ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

ÎNTRE „ALTARUL CĂRŢII” ŞI COFLORILUXY de Viorel Marineasa

În 1959 părăseam Lipova şi ne mutam, întreaga familie, în fabricul Timişoarei. Acolo aveam să urmez clasele a noua, a zecea şi a unsprezecea, la Medie, şcoala supranumită liceul golanilor. N-aş spune că era o preclă necuvenită, ci una parţial adevărată. Pentru că de aici, ca de peste tot, au plecat mulţi oameni de ispravă, după cum profesori ca Otto Aczel, Gligor, dna Popovici, Istodorescu, Octavian Maxim, de pildă, nu întâlneai la tot pasul. Vremurile încă aparţineau perioadei dure a comunismului (să ne amintim că în 1956 avusese loc revoluţia din Ungaria, însoţită de mişcări în principalele centre universitare din România, printre care şi Timişoara, că în 1958 se mai desfăşurau procese politice de avengură). Literatura, deşi predată de dascăli veniţi din interbelic, nu depăşea canoanele proletcultismului. Cei ce se duceau la olimpiade primeau câte o porţie din critica unor I. Vitner, Mihai Novicov, Savin Bratu pentru a depăşi linia manualelor. Am avut prilejul să vedem doi scriitori în carne şi oase la clubul „Industria lânii” (Mihu Dragomir şi Nicolae Tăutu), însă prestaţia lor a fost dezamăgitoare. Interesant e faptul că semnele de resurecţie au venit dinspre colegi de-ai noştri, că o adiere de schimbare s-a pornit dintre prieteniile dintre noi. Peter Kuliner ne-a vorbit la nesfârşit despre Polibny, de la care lua ore, promiţându-ne că într-o zi ne va duce în atelierul acestuia; Eugen Barbeş (viitorul poet Eugen Bunaru) citise enorm de multă literatură universală, profitând din plin de biblioteca unchiului său, dirijorul Mircea Popa; Noemi Freund recitase fantastic la o oră de română, spre stupefacţia profesorului, întreg poemul După melci de Ion Barbu (scriitor, pe atunci străin de manuale); Dan Munteanu (astăzi hispanist de notorietate, profesor la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria; traducător al lui Alejo Carpentier – Concert baroc, Ritualul primăverii etc.) avea o vastă cultură muzicală şi (ca jumătate oltean, numai jumătate, căci e născut la Şoşdea, jud. Caraş-Severin) îl ştia pe de rost pe Minulescu; peste toate, era prieten cu excentricul student Şerban Foarţă.

(va urma…)

_________________

ÎNTRE „ALTARUL CĂRŢII” ŞI COFLORILUXY de Viorel Marineasa

(evocare apărută în revista Reflex, nr. 1-2-3, martie 2003, Reşiţa, p. 7)

Mai se afla o figură printre noi, un tip înalt şi niţel adus de spate, mai tot timpul flegmatic şi abulic, dar care se anima brusc, asemeni râsului ce-şi ia în primire prada, atunci când era vorba de cultură tare, de stranietăţi, de esoterisme. Se numea (se numeşte) Florin Contrea. Umpluse vreo două duzini de caiete cu un scris mărunt şi colţos (poeme, proze, piese de teatru, dar şi texte greu clasificabile), refăcea acolo (zic acum), pe cont propriu, întreaga avangardă interbelică. Caietele circulau, ca o curiozitate, prin clasele A.B.C. dacă le-ar fi găsit băieţii cu ochi albaştri, ar fi avut cu ce să-şi bată capul. Îşi scornise şi un pesudonim: Cofloriluxy. Discuţiile lui cu Dan Munteanu ne puneau într-o situaţie de inferioritate: îşi „povesteau” nenumărate librete de operă, cântând pasaje importante şi fredonându-le rapid pe cele de interes mediu.

În anii destui care au urmat, drumurile noastre s-au mai întâlnit din când în când. Florin Contrea a citit de câteva ori la cenaclurile Casei Studenţilor din Timişoara. A publicat în Forum studenţesc şi la Paradox. Într-o zi m-a invitat la Unversitate; îşi susţinea teza de doctorat la profesorul Tohăneanu (în realitate; Victor Iancu iar, după decesul acestuia, Ion Zamfirescu, – corectat Florin Contrea) (Retorica şi Dimitrie Cantemir). Cu altă ocazie, mi-a împărtăşit metoda sa de a-l citi şi reciti pe Proust: în fiecare seară – zece pagini.

