ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Motto: În sensibil, identitatea devine fenomen. Intriga Altuia cu Acelaşi nu este echivalentă cu deschiderea Altuia spre Acelaşi (Emanuel Levinas: 1906-1995)

Poezie aristotelică în conţinut, medievală ca formă, universală în mesaj liric. Absorpţie a lirei în sonet. Logică, fizică şi morală antică , purtată în cristianic pentru o nouă filosofie, ce-n dogma poartă interpretarea lumii. Retorica şi oratoria, în acest sens, utilizează din plin relaţia, axioma şi „o vreme a rostitului oprimat de cuvânt, de topologia şi toposul duhului respiraţiei divine în adamic.”

Toată această explorare a surâsului divin se desfăşoară „scenic”, „melodic”, „instinctiv de curat”, cu har unic şi unică revelaţie, între eu-l singular social şi pluralitatea indefinită a naturalului astral, între asceză-prizonierală şi slobozenie meditativă, între/întru cardinalitatea câmpiei infinite-Bărăganul, topogan oprimat de cumpene dinamice în albia râului pietrificat de … ascultare. Eternitatea masurată cu ceas diurn, sideral, azimutal, de matematicianul – poet, Aurel Buricea, nu-şi află mulţumirea în numărare ori în număr, supus diviziunii lui doi: pară, impară rezidualitate şi satisfacţie a existenţei efemere.

Putem întări aceste observaţii generale despre poezia azi dezbatută, cu exemple particulare cursive, dar de teama (ne)împietării dreptului la lectură a celor interesaţi, nu vom subiectiviza mai mult generalitatea asumată ca notă critică obiectivă. Evident subiectivitatea este binară şi hrăneşte interpretarea dihotomică incompletă a textului, până la sărmană afirmaţie ego-istă, fără justificarea logică a răului şi binelui degustat afectiv, fără strădania scufundării în structura textului, spre a supravieţui adevărului nesubiectiv, să-i spunem, impulsului distructiv al evidenţei înşelătoare.

O cale, în care cred, o metodă pseudo-carteziană, foarte aproape de „ce s-a spus frumos şi adevărat, frumos de adevărat”, în „tezele plastice numite sonete”, ale poetului Aurel Buricea, este, cea fără patos asumată, analiza matricii imaginilor şi simbolurilor diferenţiate, combinate, tulburate pe firul de arnici al ideii tematice, pe faţa nevăzută a lucrurilor simple, nu pe obscuritatea vederii noastre înceţoşată de gloria prejudecăţii.

Poetul Aurel Buricea, în nivelul zero al hazardului cuvântului ales, în rostire mută, hieroglifă, este instinctiv scrib al „prea-plinului trăirii poetice”. Se aşază între arhietip şi mit, între mit şi om, între cuvânt şi număr, între Dumnezeu şi noi.

Important este să observăm că Aurel Buricea nu este numerolog-pitagoreic, ci geometru în două ipostaze: euclidian şi hilbertian.

Geomtru euclidian, utilizând cercul şi dreapta(ca cerc absolut). Geometru hilbertian, dezvoltând incidenţa, ordonarea, congruenţa, axiomatic, în/pe imagini izomorfe, cu rigoare dogmatică.

Relaţia „ între”, de exemplu, ca relaţie de ordine a unor elemente filosofice (teluricul, fiinţa, astralul; Tatăl, Fiul, Sfântul Duh; cuvântul, conştiinţa, numărul) au structura logică dată de implicaţia: B este între A şi C dacă C nu  este între A şi B, iar A nu este între B şi C.

Implicaţie greu vizibilă pentru critici impresionişti, pentru critici sub-I-activi (I=ai=eu).

Deci să ne sprijinim afrimaţiile pe text, pe textele a trei cărţi: Cântecul Reginei, 2009, Umbre de vise, 2008, Între număr şi cuvânt, 2004, toate tipărite la editura Danubiu, din citadela Brăilei literare.

Iată implicaţia- poetică de astă dată-a creatorului de sonete Aurel Buricea, în volumul Între număr şi cuvânt.

Aş sparge-n palme noaptea cea mai lungă

Ca pe-o frunză arsă de al toamnei jar,

din cioburi de armuguri să-mi fac altar,

blestemul Tău, Doamne să nu m-ajungă

Lasă-mă să zbor în plutiri de fluturi

ca să fiu mireasmă de fân şi trifoi,

amână cât poţi judecata de-apoi,

când din albastre bolţi visări scuturi.

Între număr şi cuvânt fă-mi loc divin,

să fiu apărat de gerul luminii,

să scap de infinit şi să mă închin.

E noaptea-n necuprins atât de rece

încât a-ngheţat şi glasul grădinii,

prin inima mea umbra lunii trece.

Alternanţa silabelor scurte şi lungi, anacruza urmată de troheu, spondeul urmat de dactil, sunt aleatorii şi (des)ordonate, prozodia endecasilabelor semănând cu fuga unui copil în amurg, cu, la trap şi la galop, biciuitul cal de câmpie, pe drumul retrograd al unui călăreţ, alungat din soare în Ciulinii Bărăganului. Prozodie oscilantă între adonic şi alcaic. Uneori presărată cu vers alexandrin: de 12-13 silabe.

Matricea imaginilor des şi consecvent repetate în spaţii metrice, ametrice, îi aşază sonetul în regim nocturn.

