~George Anca: „Nicolae Neagu, radiologos poetry(me)“

De ce m-ai trimis la un doctor aşa frumos, făcuse Mariana la nevastă-mea, în tinereţe. Fusese, doar, la raze. Omu’ scrisese din liceu (“Ienăchiţă”) chilimuri de rime, apoi o viaţă, şi încă, douăzeci de cărţi, şi. Romanele başca. Alte zeci. More or less. Ulici îi şi văzuse medicina printre rânduri, bravo Lulule, la reţete…

Deodată îl traduc în engleză. Sunt la cărţi, diferite, sublingvistice, tăiate de Argeş, Ioneşti-Găeşti (da’ te făcură cetăţean în Doiceşti, doică). Loja Burns de trei ori peste cap, dialect Dumitra-Tia (Cici zice că e mai masculină). Operat pe inimă-poezie, datul bolii în doctori aezi de prin cătun, morbid, docteur, lecteur, de ce-ai scris la Atlantic, mai pe Răstoacă, în casa mai gata muzeu, de silabe, de sunete, de iradieri întoarse. Dacă eram din coran?

Am înapoiat bibliotecii tomurile subţiri, puite. N-am când face o statistică-index-neag, inundant inuendo. Nu dorm de o muzică brusc dumnezeiască, ori pedeapsă ori mântuire (mă, eşti mai nebun ca mine – martor, Emil Vasilescu, şi ăsta, că absolutul nu credea că se compară, în jur, recepţia Litere-100). N-a fost să conduc doctorate prin Târgovişte (la gară?) că era primul recomandat, eufono-poeto-logos.

Am dus la ţară cărţile prietenilor, hoţii au pătruns şi nu le-au luat pe dumnealor. Mai am şi în capitală risipite în agonia rafturilor de peste canto (cantă? kanta sanscrit, primul cuvânt din Meghaduta, megha adică nor, al lui Kalidasa) – a, de-aia umblam după ce silabă, ce sybilă, radiologos-rimată de-a ioneşteanului găeştean trăit în Bucureşti şi Casablanca, de spusei.

“Vas-y” (Înţelesul de pierdere, seara, Eminescu, Bucureşti, 1979, p. 163).

“Cling! clang! cling! Clang!” (Iubirea ca o mânză neagră, Eminescu, 1995, prima pagină).

“nu m-am gândit nici măcar o clipă la reîncarnare” (Pretutindenea femei, Editura Muzeului  Literaturii Române, Bucureşti, 2004, ultima pagină, 131).

Sunt ca o vară

Sunt ca o vară indiană, dulce

şi-atât de singur că mă-ngrop demult.

E ca şi cum încearcă să-mi inculce,

sub pleoape, înger vârstnic dar incult.

Nu plâng deşi mă zbat într-un perete,

mă răsucesc şi murmur: “ce păcat!”

Ca o sămânţă neagră stând să fete

se moare-ncet şi-atât de demodat!

(Trandafiri în grădina cu iarnă, Evenimentul, 1996)

I’m like an Indian summer

I’m like an Indian summer: sweet

so lonely burying me since old.

As if it tries to inculcate untold

under eyelashes angel old illit.

Don’t cry I struggle into wall,

twisted I murmur “what a passion!”

Like a black seed ready to foal

die slow and so much out of fashion!

(Târgovişte-India, Bibliotheca, 2008)

Iubirea mea,-n decembrie, pe seară, Bibliotheca, 2008, colecţia “Bibliophilia, 1, 100 p., format buzunar de ceas, cuprinde 48 de poeme lungi (în comparaţie cu opera anterioară), cu muzicalitatea razelor parcă dinadins departe de sindromul Voiculescu din sonetele imaginar shakespeariene, Virgiliu în Găeşti, Eminescu, mai ales Topârceanu, de-o euforie parodică.   Radiologie retro, rimă. Nu s-ar scanda ca înainte, pe idiom subliminal. Cum nu? Peste Răstoacă, pompieri, strofe. Fete de vechi liceu, tocmeli, armată avatară. Nici încă ţigănie. Croi stanţat contrastului de anotimpuri-bătrâneţe-decembrie în râs de vers fără frâu, cu mac.

Chiar dacă Arghezi nu mai trece prin Găieşti, se pomeneşte că îl rescrie Neagu pe vers de snoavă fără poantă, cum sporovăie fericirea oricărui subprovincialism, audibil pe post de (auto)antidepresiv, chiar ca invitaţie de a râde empatic de autor, de scăpare din scăpărare, măcar şi iubire (până când?) Insuportabil dezmăţ al libertăţii hibernale, sectară, contaminantă, în fapt vechi ţărănească, medicală, macho. Un imaginar înmugurind  ruina.Nimic mai la îndemână decât a cataloga, diagnostica (ironic) sunetul epic de cărticea în fapt exemplară. Noutatea senzaţională vine tocmai cu părăsirea de sine, cel de-o viaţă, erect în spatele aparatului radiologic, şi autoscopia de-a valma a nudelor trăiri pe cât de găeştene pe atît de cosmice, întoarcere în timp spaţiat cathartic, humoresc.

