ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

37 de ani de practicare a cuvântului scris l-au condus pe Florentin Popescu la un fel de specializare pe genuri, specii şi subspecii literare, fiecare încorporând teritorii bine administrate de acest autor îndemânatic să obţină şi ultimul strop de sevă dintr-o sugestie de lucru. Ca istoric literar este în primul rând un împătimit al lecturii, care susţine ideea că literatura română formează un tablou policrom cu deschidere geografică totală; trebuie doar găsite căile de acces spre gândirea şi sensibilitatea autorilor, ne avertizează domnia sa. Drumul prin istoria literaturii adună popasuri convergente despre momente, formule, tendinţe, întemeiate pe forţa sa de a sintetiza, de a trăi, în fond, noţiunea de frumos în accepţia lui Tudor Vianu. De cele mai multe ori metoda e cea a glosării materialului, adică a explicării unor termeni, fraze, alineate, pe care le izolează şi le valorifică sub aspect estetic, sociologic şi filologic, după care le încorporează în curentul viu al literaturii contemporane. Muncitor neobosit, a scris peste 7000 de pagini adunate în 36 de volume proprii (dintre care 8 de versuri), 8 antologii cu aparat critic, şi încă 12 cărţi care îi poartă numele pe pagina de gardă, dar s-a întrebat vreodată cineva cât a citit Florentin Popescu? Singur recunoaşte că „i-a citit pe toţi”, pe cei care nu mai sunt, dar şi pe cei în viaţă, socotind că prezentul e relativ, că adevărata justiţie aparţine viitorului. Ca istoric literar reprezintă spiritul enciclopedic, intuitiv şi inteligent, cu talentul rar de a înnobila prin comentariu. Alimentat de gândirea umanistă a clasicilor (Voiculescu, Pillat, Odobescu, Blaga, Ion Creangă), de resurecţia modernă a speciilor literare, activitatea sa ne îndeamnă să luăm în considerare modul personal de a scrie şi de a explica literatura. E o prezenţă cu un statut original în cultura de astăzi, un scriitor total, măcinat de dorul citirii, dar, întrucât lectura implică relectură, Florentin Popescu revine cu monografii, antologii, dicţionare de autori români şi străini, cu istorii în imagini şi în anecdote, cu semne, simboluri şi mistere, cedând de atâtea ori ispitei colajului din raţiuni informaţionale. Cele mai definitorii studii sunt totuşi cele dedicate lui V. Voiculescu, Al. Odobescu, N. Labiş, Al. Macedonski şi Nicu Porsenna. Acestea ţin de autoritatea autorului de a fi simultan istoric şi estet, de a corecta, în consecinţă, afirmaţii sau a le aşeza într-un alt context. Rămâne legat de tradiţie chiar când comentează cărţile unor scriitori contemporani, trădând cu această ocazie o evidentă emoţie la transformările estetice ale propriei generaţii.

Specia literară numită roman documentar aduce informaţii biografice mai aproape de interesul cititorului nespecialist. Ca structură, el îmbină datele autentice şi imaginaţia autorului care se intersectează cu trasee geografice şi evenimente istorice. Documentaristul merge pe urmele celui monografiat cu plăcerea plasării din loc în loc a amănuntelor inedite umane şi sociale. Numeroasele digresiuni comunică semnificaţii profunde la care cititorul devine părtaş, putând afirma „Ştiam şi eu”. Cu cele 7 volume despre V. Voiculescu şi cu o redistribuire a materialului documentar în numeroase studii, poate fi considerat voiculescologul cel mai important, care, oricum, nu a apărut din necunoscut. Înainte de 1990 a fost ziarist, reporter şi chiar redactor la o editură bucureşteană, un participant fervent la activităţi cu ecou cultural în sud-estul ţării. Dacă este uneori ignorat de grupurile influente ale zilei, e că liderii acestora minimalizează uriaşul său efort creator. În 1984, însuşi Şerban Cioculescu îi aprecia „informaţia şi devoţiunea”, pe când Aureliu Goci remarca (în 2004) enciclopedismul, „experienţa tuturor limbajelor culturale, rafinamentul său puse în slujba cărţilor sale”. De un mare renume literar se bucură în judeţul natal prin temperamentul său comunicativ şi pozitivist, aspirând prin porii activismului statornic bunele intenţii ale tuturor.

