ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cititorul Legii conservării scaunului ( Adrian Dinu Rachieru, Editura „Eubeea”, Timişoara – 2002; 2004 ) va fi descoperit că provocarea romanescă nu vine dintr-o vocaţie a marilor teme, ci, cum răspicat rosteşte o instanţă naratorială la un moment dat, „viaţa măruntă, chinul unei existenţe, gândurile nerostite reverberând” ( vol. I, pag. 165 ).

Maniera în care acest gând fiinţează în cuvinte contopite romanesc este una, se vede bine, originală în spaţiul literaturii române. Autorul nu experimentează prin mimetism riguros, scolastic formule uzitate ale speciei şi nici nu este atras, surpriză!, de intruziunea fantasticului în spaţiul ficţiunii sale. „Modelaţi de ficţiune” ( vol. I, pag. 24 ), naratorii acestui roman sunt voci distincte ce-şi lasă liber răgaz unul altuia în gândul comun de „a recupera adevărul”.

Pe lângă râvna epică ambiţioasă de a dezvălui prin Alex, personaj cu mare miză, o viziune estetică asupra romanului, cele două volume de până acum ale trilogiei frapează prin vocile naratorului. Găsim în Legea conservării scaunului un narator exponenţial, generic, a cărui voce se diseminează în operă într-o diversitate de ipostaze. În mod deliberat, secvenţele naratorului omniscient sunt prezente pe alocuri pentru a fi apoi pulverizate în gânduri făţişe ale unui personaj sau altul în chip de observator implicat activ în demersurile sociale explorate în roman.

Cititorii disciplinaţi, experimentaţi în structuri naratoriale inventive vor fi surprinşi chiar în pariurile lor. Maestru al echivocului, autorul supune unui derutant efort rodarea lectorului. Cine vede, cine observă, cine prezintă, dar mai ales cine gândeşte naraţiunea romanului domnului  A. D. Rachieru? Cu ochii bine  aţintiţi pe celebra butadă a lui Jean Ricardou, – „romanul clasic este povestirea unei aventuri; romanul modern este aventura povestirii” -, să amintim derutarea ce a provocat-o pe la începutul anilor ’60 romanul lui Robbe Grillet, La jalousie ( Gelozia ). Miza epică o constituia dezvăluirea identităţii naratorului care părea absent în calitate de personaj, în consecinţă toată lumea îl cataloga drept omniscient. Bruce Morrissette a pus, în 1963, punctul pe „i” şi a stabilit că naratorul este în ipostaza unui actor al ficţiunii, nefiind autorul acesteia. Aşadar, se întâlnea cu un narator abstract ( „on” ), un observator gelos, un maniac ce spionează şi descrie.

Citim cu atenţie, pe voci, un fragment de la începutul romanului:

„Te dăduşi la fund, bă… Unde dracu te-ai pierdut? Avem gânduri mari cu tine, a venit momentul tău, Alex. Am pus la punct strategia, bob cu bob. Ai grijă, dacă te dai cu opoziţia te termin, poa’să se smiorcăie Nora… Reţine, profesoraşule: te scoatem din sătucul ăla uitat. Întrebarea e dacă eşti pregătit pentru un mare destin. Aud?

Şi izbucni iarăşi într-un râs amplu, vital, dezvelindu-şi dentiţia de carnasier. Părea bine-dispus deşi se lamenta.

E  viaţă grea aici. Uzură mare. Toţi vor ceva, stau pe la uşi. Cerşesc. Milogi. Ca la moară… Dar Alex era afară, rătăcind – stângaci, crispat – în torentul străzii, grijuliu să nu deranjeze, târându-şi geanta borţoasă. Forfecând aerul cu silueta lui uscăţivă, vagabondând leneş; sau poate „fixat” pe o terasă, la o bericică, privind undeva în vara forfotitoare: grupuri vesele, splendida insolenţă a tinereţii, vitalitatea gâlgâitoare, dame mişunând etc.”

