ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

L-am întâlnit o singură dată, în vara anului 2002 la Focşani. Îl ştiam şi mă ştia din numeroase publicaţii… Era un om frumos, robust, falnic ca un stejar de nedoborât. Vorbirea lui molcomă şi pentru unii ursuză, dovedea conştiinţa calităţilor sale. Ne-am nimerit, o vreme, la aceeaşi masă în curtea interioară a Biblioitecii focşănene. M-a invitat atunci să-i spun, în câteva cuvinte, ce ştiu eu despre SUCI. Şi i-am vorbit atunci, convins şi sincer, despre existenţa acestor neamuri de daci: în Ţara Lăpuşului – unde pe râul Suciu, se află comunele Suciu de Sus şi Suciu de Jos, despre acest nume răspândit în tot Ardealul, despre sucedava Sucevei, despre Mănăstirea Suceviţa, cum şi despre Corabia, pe Dunăre, unde şi azi mai există vestigiile unei Sucidave. A zâmbit liniştitor, cucerit de credinţa mea nestrămutată în dăinuirea pe meleagurile strămoşeşti. Apoi, dintr-o dată (şi surprinzător pentru mine trebuie să o spun) parcă răcorit de povestea mea, mi-a spus: “Şi ce, domnule, Braşovul e în Ardeal?…” Râdea în hohote! Glumea, desigur, jovial şi hâtru, moldoveanul din el. Mi-a urat “noroc în viaţă şi în poezie”. Tot atunci, poetul Marin Moscu m-a îndrumat către Valeriu: “…du-te la el, la Deva! Ai să vezi cât e de generos, ce om de omenie este”. N-am reuşit să ajung… Şi îmi pare nespus de rău…

… Priveam acum un an o fotografie a poetului Valeriu Bârgău: nu-mi venea să cred cât de schimbat îi era chipul pe care se vedea, da, un chin (inexplicabil mie atunci…)! Ce să fac, – îmi spuneam – să întreb? Mai bine, nu. Să nu supăr cumva, cu o astfel de întrebare… Îmi păruse mai corect aşa. Apoi, – târziu, incredibila veste!

De ce nu mi-or fi scris despre Valeriu prietenii literari? Oare pentru că mă ştiau, atunci, şi pe mine în suferinţă?

Ce păcat că nu l-am întâlnit pe Valeriu Bârgău în mai multe rânduri, – să ne putem cunoaşte cu adevărat! Poate că ne-am fi preţuit mai mult. Nu am, din cărţile lui, decât una singură. Dar cred că este semnificativă: “Alfabetul straniu în care vă vorbesc”. Să-şi fi prevăzut sfârşitul?

Mi-ar plăcea, desigur, să am toate cărţile lui.

N-am ştiut, – şi regret aceasta, – cât s-a zbătut, prin câte avataruri a trecut, cu trupul şi sufletul, câte a pătimit pentru convingerile şi multe din faptele sale. Şi nici enorma, copleşitoarea lui muncă întru adevăr şi dreptate. Un număr în-tristat al revistei mi-l aminteşte acolo, la Focşani, cufundat în gânduri şi părând singur într-o plutire luminoasă a spiritului său neobosit, vegheat din depărtări, de Doamna sa, distinsa poetă Mariana Pândaru… Oare câţi îi ştiu şi-i vor şti (cu adevărat, cu sinceritate), preţui generozitatea, omenia, talentul”!

S-a întors în Deva – atunci şi acum şi mereu – dava lui, ardelenească să-şi aşeze şi să-şi limpezească gândurile sale mereu tumultoase…

Fie ca arta lui poetică – emblematică pentru generaţia sa, să pătrundă şi să devină, – ca o matrice, o darnică lumină pentru cei ce ne vor urma în lumea cuvântului! El a învins Apocalipsa!

IOAN SUCIU