aplecat deasupra florilor pe care Le iubea fară să Le miroasă(îi lipsea complet mirosul) toate felurile de flori de câmpie, de la zambile până la tufănelele care prin mirosul lor îmi sugerează şi acum cele mai dragi amintiri…Ş i sora mea, Rada , care stă sub rădăcina lor de peste 10 ani. Gradina ei cu flori de la Fierbinţi, florile Radei mele dragi…

Cu doua veri în urmă am fost pentru prima oară cu nepo ţica mea din Shanghai la Aninoasa. Am trecut şi pe la Casa din Simion Barnuţ iu nr.9, acolo unde se afla gradina de flori a străbunicii ei E.K. Şi livada cu meri , tufele de coacăze şi agriş e ale străbunicului, un mic rai vegetal aflat acum în părăsire.

Florile n-au încetat să trăiască ani de zile singure. Iarba a cucerit prima treaptă de la intrare, doi trandafiri ro şii vegheau raiul părăsit de stăpâni şi de noi.

Mi-am amintit cum MI-am facut greu loc spre fundul grădinii, merele de vară se desprindeau de pe ramuri şi cadeau pe nisipul acoperit de iarba de sub el, unde se afla locul de joaca si inelele puse acolo de strabunic pentru nepotii lui să se antreneze. În cei mai frumo şi ani AI noş tri.

Sufletele dragilor noş tri părinţi ş i bunici au trecut atât de firesc în lumea vie ş i a vieţii fără sfâr şit a florilor.

Noaptea trecuta eram la Cocora cu familia Onet in capul pogoanelor, acolo unde pepenii pu şi de tata isi intinseseră vrejurile peste pamantul negru si reavan, culoarea galbena a florilor de pepene se intindea pe o parcelă intreaga precum culorile pe care MI Le-a dat Ioana zilele trecute la o lectie de desen. Am luat un pumn de pamant negru , l-am dus la gura, am luat o gura de pamant, l-am mestecat. Avea mirosul u şor iute ş i înţepător al semin ţelor de rapiţ ă.

“Cand mama Maria se duce in gradinita cu flori, vorbeste incet cu ele si-si face grijulie de lucru, de parc-ar ingriji un bebelus aflat in patutul lui. Celor ce-o privesc le vine sa zambeasca, pentru ca bunicuta cea draga inventeaza povesti. Dar, ce-i drept, salata ei e intotdeauna cea mai gustoasa, iar florile cele mai frumoase”.
Astfel de oameni care inteleg si iubesc plantele ne fac adeseori sa zambim, dar ne si pun pe ganduri. Ei au o capacitate deosebita de comunicare, o cunoastere instinctiva, profunda, care le spune: plantele au suflet.
Filosoful grec Aristotel a afirmat, inca de acum 2400 de ani, iar stiinta ofera astazi dovezile: plantele “simt”, “vad”, “aud”, ba pot citi chiar gandurile.
Chimistul Marcel Vogel, cercetator la Ibm Los Gatos (California), relateaza despre o experienta facuta cu ajutorul unui medium (femeie) foarte dotat. A rupt doua frunze de fag, pe care le-a pus una in dormitor pe noptiera, iar pe cealalta in sufragerie. Iata ce povesteste femeia:
“In fiecare dimineata ma uitam cu drag la frunza de langa pat si-mi doream intens sa ramana in viata. Celeilalte nu i-am acordat nici o atentie. Dupa 4 saptamani, frunza nebagata-n seama era vesteda, maronie si incepuse sa intre in putrefactie. Frunza de pe noptiera, in schimb, stralucea de verde ce era, ca si cand ar fi fost rupta in acea clipa. O forta oarecare parea sa se opuna mortii naturale, tinand-o in viata”.

