ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur.

Piesele sunt concepute după o imagistică hieratizată, controlată  de metafore dinamice care trebuie să susţină un fapt, un sâmbure dramatic de viaţă. În felul acesta poetul schematizează  parabola după regulile unei subiectivităţi extreme, deoarece este un spirit reflexiv, cu o sensibilitate care îl ajută să creeze o specie aparte, universală şi autohtonă, bizantină şi creştină în acelaşi timp. Scena scufundată în cea mai mare parte a timpului în tăceri primordiale este aşternută cu scoarţe ţărăneşti, decorată cu icoane. Fiecare distih e o treaptă a cunoaşterii, care urcă sau coboară în întunericul şi lumina temelor şi motivelor lirice: ţara, mama, creaţia, credinţa, limitele înţelegerii umane, moartea, fragilitatea vieţii. Fiind un poet neliniştit, spiritualizat şi muzical, decantează sevele miraculosului şi le eliberează în aerul viu, acordă auzului dreptul să dezlege sensurile ascunse ale cuvintelor. Dacă pentru o vreme poetul va prefera această formă redusă va fi în câştig, pentru că pe spaţii mari oxigenul este neîndestulător, punct de vedere susţinut şi de A. D. Rachieru („repetitiv, pe alocuri”, „învins de poezie”), de acad. M. Cimpoi, care îl consideră neoromantic şi neosimbolist, „risipitor de tristeţi, torent spumos de imagini”, dar şi de T. Palladi: poetul are ca inamic propriu-i productivism, întrucât trudeşte la poemul continuu. În ton categoric sunt opiniile lui A. Botez care vede în Traianus „nu doar un poet… ci un caz, care în loc să se instituie în mucenici, se instituie în înşelători ai încrederii Neamului care i-a născut” şi un autor de „poezie jenant de nesigură şi inegală” (Agero, 2009). Părerea noastră este că materialul verbal vibrează mai uşor în piesele mici, se sincronizează mai bine cu emoţia şi ajunge în abisul sufletului său profund, însă o pornire lăuntrică îl îndeamnă să repete şi să repete motivele sale poetice.

Oricine priveşte portretul scriitorului de 40 de ani recunoaşte profilul său reflexiv, trăsăturile armonioase, fruntea supraînălţată de o suferinţă precoce a părului, un chip mai degrabă de artist plastic sau muzician. Toate trădează înclinaţia spre meditaţia melancolică, spre degajarea delicată a fiorului liric. De fapt cititorul reconstituie filă cu filă autoportretul lui Traianus ca într-un interesant joc de oglinzi în care speranţa şi îndoiala, verva şi luciditatea se întretaie la nesfârşit, încât ar crede că se ţese legenda unui moralist şi virtuos, adică tocmai începutul unei sărăciri a scriitorului.  „Vi-s poetul care se contrazice mereu: cioplitor în marmura vie a versului şi-un barbar fără leac” (pag. 30). Către această idee ne-ar conduce şi dorinţa permanentă de a recupera inocenţa prin simbolurile care o susţin: ninsoarea imaculată, porumbeii albi, floarea de crin, mierla. Mai presus de acestea se afirmă însă un luptător disponibil la tot ce este omenesc, putând să susţină că în individ coexistă mai multe aspiraţii admirabile, decât detestabile. Creator absurd şi revoltat, îşi construieşte propriul univers ferit de fatalitate: „Patria nemuririi e în ceruri. / O guvernează marile-adevăruri” (pag. 134), „Nu scriu poeme, doar singurătăţi. / Lacrimi de heruvimi le-or fi peceţi” (pag. 141). Poezia, poeţii, cântecul, patria, părinţii, eul, iubita, folclorul, tăcerea – toate se află deopotrivă sub semnul vieţii şi al morţii.

Alături de influenţele poeziei româneşti moderne (Eminescu, Blaga, Bacovia, N. Stănescu) recunoaştem filiaţii existenţiale din Camus, Kafka, Dostoievski. Conştiinţa umană aspiră la ordine şi unitate, refuzând moartea (Irina Mavrodin). De altfel, moartea este una din temele fundamentale ale lui Traianus, dar o moarte văzută ca o deschidere care dă un preţ mai mare vieţii, impunându-i creatorului dorinţa unor trăiri incandescente. Desigur că există asemănări vizibile şi cu alţi poeţi basarabeni, dar şi deosebiri importante. Împreună fac o Operă binefăcătoare limbii române, aducând şi partea de cer care îi lipseşte. Vizual şi sonor, reflexiv şi metafizic în acelaşi timp, Traianus este puţin din toţi poeţii români cu gustul rafinat de câştigurile literaturii moderne, dar mai presus de orice „un călător în stele”, „cuvântul ce coboară (care mustră) zeii”, „un stat în stat”, „un tsunami inexistent şi omniprezent”.

GHEORGHE POSTELNICU