~ Lucia Olaru Nenati despre Victoria Milescu

Flacăra nevăzută

Cineva spunea că poeţii sunt nişte relicve ale altor vremii, precum dantelăresele sau alte îndeletniciri desuete, depăşite, expirate şi, prin asta înduioşătoare. Şi într-adevăr, azi răsună parcă mai tare întrebarea reluată odinioară, profetic de către  Heidegger: „La ce bun poeţii în vremuri sărace?”  Abia azi, după hotarul vijelios al noului mileniu care  tocmai s-a rostogolit sub ochii noştri, întrebarea aceasta pare a fi căpătat substanţă şi justificare cum nu părea să aibă pe de-a-ntregul atunci când a fost pusă. Căci lumea de azi e atât de  pragmatică, de grăbită să existe sub semnul lui „a avea” şi nu al lui „a fi” încât poeţii adevăraţi, atâţia câţi mai sunt, par abia azi a-şi încurca aripile pe puntea realului, precum pescăruşul prezent în memoria noastră iremediabil intertextualistă. Mai există, desigur, şi nişte indivizi veleitari, aspiranţi la gloria poetică, aşa cum o păstrează ei de odinioară în mentalul lor şi simt nevoia să consume, chiar dacă într-un  decalaj cronologic important, îndeplinirea acelei aspiraţii;  ori mai sunt şi alţii, destul de mulţi! care se precipită să scrie repede nişte volume ininteligibile spre a obţine câtimea de pensie cuvenită membrilor Uniunii Scriitorilor.

Dincolo de aceştia mai vieţuiesc, pe ici, pe colo, autenticii. Adică acei oameni, tot mai puţini – căci mulţi s-au grăbit să părăsească corabia asta spartă! – croiţi în acest fel, dotaţi cu păguboasa (azi) disponibilitate de-a simţi, de-a percepe lumea altfel decât restul oamenilor, de-a auzi parcă nişte mesaje revelate despre realul bondoc pe care-l  transfigurează şi-i adaugă nişte aripi în taina nopţilor. Şi, mai ales, poeţii, cei autentici şi păguboşi, par să ştie ceva secret şi adevărat despre sufletul oamenilor, ceva ce  aceştia nu mai vor să audă, dar de care nici nu ştiu câtă nevoie au şi află doar atunci când, din cine ştie ce motiv, ajung să citească sau să asculte nişte poezii scrise de asemenea oameni.

Am  prefaţat prin aceste consideraţii cartea tocmai apărută şi intitulată Flacăra nevăzută, semnată de Victoria Milescu, o vieţuitoare din regnul pe care am încercat să-l  înfăţişez mai sus. Cartea este o antologie bilingvă româno-maghiară, simetricul ei maghiar fiind realizat tot de un om de litere, Dezideriu Horvath.

Poemele acestei autoare au un ritm al lor aparte, nu neapărat o abundenţă de metafore, ci poeticitatea lor vine din decupajul verbal ales şi din tonalitatea specială, prin care ni se comunică ceva ce continuă să curgă într-o altă dimensiune, iar poemele decupează parcă nişte ferestre în realul nostru către acea dimensiune din care percepem fragmente special semnificatoare din acel continuum. In acea dimensiune pe care o întrezărim astfel, „nimeni nu mai e pe străzi/ doar costul unei vieţi aşa cum pare/ taie obrazul violet al Lunii/ cad picături de lună în pahar/”. Acolo se poate  vedea din afară poetul care „e detenţia noastră pe străzi/ un personaj necesar/ târât prin circul iubirilor tragice / sechestrat între o nemurire şi alta/ de un editor milostiv”. În acea realitate secundă (ne mai amintim: „un joc secund mai pur”?) „oraşul meu geme, trece de pe o planetă pe alta” , iar „oamenii dorm în tunele de ploi/ pe traverse/ oameni-lăcustă, oameni vierme-de-var”.

Fiind ancorată fireşte, irepresibil, în postmodernism, chiar fără deliberare, poeta percepe viziuni funambuleşti, în care eul său liric este captiv. „Sunt în mâinile tale/ în capcana de sânge şi nervi picurând /printre orele nerăbdătoare/ jertfindu-i pe cei fericiţi / sunt aici în inima fărădelegilor/ în toamnă cuprinsă de delirum tremens/ – o lacrimă izgonită-/ din ceruri, din iad, pe treptele roşii”.

De fapt, teribilismul acesta nu e decât o iscusită încercare de disimulare a sentimentului existent în orice suflet de poet, dar vai, azi foarte amendabil, drept care el trebuie drapat cu falduri de indiferenţă printre care se străvăd din când în când urmele lacrimilor: „Toamna care trece prin mine cu cât înaintează/ cu atât e mai singură/ cu mâinile stropite de vin/ se agaţă / de orice bucată/ poate că aşa e mai bine/ acum la final/ strigătul e bine ascuns, /piedica trasă.”

Dar sufletul poetic nu poate disimula la nesfârşit şi la urma urmei, cui prodest? Şi uneori explodează în vibrări la unison cu sufletul profund al lumii,  într-un vitalism trăit odinioară  de Macedonski şi asumat în filogeneza poetică a tuturor creatorilor de har  care nu mai pot uita – şi nici nu trebuie! – ceva ce a trăit în arealul poetic cândva unul dintre ei. „Cântaţi ceruri/ cu amfore de nelinişti/ cântaţi primăveri risipite/ cât încă sunt oarbă/ neverosimil de castă/ Cât încă izbânda/ pe trup /delirează/ şi eu încă ard/ în câmp de crini/ cântaţi limpezimi/ ape triste/ cântaţi jurăminte/ cât încă nu v-am rostit!”.

Proprietarul acesta de mesaj oracular inaugural este, la urma urmei, un „şlefuitor de lacrimi” căruia omul care convieţuieşte în aceeaşi fiinţă cu poetul îi oferă mereu „materie primă pentru el”, pentru acest ciudat meşteşugar, iar atunci când realul este prea din-cale-afară de apăsător, de urât, el ţâşneşte revoltat şi se întreabă „unde este vulturul meu albastru/ cu aripile cât  cerul/  de dinaintea naşterii cerurilor/ vulturul meu cu inima mea în gheare (…) unde este vulturul meu care s-a luptat cu moartea şi a biruit?”

Nu pot, din păcate, să evaluez calitatea traducerii, ci pot doar avansa premisa de bună credinţă, ştiind despre traducător lucruri bune şi de multă vreme. Ceea ce este de spus însă despre o asemenea întreprindere este faptul că iată, în acest fel, la acest palier de altitudine a esenţialităţii artistice, naţiunile comunică şi se înţeleg armonic în aceeaşi limbă a poeziei care, în ciuda semnelor ei de sfâşiere, nu poate expia vreodată cu totul  căci ea este adevărul cel mai profund al omenescului.

LUCIA OLARU NENATI