Sentimente necunoscute încă ne-au învaluit pe mine ş i pe Matilda când am pornit la o plimbare spre cel mai mare Market de flori pe care l-am vazut până acum. Banuiam ,dar nu ştiam ce ne aşteaptă în această zi memorabilă de 8 ianuarie, devenita pentru noi şi pentru voi “ziua florilor”. Marketul este în apropierea “locuintei noastre temporare” din Shanghai, cam la 20 de minute de mers pe jos .Dimineata era cetoasă, dar aici primăvara isi face prezenta in mod surprinzator,acum când acasă în România, oamenii se luptă cu venirea unei ierni aspre. Pe spa ţiile croite larg în Putong, partea nouă a ora şului, adevarate gradini cu unele tufe care deja au inflorit. Cameliile înro şesc din loc în loc nesfârşitele gradini din fa ţa blocurilor uriaş e. Sunt la întrecere cu florile mici şi galbene ale tufelor de scor ţişoară care te îmbată cu mirosul lor atât de distins.

-Tata, pe mine m-a adus înapoi în China ş i mirosul tufelor de scorţiş oară, mi-a spus într-o zi Cristina.

Le admiram în treacat, sunt prea multe de văzut ş i ajungem in acest Market de dimensiunea unui Carrefour, în care vom sta aproape două ore fără să ne dăm seama când a trecut timpul. Ce am vazut aici este greu de prezentat în cuvinte, dar vom încerca, şi mai ales vom arata la întoarcere, celor interesa ţi, cateva fotografii pe care le-am facut , nu ca specialisti , ci ca simpli amtori ş i iubitori la rândul nostru de frumos.

Motivul vizitarii a fost aproape banal. Sa cumpărăm bulbi de narcise incol ţiţi în vederea întâmpinăriii Anului Nou Chinezesc de pe 5 februarie.

Mai fuseserăm cu doua saptamani in urmă pe o margine a magazinului în trecere catre Marketul apropiat, LOTUS. Acum însă ne-am oprit îndelung şi pot afirma ca a fost cea mai frumoasa surpriza până acum a anului 2008.

Am admirat cea mai bogata colecţ ie de orhidee, cel puţin 30 de feluri de mărimi şi culori diferite, de la albul imaculat până la movul închis aproape negru.

Copaci tropicali înfloriţ i, cactee de forme şi culori divesrse, o revărasre de iamgina ţie a naturii,dar şi a celor care au organizat această extraordinară expozi ţie de flori.

Pentru a le recunoaş te mi-ar fi trebuit un atlas botanic, dar am aflat ca există la Shanghai o grădină botanica , vom merge acolo ş i vom nota denumirile , vom mai face un rând de poze care s-ar putea constitui într-un frumos album.

Un loc aparte îl ocupă in expoziţ iea cu vânzare aranjamentele de mediu în miniatură, un alt specatcol al srăvechii arte a ambientului, pe care chinezii o au la degetul mic de mii de ani.

Într-o vitrina erau aş ezate figurine in miniatură de la caţiva centimetri până a câ ţiva milimiteri. Figuri de oameni, de animale, de barci, pietre ornamentale care erau de fapt stânci, poduri a căror ţesătură de rezistenţă păreau cusaturi pe pânză. Şi nelipsitul firicel de apă care izvorăş te din stânca de 10 cm.

Am privit toate acestea cu mare bucurie ş i am auzit tot timpul vocile prietenelor amintite în liniştea adancă ce domne şte aici.Negocierile au un demers în şopată.Florile iubesc liniştea ş i pe cei care vin să le admire şi să le iubească.

Nu se vindeau deloc florile rupte sau tăiate.Florile tăiate sunt sufletele noastre care plâng şi care au fost cândva flori.

A doua zi după ce am scris aceste randuri am plecat sa o conduc pe Cristina la gradinita.I-am spus ca am scris despre Marketul de flori şi am mai aflat ceva deosebit de interesant:

-Ştii care este floarea naţionala a Chinei?

N-am de unde să ştiu şi aflu că este bujorul.

Din nou acasa la noi, unde în grădina mamei infloreau bujori de toate culorile. Cei roz cu parfumul lor aparte.

De câteva zile număr florile de pe o tufă de camelii care se afla într-un rabat special la marginea spa ţiului, langa locul de oprire a masinilor la blocul unde locuim. De cateva zile număr câţi dintre boboci au dat în floare. Azi am numărat cinci. Vă rog să le primiti impreuna cu imbrăţişările noastre si cu cele mai bune ganduri în Noul An 2008.

1/10/2008, Shanghai, China

AUREL ANGHEL

_______________