~Valentina Becart despre Mişu Borser

{regretatului maestru şi nepreţuitului prieten


Mişu Borşer}

Nu mai am veşti de la tine,
dragul meu drag.
M-ai părăsit într-o seară
de iarnă, fără un cuvânt.
Ningea pentru prima oară.
Fulgi mari se roteau, se roteau…
Şi pe fruntea mea,
arsă de dor –
în mângâieri catifelate
se topeau!

– „Ţi-aduci aminte!”
Ţi-am scris un poem.
– „Să mi-l trimiţi, draga mea!”
Şi l-am trimis… chiar a doua zi.
Puţin parfumat (aşa, să-ţi aminteşti),
o floare nemuritoare şi,
o şuviţă din părul meu bălai.
Sper că le mai ai?
Să nu-mi spui că nu le-ai păstrat?!

Şi ţi-am mai scris… două scrisori.
Îţi mărturiseam –
dorinţa-mi tainică:
„tot restul vieţii să-mi trăiesc,
la umbra celui
ce-atât îl admir şi-ndrăgesc!”
Şi-mi imaginam…
cum, citind…
în colţul buzelor – un zâmbet ţi-a’nflorit!
…Ai zâmbit, nu-i aşa?
şi inima înflăcărată,
timid a început să-ţi bată –
la gându-mi ce s-a ‘lăsat mărturisit’.
…………………………………………..
Îţi mărturisesc…
că mi-aş dori să mă pierd
în fiinţa ta,
ca într-un labirint al dragostei,
în care…
aş vrea să rătăcesc
până la sfârşitul zilelor mele.
Departe de tine,
ma simt despuiată… de toate comorile lumii.

Visez la o primăvară în care,
ceasurile să aibă un sens…
chipurile oamenilor să-mi pară mai luminoase,
mai pline de iubire şi cântec!

De-ai şti cum inima-mi cântă –
gândindu-mă la ceasul „acela” de taină!
Tu eşti lumina nopţilor mele
de singurătate…
Izvorul de apă vie –
la care-mi potolesc „setea de dragoste”,
Raza de bucurie reaprinsă…
în dosul unei lacrimi.
Îţi Mărturisesc…
chiar dacă ai să zâmbeşti!
………………………………………………………….
„N-ai zâmbit!” mi-ai spus mai apoi.
Ai fost atât de fericit!
Uite! Mai e puţin până la primăvară…
când cireşii vor înflori,
şi-om sta împreună în livadă.
Şi-ţi voi împleti o coroniţă,
din florile albe ninse –
Şi te-oi privi adânc în ochi,
smulgându-ţi mărturisirea…
cu sărutări aprinse, aprinse…

………………………………………………………….
…Nu mai am veşti de la tine,
dragul meu drag.
M-ai părăsit fără un cuvânt,
într-o seară de iarnă.
Fulgi mari se roteau, se roteau…
Deasupra criptei negre –
Şi pe fruntea mea,
arsă de dor –
se topeau!

Mi-am culcat sufletul
pe piatra tăcută şi rece…
Şi lacrimile iubirii,
ca-ntr-un vis…
Livezi de cireşi… înfloreau!
Mi s-a părut… c-aud şoapte –
voie bună şi râs?!
Era doar… rătăcita-mi umbră…
Amar zguduită…
de plâns,
de plâns!

……..născut cu strigăt – când toamnele plângeau…
şi plecat în mare taină – când fulgi albi sărbătoreau…

(inspirată de scrisoarea originală)

 

 

 

 

 

 

 

                                    Scrisoarea originală

 

                            

 Dragă Mişu Borşer

 

      

         Mândrie şi suferinţă…

 

…Ard în focul aprins de propria mea mândrie… Ce simplu ar fi fost să-ţi spun

“Te iubesc”, “mi-e dor de tine”…chiar dacă nu ţi-am văzut chipul…dar realizez că

asta nu mai are nici o importanţă atâta timp cât ai reuşit să-mi “invadezi” si captivezi

sufletul.

…” Tragic de singură” – spuneam o dată – pierdută în această imensitate singurătate

care m-a îngheţat şi mă îngheaţă de spaimă! Dar iată cum…într-o zi..cineva s-a strecurat

în “spaţiul meu claustral” …care a început să se “dezgheţe” – producând adevărate tulburări în sufletul meu nedumerit…

….Cu fiecare zi ce trece, realizez că, orice activitate îmi propun în cursul unei zile, ea se

desfăşoară cu gândul obsesiv la acel “ceas de taină”- pe care-l vom petrece “împreună”…

eu – la un capăt de telefon…şi tu – la celălalt capăt…

…” Ne vom vedea “…poate la Crăciun, nu…mai bine după Revelion.. Şi totuşi cred că ar

fi mult mai bine să vină primăvara, să ne bucurăm de soare, de flori…şi de ce nu …poate

de Iubire!………

….În fiecare zi încerc să-mi imaginez întâlnirea cu tine şi, mă întreb cu emoţie în suflet…

cum vom reacţiona oare? La acest gând inima începe să-mi bată mai repede şi un sentiment straniu mă copleşeşte…

…”Dacă nu este aşa cum mi l-am imaginat!? Dacă apariţia mea nu va avea acelaşi farmec

pe care l-a perceput în discuţiile purtate la telefon?… Nu! mai bine, nu!