Umbra poetului din „Ţărmul uitat şi alte poeme” (1981), „Diligenţa cu păsări” (1983), şi „Peregrin la Ninive” (1987) stăruie în toate cărţile domniei sale, chiar şi în cele mai puţin literare cum sunt romanele documentare, specia aflată în evidentă expansiune în literatura noastră, cu toate că i se impută caracterul hibrid şi faptul că este, în general, cultivată de ziarişti, ceea ce în cazul domniei sale e numai parţial adevărat. Nu pot subscrie nici alegaţiei lui Ion Simuţ că „naraţiunea biografică obiectivă” şi „documentarismul neutru par destul de greu de atins” de către Florentin Popescu, deoarece acesta ne propune un alt fel de biografism, participativ şi liric, îndemnându-l continuu pe cititor „să-şi imagineze”, să ţină aproape de firul epic şi de tonul evocativ. Fiind un biograf modern, a simţit că scrierea rece îl poate alunga pe cititor şi atunci insinuează acest joc interactiv, care, practicat cu sinceritate şi bucurie, poate descoperi criterii noi de omologare. Nu e niciun pericol să te ridici din când în când deasupra realităţii şi să priveşti înduioşat oameni care au fost. Să poţi crea un mit.

Cu francheţea care îl caracterizează dezvăluie secretele monografismului său. Crede că „acolo unde documentele sunt incomplete”,  „scrierile pot vorbi în chip direct sau indirect despre autorul lor, despre frământările, sentimentele şi întâmplările prin care acela a trecut ori pe care le-a trăit de-a lungul unei întregi vieţi” („N. Porsenna – o viaţă, un destin, o operă”, pag. 168). Istoricul literar pune alături documente, mărturii, informaţii pentru a reînvia nu numai biografii, ci şi personalitatea eroilor, ambianţa şi cadrul istoric. Recunoaşte undeva că scrie „deopotrivă cu inima şi cu condeiul”, şi că a rămas o fire romantică (într-o convorbire realizată cu regretatul Alexandru Deşliu), parcă pentru a-şi justifica uriaşul debit verbal şi afectiv, că a fost mereu fascinat de reportaj, ale cărui „păcate” nu doreşte să le ascundă. Intenţia sa este să prezinte portretele unor români iluştri care au lăsat în urmă o moştenire culturală variată şi originală, precum şi un mesaj profund umanist şi un îndemn la cunoaşterea neîntreruptă a valorilor naţionale. Opiniile personale nu afectează statutul estetic al celui monografiat şi nu conduc la o interpretare nouă, cât la transmiterea unei cantităţi de informaţii care completează înţelegerea biografiei şi a operei. Este neîndoielnică natura didactică a studiilor în discuţie, prin organizarea materialului, prin selectarea opiniilor importante, prin evidenţierea binelui şi a frumosului. De pildă, istoricul se opreşte nu o dată asupra contribuţiei lui N. Porsenna la îmbogăţirea patrimoniului de valori, asupra condiţiilor de „medic fără arginţi” a lui V. Voiculescu, asupra staturii de savant a lui Al. Odobescu, asupra mesianismului macedonskian, asupra lirismului absolut şi perfecţionismului formal al lui Labiş. Cu toţii au avut de înfruntat indiferenţă, calomnii, inerţie, cruzime, nedreptate. În toate ipostazele, Florentin Popescu reconstruieşte chipuri şi destine în aplicaţie pozitivă cu trimiteri numeroase la geografie şi istorie, valorificând propria inteligenţă publicistică, deoarece, înainte de orice, domnia sa are conştiinţa valorilor nemuritoare, a opţiunilor definitive ale culturii noastre. Simplificând realitatea, readuce în prezent, ca pe nişte tablete ale timpului, modelele unui sistem de referinţă inepuizabil. Autorul ştie că trebuie să vorbească atât cât puterile îl vor ajuta, în bună tradiţie monografică, pentru că munca sa echivalează cu însăşi raţiunea de a fi.

GHEORGHE POSTELNICU