~Ion Machidon despre Ion Untaru – Poetul fluturilor cu aripile multicolor de frumoase

Ion Untaru este un poet spectaculos în privinţa evoluţiei sale lirice, deoarece, în câţiva ani, a publicat mai multe poezii în diverse reviste şi în volume proprii, dar şi în colaborare cu alţi autori, aşa cum este cazul culegerii de poeme „Din tainele prieteniei”, realizată împreună cu prietenul său, constănţeanul Radu Patrichi.

Din condeiul autorului pe care îl analizăm, poezia curge fără zgomot, din lucruri obişnuite, cunoscute de toată lumea, din forme prozodice de tip clasic, dar şi cu îndemnuri întru haiku-uri.

Nu ne ferim să-i atribuim termenul de haijin – deoarece acest poet, obişnuit cu viaţa la ţară, a publicat şi câteva volume de haiku-uri, prefaţate de Vasile Moldovan, un important autor în domeniu, deţinător a mai multe premii obţinute în străinătate. Ca şi Florin Vasiliu, Teodora Moţet, Dan Florică, Florin Grigoriu, Valentin Nicoliţov, poetul Ion Untaru a încredinţat tiparului şi astfel de  scrieri.

Deşi ele nu se înscriu în tradiţia liricii nostre, datorită poeţilor menţionaţi şi multor altora cu deprinderi similare, genul haiku-ului a fost promovat cu succes şi pe plan naţional. Dar nu despre calităţile de haijin ale lui Ion Untaru ne-am propus să scriem în rândurile de faţă, ci de acelea de poet, care sunt cu mult mai interesane în peisajul nostru liric.

Pentru că Ion Untaru scrie poezie nu de azi sau de ieri. Numele lui figura în conştiinţa cenaclurilor literare bucureştene încă înainte de 1989, când, ca şi noi, încerca marea cu degetul, căutând a se face cunoscut în mediile culturale. Îşi citea creaţiile la reuniunile cenaclului, participa frecvent la diverse şezători literare, împreună cu scriitori consacraţi precum Valeriu Gorunescu, Petru Marinescu, Octav Sargeţiu, Vera Hudici, Ana Lungu, Ana Luiza Toma, ş.a. Dar timpul a trecut făcându-l părtaş, fără voia sa, la o serie de evenimente sociale, familiale, culturale. În ciuda acestora, el nu a renunţat la scris. A reuşit să publice poezii cu o mare diversitate de teme – de unde şi frumuseţea stilului său, aparent simplu, dar capabil să exprime un univers de stări poetice, care mai de care mai interesante. Am aminti aici volumul „Liziera de salcâmi” (2009), autorul inspirându-se în alegerea titlului de la pădurea de salcâmi care-i veghează casa de la ţară unde locuieşte şi-şi scrie versurile pentru iubitorii de poezie. Sunt cititori care preferă genul abordat de Ion Untaru – creaţie lirică în care se simte din abundenţă fiorul de tip tradiţional. Iată şi motivul pentru care ne-am aplecat asupra numelui său. Prin scris, poetul Ion Untaru şi-a câştigat dreptul la existenţă, la viaţă, aşa cum, atât de plastic îşi motivează recunoaşterea ca poet, un poet obsedat de propriile trăiri într-ale lumii creştine, în „Clepsidra lui Dumnezeu” (pag. 214): „Mă uit la toate cum se trec,/ La soarele ce se perindă/ Ca o poveste în oglindă/ Cu tot mesaju-i intrinsec// E pur si muove. Însă nu e/ În univers nici un punct fix/ Încât să pui mâna pe pix,/ Să baţi un adevărt în cuie// Şi recunosc că nu e greu,/ Că toate curg şi se-nfiripă,/ Chiar eu ca bobul de nisip/ Într-o clepsidră a lui Dumnezeu!”.