Pe tatăl lui Florin l-am văzut de câteva ori pe vremea liceului. M-a mirat că e la pensie de bătrâneţe. Semănau leit, doar că părintele era mult mai mic de statură decât fiul. Pentru mine, a rămas prototipul savantului, cufundat în ale sale şi desprins de lume. Acum câteva săptămâni, când revista comloşană Suflet nou pregătea marcarea unui deceniu de la apariţia ultimei sale serii, persoana sa a revenit spectaculos în actualitate. (…) Aurel Contrea s-a născut în anul 1895, chiar la Comloşu-Mare. (Se va stinge din viaţă la Timişoara, în 1968.) Familia sa se înrudeşte cu cea a poetului Iulian Grozescu. A avut şansa să-i fie învăţător Iuliu Vuia, cunoscut militant politic şi cultural. A urmat apoi Preparandia din Arad, unde frecventează cenaclul „Petru Maior” şi publică versuri în revista Biserica şi Şcoala. Se înscrie la Institutul Pedagogic Superior din Budapesta. Izbucnirea revoluţiei roşii a lui Bela Kun îl determină să se întoarcă în Banat. Funcţionează ca „profesor suplicant” la Caransebeş. În condiţiile în care provincia se afla sub administraţie sârbească, iar alte forţe divergente acţionau pe direcţii străine intereselor românilor bănăţeni, Aurel Contrea lansează într-o revistă din acest oraş o chemare vibrantă la unirea cu Ţara (poezia Bănatului). Devine student la facultatea de Ştiinţele Naturale a Universităţii din Cluj. Traduce pentru Opera Naţională din Cluj libretul Aidei. Premiera are loc la 25 mai 1920. Îşi continuă studiile la Universitatea din Roma, unde îşi ia doctoratul în ştiinţele naturii. Din 1924 până la pensionare este profesor la Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, fiind şi cadru didactic asociat la catedra de mineralogie a Institutului Politehnic.

Lucrări publicate: Aspecte ale florei şi faunei bănăţene, Auroteluridele de la Săcărâmb. Membru al Societăţii Scriitorilor Români din Banat; secretar al cenaclului „Altarul Cărţii”, înfiinţat de Dion Mardan, mecenate bucureştean împământenit la Timişoara, profesor la Politehnică şi director al Fabricii de Tutun (informaţie oferită de Mircea Şerbănescu). Din această grupare mai fac parte, conform proceselor verbale, Dorian Grozdan, Volbură Poiană-Năsturaş, Romulus Fabian, Constantin Miu-Lerca, George Atanasiu, Nicolae Ivan. Cenaclul organizează Ziua Cărţii la 17 mai 1936, în sala Teatrului Comunal din Timişoara, cu care prilej rosteşte cuvântul de deschidere „măestrul Ion Minulescu”. În anii treizeci, Aurel Contrea publică articole critice în Almanahul Banatului şi se ocupă de pagina literară a revistei Suflet nou din Comloşu Mare.

Florin Contrea mărturiseşte că, atunci când a dat peste versurile tatălui său, pe vremea studenţiei, în clasicul şi inevitabilul pod al casei, nu a fost deloc impresionat.Altele erau gusturile lui. Nu ştiu ce relevanţă va avea selecţia de poezie care stă să apară. Însă sunt sigur că treburile se pot aşeza şi altfel, dincolo de cadrele strâmte ale literaturii. De pildă, a fost nevoie ca Dan Munteanu, fostul meu coleg de bancă, să se întoarcă anul trecut din insula aceea spaniolă situată în nord vestul Africii pentru ca eu să aflu că el, falsul mehedinţean, a văzut lumina zilei în satul în care am început ca profesor şi unde am avut revelaţia altui Banat, a trebuit ca să se scurgă mai gata un sfert de veac ca eu şi Florin să ne descoperim pasiunea pentru foile de la sat, pentru scotocit într-un trecut ce e la îndemână, unde ne aşteaptă atâtea lucruri dragi şi însemnate.

VIOREL MARINEASA