 

                 ” E preferabil să accepţi visul pe care ţi-l făureşti decât să suferi

                     din pricina unei realităţi prea îndepărtată de acest vis”

 

…Da, mult mai bine aşa…încercam să mă conving, să mă amăgesc. Până la urmă, ce este

” El” pentru mine! Un necunoscut apărut aşa ca din senin, şi care, m-a făcut pentru o clipă să tresar…din somnul ” deznădejdii” mele. Ar fi bine să gândesc totul  la”rece”, firesc, şi să nu dau curs nici celei mai mici frământări interioare.

…Dar…”biata inima-mi naivă”! Nu ştiu daca trebuie să-i aduc mereu reproşuri. Cred că

asta am făcut toată viaţa. Am fost într-un permanent conflict cu propria-mi inimă. Se pare

că n-am înţeles-o, sau poate n-am vrut s-o înţeleg…şi, n-am avut adevărata înţelepciune

pe care poate…numai ea a avut-o…şi de aici zbuciumul meu ÎNTREG!

…………………………………..

…….”Îti mărturisesc…că simt nevoia să trăiesc în umbra celui pe care – atât de mult

îl admir!” Nu m-am gândit nici o clipă ca existenţa mea …să-ţi influienţeze  “Drumul” pe

care – demult ţi l-ai ales, şi căruia, te-ai dăruit cu pasiune.. Îmi imaginez..că pot umple

acele “clipe de evadare” – şi parcă mă vad stând la umbra unui copac împreună cu tine…

mâncând cireşe coapte, sau –ştiu eu, ce ne-ar fi putut trece prin gând?!…

 ….Visez la o primăvară în care ceasurile să aibă un sens…chipurile oamenilor să mi se

pară mai luminoase, mai pline de iubire.

…Mereu amânarea!…

………………………………………..

…” N-aş fi crezut că eşti capabil de un aşa rafinament de “cruzime”!

…………….Îti mărturisesc…că mi-aş dori să mă pierd în fiinţa ta – ca într-un labirint

al dragostei în care să nu mă mai regăsesc, dar în care aş vrea să rătăcesc până la

sfârşitul zilelor mele! În această singurătate…şi departe de tine, mă simt despuiată

de toate comorile vieţii.

…Gândeşte-te la mine, aşa cum mă voi gândi şi eu la tine în fiecare zi…

   Numai o dragoste mărturisită şi împărţită te poate face să simţi cu adevărat preţul fiecărui minut,

valoarea fiecărui cuvânt.

     Nu pot decât să-ţi mulţumesc…pentru acest sentiment renăscut în inima mea.

……………………………

…Te-ai strecurat în sufletul meu…şi mă ţii la distanţă… În fiecare noapte, înainte de a adormi, pornesc într-o lungă şi minunată călătorie alături de tine.

 

…Tu eşti lumina nopţilor mele de singurătate –

izvorul de apă vie…la care-mi potolesc setea

de dragoste şi de tandreţe, raza de bucurie

reaprinsă în dosul unei lacrimi…

………………………………….

…Nu te supăra dacă aştern pe hârtie prea-plinul inimii mele! Rezerva ta mă intimidează

de atâtea ori, îmi opreşte mărturisirile pe buze…mă tulbură…

…Îti scriu- pentru că nu voi cuteza poate – să ţi-o spun! Ai venit într-un moment când nu

mai speram şi nu mai aşteptam pe nimeni şi nimic…care să mai dea culoare vieţii.

…Ştiu că eşti foarte legat de munca ta – şi dragostea mea…sau ştiu eu care…ar fi ca un

“intrus” care ar putea fura …din timpul tău preţios. Şi tu ai avea vârsta mea…dacă inima

ţi-ar fi plină de dragoste – aşa cum este a mea!

 

…Te iubesc şi te admir chiar dacă acestea nu-mi vor fi împărtăşite niciodată.

     “Iţi mărturisesc ” – chiar dacă ai să zâmbeşti?!

 

Cu drag şi admiraţie,

Valentina

…{din nefericire…întâlnirea noastră n-a avut loc…}

 

VALENTINA BECART