Noaptea este (aici) temporală, „cea mai lungă” (primordială), la începutul sonetului, şi întindere „atât de rece”, încât, „polară, astrală”, „a îngheţat şi glasul grădinii” (superior vorbei omeneşti).

Noapte panaceu: „prin inima mea umbra lunii trece”. Imaginea toamnei, atenţie, nu este simbolul timpului sedimentat, dimpotrivă a unui pârjol vegetativ, „dulce jar” suportabil.

Dumnezeu, în lungimea sonetelor sal,e are multe sălaşuri divine, cum ar fi „locul divin” dintre „număr şi cuvânt”: dispută Leibnitziană cunoscută, în ceea ce priveşte întâietatea lor, reflexie a gândirii platoniene.

Relaţia fundamentală a filosofiei este „văzută”, de Aurel Buricea, în ordinea: Neant=Dumnezeu, Fiinţă=Om, Devenire=Înger. „Înger care strigă”, precum în proza marelui Fănuş Neagu, de care  este legat liric  „poetul de la Ulm”, din vecinătatea Mohrenilor,cei care din „cioburi de amurg îşi fac altare”, pentru a nu fi atinşi de „blestem dumnezeiesc”.

Relaţionarea cu „între” nu este întotdeauna explicită. Fiinţa este uneori între două „neanturi”. Fiinţa noastră, ori a poetului: „zborul în plutiri de fluturi”, „contopirea cu mireasma fânului” sunt „tot altare” ale fiinţei, altare-neant. Sălaşe telurice de rugă existenţială, de fugă în ex-siterul (înafara) predestinatei „judecăţi de apoi”, superioare, condamnare la „infinitul (in)existenţei absurde”.

Folosind o variantă de (re)ordonare, aşa zisa axiomă a alegerii, în lecturarea împreunată a versurilor 4 şi 8 (esenţisle în sonet), cu versurile 9, 11, 12, 14, obţinem rezumatul „estetic al geometriei hibertiene- Aurel Buricea”, ca substitut al sonetului de mai înainte:

Blestemul Tău, Doamne, să nu m-ajungă,

Când din albastre bolţi visări scuturi.

Între număr şi cuvânt fă-mi loc divin

Să scap de infinit şi să mă închin.

E noaptea-n necuprins atât de rece

Prin inima mea umbra lunii (pe)trece.

Sextetul , acest sextet, este un „kern”, un „kern-ef”, un „nucleu-sâmbure” al sonetului. „Ef” fiind relaţia. „Ker-ef”, nucleul izomorfismelor imaginilor antropologice, prin care, Aurel Buricea transformă trinitatea: Dumnezeu, Cuvânt, Om, în pseudo-geometrie.

Visul, o nădejde încărcată de păcat, este imagine-invariant, avatar al existenţei post-endemice.

Tot prin aceeaşi axiomă, iată sonetul-nucleu al „logosului sfânt”:

Stă-n puterea Ta, să-n vii Marea Moartă,

Între cer şi gând, ruga mea e poartă( o nouă relaţie „între”)

Doar după moarte este înviere  (reflexia rugăciunii)

Se schimbă vremea şi se face miere (s-ul imaginii sumbre a timpului perisabil)

Ca un copil agăţi de sufletul meu

Visul unui vis visat de Dumnezeu ( aliteraţie ce sugerează propagarea Cuvântului pe/spre Om, un vuiet al mâniei divine pe om)

Astfel de armonii imitative, onomatopeice, umple „carnea sonetului Aurel Buricea”, dar şi cadenţa metaforelor de preţ:

„în potirul jertfei apune clipa”; „cerul pipăit se despică-n două”;”între ieri şi mâine, memoria mea”;”infinitului din mine i-am făcut palat”;”viaţa mea nu-i decât uşă spre îngeri”; „roteşte, Doamne, mai încet compasul/măsoară-mi cu toamne gândul şi pasul” (din volumul Între număr şi cuvânt).

„între atomi şi gând, flux de lumină/se aude-n cer Dumnezeu cum suspină”; „de-o viaţă călăresc un cal albastru/nechiază depărtarea suită-n astru” ; „ între lut şi Sfântul Duh, negre ninsori/când pe calea luminii înveţi cum să mori” (din volumul Umbre de vise)

„cânt de regină ,se-aude-n tulpină/sfinţii suspină la mine-n grădină” ; „am să fiu mire peste adormire”; „în rit cosmic, naşte altă lume/cine poate Doamne, iar să

şi-o asume”; „azi învăţ alfabetul tăcerii din greu/în oglinda care suspină Dumnezeu”; „ninge peste infinit cu plasmă/sunt locuit de-o altă fantasmă”; „munţi de speranţă se macină-n vale/între ieri şi mâine nu găsesc o cale”. (din volumul Cântecul Reginei)

            Aceasta este substanţa lirică a sonetului Aurel Buricea. Relaţia „între” nu-i decât partea interpretativă a tropilor estetici şi a sensului expresiilor simbolice. Numai călătorind în „cenuşele” Bărăganului, precum în tulpina unui Ulm-etnic, ce umbreşte inima arsă de toamnă, a poetului, putem simţi eternitatea la ea acasă şi „teama de necuprins”, cântată şi plânsă avramic pentru noi, nevăzători de îngeri.

Prof  IOAN TODERIŢĂ, scriitor, Galaţi