Fericirile nege se iau – afinitatea-retractilitate la înfrăţire, câţi găeşteni prin univers? Zadig?  Într-o bina de casă… trei cărămizi s-au pomenit plângând… şi vezi cum doare pîinea în vechi covrigării… dar jarul de pe vatră scânceşte sub zăbrea… sunt din ce în ce mai deşi / inşii care plâng în ploaie… c’est a dire un nor lichid… Sunt, în Găeştiul gol de băcănii, / un nume mic, însingurat în rime…/ Ah! Mă întristează şapte farmacii / şi faptul că întregul e câtime… Astfel el, Zadig-ul e / sfânt în arme şi paşale… Mă mişc prin codrul verde cu birja veche şi / constat, cu luare-aminte: stejarul are ghindă / şi-atât de tare-n teacă lumina se teşi / încât cunosc, din vremuri, egloga suferindă!… (ce trist e trandafirul şi ce golaşă soarta)… trecând, craila, prin livede / sub rugina de copaci…cu cai bălţaţi nutriţi din linguri / şi duşi, de frâie, la potou / în vreme ce , trufaşi dar singuri / noi rătăcim prin cazinou… cât om sta pe munte nu se ştie / fiindcă timpul curgător a stat… Cal orb privind de ninăuntrul lui… Ăsta sunt eu: fantasticul real!… Eu nu revoc / delictul de-a trăi cu jind / ori în bancheturi de căpuşă / dar vine vara corcoduşă / când chiar meningele se-aprind… fiindcă în Găeştiul pus de-a valma / să răstoarne halbe-n berării / tot ce mai rezistă e sudalma / conservată-n bor de pălării… Cum fu ieri – atâta fuse, / cum e azi – se va vedea / însă mâine ierni tunguse / vor lovi Târgoviştea… Iubirea mea,-n decembrie, pe seară, ninsori subţiri la geamul dinspre drum / şi-absenţa ta ce, public, mă doboară / ca o cartuşieră cu dum-dum… Ca bobul de secară vămuit, / ori golul anonim din cimitire, / am rotunjit la flama de chibrit / poşirca strânsă (picuri) în clondire … De-atâta plâns o zi zăcui / de dimineaţa până seara…/ … Ah! Cum mă târnuieşte vara / de parcă-aş fi al nimănui!… lup cărunt, extrem de-ngândurat… Eu mă clătesc cu alge la pachet / înfiripez din câlţi seini, năvoade, / trei gânduri socotite amanet / îmi umblă urmărite de iscoade… Tai felii, felii în dorul pâinii / (dragul pân’ la ură cozonac), / nu aştept să mă mănânce câinii / că-i înfruntă duh din comănac / Presimţii de-a binelea mulsoarea / caprei mele ce-a fătat piton, / mai prepar, cam după prânz, licoarea, / mai repar mirese de carton… Ore verzi din clipe grele / îmi pisează apa-n cap / trei languste (peşti şi ele), / trei obraji imberbi de nap…eu te iubii, precum miroazna merii, / găseşti, precis, motiv să deconspiri / răstoaca unde lucră pompierii … şi ne-am dus pe dealuri, prin aluni / (gând spârnel ne-a arătat poteca) / să lovim panţârul şi meteca / încă suferind de gărgăuni… Mi-e, totuşi, dor de vara ce s-a dus / nu mai puţin de ploile ce-ntoamnă / şi vin nămeţi (precum am presupus / ori cum e scrisul limpede-n bucoavnă)…

Stau de veghe

Nici aicea nu se-scrie spiţa

că e-o socoteală de bonton

faptul se petrece-n Dâmboviţa

unde stau, în noapte, de planton.

Linişte-n fereastra cu luceferi

eu îmi văd de treabă fiindcă scriu

şi e-atâta pace încât teferi

mânz şi cal se-nclină, iar eu ştiu.

Ştiu şi despre ce se-ntâmplă-afară,

ca şi despre mânzul cumpărat

ieftior din piaţa de ocară

unde se găseşte şi păsat

fiindcă în Găeştiul pus de-a valma

să răstoarne halbe-n berării

tot ce mai rezistă e sudalma

conservată-n bor de pălării.

Se mai află unii cu petliţe

ce aleg din târlă haidamaci,

cine-a dat pe credit face fiţe

că l-ar vrea cu trei multiplicat

însă aolică iarbă verde

şpriţul e supremul argument,

la adică orişicine pierde

dacă n-are brumă de talent

şi-apoi cine zice ăla este

prostănac ca frunza de lămâi,

ah! ce repetabilă poveste

ce te-ndeamnă pudic să rămâi!

Dau de veste nu întâia oară

că, la noapte, găuresc covrigi

cât să-nţepenească bunăoară,

din mălai, un vraf de mămăligi

fiindcă fără, lumea e albastră

şi albastru-i tot din cap în cap

stau, de veghe, singur la fereastră

între glastra verde şi dulap.

Bată-te să te bată, Găeştiule, se pierdu Zadig în tine de Voltaire, nu şi de Neagu, păs comănacul de nu-l plăcea jandarul, doctoratul la gară, că unde altă parte în Târgovişte, pe naiul mai tânăr al lui Zamfir, până-n lume.

GEORGE ANCA