Doina Drăguţ – SPAŢIUL DIN NELINIŞTI, Ed. Scribul, Slatina

Geometria, algebra, filozofia şi poezia sunt cei patru ochi incolori (alături de cei doi ochi verzi) ai Doinei Drăguţ prin care poeta vede lumea. Nu ochi privitori, ci ochi gânditori. Gândul îşi plimbă rindeaua peste uluca noduroasă a fiinţei, înlătură accidentele de tot felul, fiice fără număr ale epicureicelor simţuri, scoţând la rampă sublimul şi pacea numerelor întregi. Paşii aleargă spre începutul hieratic al lumii. Limbajul genezei proliferează geometrii euclidiene. Golul este garanţia plinului, posibilitatea lui: „numai golul permite / locuirea“. Suprafaţa stăpâneşte, asemenea vasului, adâncul. Fiindul este supa din cazanul nefiindului. Poezia Doinei Drăguţ se cristalizează într-un reportaj fictiv din preajma Big-Bang-ului, când Dumnezeu strigă, grijuliu, catalogul elementelor primordiale. Se invocă, succesiv, simultaneitatea fiinţei şi a nefiinţei: nelimitatul, golul, liniştea, absenţa, nedeterminarea, singurătatea, spaţiul pur, acel pretutindeni de nicăieri unde „umbra şi lumina se joacă“, „extremele“, fără miez perturbator, „se ating / iar lipsa de timp devine obstacol“, vedeniile, înghesuite, dau din coate. Reverberează un interval cosmic unde „cine urcă / se aseamănă / cu cine coboară“, „aşa cum peştii şi păsările / nu lasă urme“.

Narativul liric aduce, prin infinitatea timpului imperfect, fundalul în prim-plan. Matematica metaforei schiţează catedrala lumii, un cer susţinut de zvelte coloane brâncuşiene. Născut din determinări, „decorul interiorului / reuneşte / extremele“. Alunecarea, sora de sânge a curgerii, este semnul heraclitian al cosmosului, neputinţă de a înfiripa identităţi, de a stoca proprietăţi, de a pune constante pe tron. Dacă marea poate fi suma valurilor, aventurierul, săltând din val în val, vrea să epuizeze marea. Asemenea, Doina Drăguţ, pierzându-se în arabescul formelor, vrea să epuizeze inepuizabilul. Înţelepciunea stilizării pune punct amurgului în vecinătatea căruia „toate par mai adânci“. În vârtejul galaonului de forme desfăşurat pe harta geometriei, metafizicul şi fizicul devin umane sub căpăstrul ordinii: „cel ce se învinge / regăseşte ordinea“. Iar „cel ce se învinge pe sine / în sine aşteptare uitată / este cu adevărat puternic“.

Ştiind că omul este robit de lucruri, Doina Drăguţ „îşi răzbună robia / prin libertatea artei sale“. Spaţiul de nelinişti se dovedeşte a fi, până la urmă, ghemul neliniştilor din spaţiu, liniştea metaforelor neliniştite. Doina Drăguţ şi-a făcut, din chirpicii fanteziei, casă pe spinarea conceptului, altoind suprafaţa cu adânc şi verdele câmpiei cu umanul: „ochii mei verzi / prelungesc / câmpia în spaţii / tremurate“. Intelectualul, ca înnobilare a senzaţiilor, geometria, ca leac al neliniştii.

Poezia Doinei Drăguţ gustă ambrozie şi nectar cu zeii la masă şi trece, cu tocuri înalte, peste narativitatea instinctelor pitice.

JANET NICĂ