~ Theodor Damian: „George Alexe ca punct de reper“

E greu să scrii despre George Alexe că nu ştii cu ce să începi mai întâi: cu omul de vastă cultură generală şi profesională, cu teologul de profunzime şi autoritate, cu scriitorul meticulos care-şi locuieşte cuvintele, sau cu omul de distins caracter şi responsabilitate, fidel şi consecvent principiului şi crezului său. Cine nu-l cunoaşte are şansa să-l cunoască parţial prin volumul de faţă, cine-l cunoaşte îndeaproape îl va recunoaşte aici. Într-adevăr poezia sa care trebuie citită rând cu rând şi printre rând cu printre rând îl descoperă pe autor în multiplele sale dimensiuni şi ipostaze.

În poezie, ca şi în formaţia sa generală, George Alexe este un gândirist. Nu-l interesează dacă această mişcare, sau mai degrabă alduire a Duhului Sfânt, cum ar zice el însuşi, mai este în vogă sau nu. Cultura sa enciclopedică îi oferă mijloacele necesare pentru o întemeiată critică a realităţii din jur. În rând cu orice lume în care-l pui, el rămâne în lumea sa fără a fi străin nicăieri, datorită unei clare ierarhii de valori pe care-şi clădeşte viaţa.

Exigent şi generos totodată, profesorul din el îţi oferă cu fiecare conversaţie şi delectarea intelectuală pe care o aştepţi, dar şi spaţiul să creşti în acelaşi timp.

Cine-i va citi poezia aceasta, dar şi celelalte cărţi va înţelege. Unul din aspectele de imediată vizibilitate ale poeziei sale este cel teologic. Din acest punct de vedere volumul e o profesiune de credinţă şi un catehism. Acesta este contextul în care George Alexe împărtăşeşte reflecţiile sale despre viaţă şi moarte, despre lumea aceasta şi cealaltă.

Un alt aspect la fel de important şi vizibil al poeziei acestui volum este cel patriotic, în sensul autentic al cuvântului. Nu numai că aceasta a fost educaţia primită în familie, în şcoală şi mai ales la şcoala Gândirismului unde a ucenicit diligent, dar şi faptul că de peste 40 de ani a reprezentat Biserica şi neamul românesc pe contintentul american a făcut din autor un nostalgic nemitarnic dar şi un apologet învederat al valorilor culturii şi spiritualităţii neamului nostru.

În tot acest timp, departe de locurile sacre ale ţării, George Alexe a purtat pământul natal, Biserica şi neamul în inima sa ca pe o făclie, luptând, alături de înţelegătoarea sa soţie, artista Didi Alexe, pentru a le apăra şi afirma, şi devenind punct de reper la nivel intelectual şi patriotic, iarăşi zic, în sensul cel mai pur şi românesc al cuvântului.

Noţiuni ca neamul, ţara, Biserica, strămoşii, ş.a. sunt pentru autor cuvinte sfinte. Le găsim într-un fel sau altul aproape în fiecare poem. Şi în manuscris ele apar mereu cu iniţială majusculă. Doar editorii printre care şi autorul acestor rânduri îşi mai permit intervenţii pentru punerea acestora în sistemul scrierii obişnuite. Asta pentru că George Alexe scrie neobişnuit.

Caracterul original al scrisului său se poate vedea şi în creativitatea poetică ce captează ochiul cititorului atent. Iată câteva expresii alexiene prin excelenţă: alduire, nenimeni, aue vântul, ş.a. În multe alte ocazii autorul foloseşte cu farmec un limbaj de scrieri patristice din alte secole, ca atunci când uzează frecvent de cuvântul „trezvie”, dar spre deosebire de scrierile vechi unde el apare ca substantiv, George Alexe îl transformă şi în verb: „trezvim”.

Şi în rimele sale – când vrea să le aibă – găsim uneori combinaţii foarte interesante ca în cazul: „alte zări mai paşte-le / că te prinde Paştele” (Tot mă uit).

Dar există multe imagini de-a dreptul antologice în poezia acestui volum, cum ar fi: „Pe răzorul dintre om şi înger” (Împăcare); „Drumul spre obârşii trece prin colinde” (Spre obârşii); „Pretutindeni / Clipele te / ucid cu ţipete” (Vacarm existenţial); „De s-ar prinde doru-n sihăstrie” (Veghează pasărea măiastră); „Învistierită zarea plânge nenuntită într-o stea” (Ninsoare); sau versuri cu melos folcloric de deosebită frumuseţe: „Am ascultat vorbindu-se între ele / câteva stele mărunte, logostele” (Dialog între stele).

O ultimă remarcă: poemele din volum sunt scrise de-a lungul multor ani. Este bine că ele sunt prinse aici împreună. În felul acesta criticul şi istoricul literar care se va apleca asupra creaţiei lui George Alexe are la îndemână o posibilitate, deja oferită de autor, de a urmări, studia şi interpreta evoluţia poetică a sa.

George Alexe este un poet al cuvântului locuit de cel ce-l rosteşte. În acest caz cuvântul redevine logos. Pentru că autorul se oferă pe sine ca ofrandă euharistică în cuvântul oferit lui ca dar.

George Alexe ştie să-l facă pe cititor părtaş la acest unic şi transfigurant schimb doxologic.

THEODOR DAMIAN