Dumitru Bălăeţ (8 noiembrie 1935 – 5 februarie 2009)

Timpul, călător neobosit şi fără rival, cu surprinzătoarele lui clipe! Clipe triste uneori, cum au fost cele de la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, Bucureşti, în zi de vineri 13 martie 2009, când a avut loc comemorarea a 40 de zile de la fulgerătoarea plecare în “lumea cealaltă”, a scriitorului Dumitru Bălăeţ, olteanul gorjean prin naştere, locul de baştină fiind comuna Buzeşti, satul Crasna. A fost dorinţa fiicei ca tatăl ei, Mitică Bălăeţ să fie pomenit în cadrul Fundaţiei Academia DacoRomână, el fiind unul dintre membrii fondatori. Astfel, în sala Mircea Eliade au luat parte la comemorarea lui Dumitru Bălăeţ foşti colegi, prieteni, rude, scriitori.

Tristeţe în priviri şi în gânduri, smerenie, palme aşezate cuminţi una peste alta sub semnul crucii, colivă, bucate, lumânări, miros de tămâie lăsat de dâra subţirică ce pornea din căţuiul de lut cu care preotul tămâia bucatele…

Încă nu-mi venea să cred că scriitorul Dumitru Bălăeţ nu mai este printre noi. Aşa cum nu mi-a venit să cred pe data de 5 februarie 2009, când am primit vestea că s-a săvârşit din viaţă. Aşa cum nu mi-a venit să cred la ceremonia de înhumare, când, în biserica Spirea Nouă (Puişor) sau la cimitirul Tudor Vladimirescu, Bucureşti, îl vedeam aşezat în sicriu, iar alături era taboul cu chipul lui bine cunoscut.

Mă obişnuisem să-l întâlnesc adesea, în cadrul desfăşurărilor diverselor activităţi literare. Deşi părea domol, era un om foarte activ. Nu ne cunoşteam de mult timp, însă a existat între noi o relaţie specială, “ legătura dintre doi olteni care îşi iubesc cu patimă locurile natale şi limba românească aceea moştenită prin rădăcină, vorbită în locurile de baştină, uneori expresii unicat”. Mă întreba câteodată dacă ştiu ce înseamnă o anume expresie. Uneori ştiam, alteori nu. Şi nu era de mirare. Distanţa dintre locurile noastre natale este foarte mare, iar unele expresii şi obiceiuri diferă chiar şi între localităţi învecinate.

Legătura aceea specială dintre mine şi Dumitru Bălăeţ, s-a produs, mai ales, după ce a citit romanul meu despre satul natal, trilogia intitulată “Oameni de Nisip”. M-am trezit cu el că-mi iese în întâmpinare cu braţele întinse, zicând: “Iată şi romanciera noastră olteancă!”. După aceea mă saluta astfel: “Trăiască oltenii! Şi oltencele romanciere!”. Mi-a dedicat şi versuri referitoare la “Romanciera Ioana Stuparu, autoarea trilogiei Oameni de Nisip”. Considera că după acest roman se poate constitui un dicţionar de cuvinte neaoş olteneşti.

Dumitru Bălăeţ m-a impresionat într-un mod cu totul aparte, când a fost sărbătorit în cadrul programului “Întâlniri cu scriitori”, organizat de poeta Victoria Milescu, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu. De altfel, acest program a avut o mare valoare în ceea ce priveşte “om şi scriitor”. În acele seri,  am trăit să văd suflete de copii în mari scriitori. Impresionante seri, iar poetei Victoria Milescu toată lauda pentru iniţiativă!

La timpul potrivit, după ce am fost numită cronicar oficial al acestui program, am scris şi publicat câteva cronici, în diverse reviste.

În seara când a fost sărbătorit, scriitorul Dumitru Bălăeţ şi-a lăsat sufletul să vorbească. Cu voce înceată şi gravă, a făcut destăinuiri de parcă s-ar fi aflat în faţa unui foc sacru. Parcă eram eu făcându-i destăinuiri mamei, la vatra focului, fiindcă numai în acel loc puteam să i le fac. Dumitru Bălăeţ ne-a lăsat să-i vedem sufletul cutreierând prin locuri numai de el cunoscute, taine adânci ale lui ca iubitor de literatură şi de rădăcină a neamului românesc.

Nu ştiam cât e de bolnav. Nu dădea impresia.

Ultima oară l-am întâlnit în seara de 15 decembrie, 2008, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, unde poeta Victoria Milescu a organizat o “Seară de poezie”. Era dorinţa de a întâmpina Sărbătorile Crăciunului şi Noul An într-un mod deosebit, în spiritul poeziei. Ca o inspiraţie de moment, mi-am luat cu mine aparatul de fotografiat. Astfel l-am fotografiat şi pe scriitorul Dumitru Bălăeţ, în timp ce citea “Balada celor trei oieri”. Probabil am realizat ultima fotografie a scriitorului Dumitru Bălăeţ citind poezii din creaţia proprie.

La sfârşitul evenimentului, când mi-am luat rămas bun de la el, mi-a spus, în şoaptă, ca unei persoane apropiate: “Ionaşcule, acum că vin sărbătorile, o s-o las mai moale cu lucrul. Trebuie să-mi îngrijesc inimioara asta, care îmi cam face probleme de la un timp!”.

Parcă a fost ieri!

Şi iată că scriitorul Dumitru Bălăeţ a devenit amintire!

În veci să-i fie numele pomenit!

IOANA STUPARU

Bucureşti