Mai sunt trăirile care ţin, în primul rând, de existenţa sa pe pământ şi apoi cele dedicate vieţii spirituale. Iată cum sunt ele ilustrate în poemul „O viaţă întreagă” (pag.176): „Închis într-o cameră/ cu toate la îndemână// La ce îi mai foloseau acestea/ acum când trebuia să răspundă la toate?// La toate câte trebuia să le facă/ şi nu le-a făut,// La toate câte nu trebuia să le facă/ şi le-a făcut// O viaţă întreagă/ irosită pentru o singură iluzie:// Iluzia confortului…”

Într-adevăr, acest poem îl reprezintă pe Ion Untaru, un poet al frământărilor ascunse, care priveşte în jurul său fără invidii, mulţumind lui Dumnezeu că îl ocroteşte.

Am putea spune că finalul este dramatic, dacă e să luăm în calcul goana omului după averi, după confort. Poeţii, în general, sunt oameni cu capul în nori, nu umblă după căpătuilă, după confort: pentru mulţi dintre ei, confortul este o iluzie deşartă. Totuşi, poetul ia cunoştinţă, în doar câteva secunde, de veşti trimise de la mare depărtare, datorită tehnicii moderne care a revoluţionat lumea şi anume internetul: unicul mijloc de comunicare al poetului nostru, care trăieşte în comuna Băneasa, judeţul Giurgiu, singur pe o uliţă, recent botezată de Primărie „Fundătura Poetului”. În felul acesta, Ion Untaru este la curent cu lumea literară, cu cele ce se întâmplă cu prietenii săi, poeţi şi scriitori. Şi nu numai poezia „Taina” (pag.54) este semnificativă în acest sens. Putem spune, în cazul său, că avem de-a face cu un poet cu valenţe lirico-plastice deosebite, care antrenează cititorul la lectură, indiferent de anotimp; el utilizează forme blajine de exprimare, ce dau culoare versului său,. „Taina” este poezia-martor a lui Ion Untaru în relaţia sa cu lumea virtuală şi cu aceea a satului în care trăieşte, un sat cu ţărani necăjiţi, desculţi şi cu burta mai mereu goală, nişte fiinţe costelive şi pline de suferinţă: „Netul meu la domiciliu,/ Îmi aduce locuri triste/ De pe vechi uitate piste,/ Ca hrisovul cu sigiliu// Şi în faţa lui atest:/ Revăd satul şi, adânc/ şcoala, casele. Un ţânc,/ Câte chingi m-au strâns şi fest// De ne-ar  pune faţă-n faţă/ Cel de-atunci şi cel de azi/ Cu cât eşti dator să scazi,/ Cât a mai rămas din viaţă?// Şterg o lacrimă. Şi-nchid/ Monitorul vinovat,/ Bucuros că am flat/ Taina ultimului rid!”

Cu toate acestea, Ion Untaru este un poet romantic, frământat şi zbuciumat în propriul său gând. existenţa sa este un urcuş anevoios, pentru că grijile, suferinţele îl năpădesc tot mai abitir, dar, la masa de lucru, după clipele de meditaţie şi de analiză a propriei conştiinţe, poetul prinde curaj şi dă vigoare cuvântului cu care îşi clădeşte versurile.

Aşa se face că acest poet şi-a păstrat condiţia scrisului, fără să jublieze pentru eventuale avantaje. Şi de la un poem la altul, îmbărbătându-se cu de la sine pricepere, întru bucuria razelor de soare şi cântecul de păsări, în satul pomenit – vara cu călduri toride, iar iarna cu geruri aspre, el scrie

necontenit, simţindu-se îndreptăţit să se considere poet al cetăţii sale, cu uliţele ei înnoroite şi cu oamenii ei simpli şi necăjiţi. Cu alte cuvinte, având exemplul lui Ion Untaru, suntem în măsură să afirmăm că poeţii adevăraţi pot trăi şi scrie versuri de calitate oriunde s-ar afla, chiar şi acolo unde binefacerile lumii moderne încă nu au ajuns.

Pentru Ion Untaru, poezia este la ea acasă peste tot, dar mai cu seamă în satul său, ea plutind în voie, ca un roi de fluturi cu aripile multicolor de frumoase.

 ION MACHIDON

România Mare nr. 1103 din 16 septembrie 2011