Teo Popescu-Magnus îi expune lui Alex linia destinului ce se-ntrezărea prin marea lui bunăvoinţă. Alex tace, iar o voce epică narează din două perspective, sau ne aflăm în compania unei singure voci? „Şi izbucni iarăşi

într-un râs amplu, vital, dezvelindu-şi dentiţia de carnasier. Părea bine-dispus,  deşi se lamenta” este o notaţie făcută de Alex care tace, dar trece prin gândurile sale aceste observaţii, sau este vocea unui narator omniscient, „trimis de-acum un secol la plimbare”, care vede, observă şi comunică la persoana a III-a? Adverbul „iarăşi” ne face să credem că suntem în faţa unei omniscienţe naratoriale, însă în pasajul următor această lămuritoare înţelegere este risipită întrucât desfăşurarea epică îl duce pe cititor în stradă, pe urmele lui Alex, prin adversativul  „dar” („Dar Alex era afară, rătăcind…”), tot la persoana a III-a gramaticală.

Alex presupunem aici că ar fi naratorul care prezintă o situaţie din ipostaza naratorului omniscient, iar apoi vorbeşte despre sine la aceeaşi persoană gramaticală. Cititorul va fi, evident, derutat, însă va accepta jocul convenţiilor naratoriale de dragul plăcerii cu care se parcurge textul. În plus, promisiunea unei convenţii naratoriale mai puţin edite nu poate decât să incite simţul său estetic. Un  alt nivel al lecturii, în propunerea lui Bellemin Noël – „textanalize” -, relevă o altă stare semiotică a frazei. Alex putea fi „afară” fără doar şi poate, ca spaţiu, însă prin structura sa spirituală chiar era „afară”, dincolo de modelul înfăţişat de Teo-Popescu  Magnus. John Barthes  aprecia că „natura nu e în chip firesc narativă”, aşadar Alex experimentează convenţii pentru a se face înţeles.

Şi spaţiul, şi timpul desfăşurării evenimentelor narate suferă discontinuităţi şi creează împreună doar senzaţia unor imagini. Convenţia ficţiunii acestui roman se derulează în imagini surprinse de varii voci narative. Aşadar, Alex este plasat în decorul citadin de un  narator omniscient în aparenţa gramaticală a discursului, pentru ca după două, trei paragrafe să ne întâlnim cu retorica frază „Ce-am putea însă spune despre Alex?” Cine se ascunde în culisele acestei  interogaţii retorice? „Noi”, „opinia publică” ar spune Mihail Bahtin. Găsim aici un „aparté” din teatrul clasic, „corul”, moşteniri calchiate ale unor construcţii literare rigide altădată? Voci ale unor emiţători anonimi.

Întâlnim nuanţate jocuri de-a naratorul în debutul acestui roman ce promite într-adevăr o angajantă aventură a povestirii. Alex, personaj principal, profesor la Strâmtura, taciturn, discret, scrie un roman în care vrea să-şi reinventeze tatăl, Ion Trifa. Miza ficţiunii sale nu este doar o reabilitare afectivă a tatălui, aşadar nu doar mesajul, subiectul acaparează sufletul artistului, ci şi închegarea ţesăturii epice, scheletul universului romanesc în care spaţiul, timpul, personajele, naratorii şi chiar aspectul tipografic al frazelor contrastează cu alte scheme compoziţionale din contextul literaturii române. Şi toate aceste îmbinări compoziţionale se realizează fără participarea fantasticului ce este prezent în operele în care spaţiul şi timpul naraţiunii sunt preluate de coordonatele altui sistem referenţial.

În fragmentul citat pare că Alex este naratorul care prezintă evenimentele din punctul său de vedere, depăşind însă „skazul” (M. Bahtin) prin situarea stilistică a vocii la persoana a III-a. Alex, diversificat în ipostaze naratoriale, prezintă universul în care îşi duce existenţa. Aceasta este senzaţia pe care o lasă romanul. Alex, preluând din zbor o vorbă a lui Gârbea, „autorul şi cititorul nu mai au timp de peltea”, „fii scurt, bă!”, vorbeşte despre sine şi lume şi la persoana a III-a, şi la persoana I singular, şi la persoana I plural, dar şi la persoana a II-a convenind cu sine să nu lase spaţiu de respiraţie cititorului. Spectacol naratorial continuu. Avem în faţă o instanţă naratorială ce nu lasă răgaz de lenevire cititorului. Îl pune la treabă printr-un joc interactiv provocat de vocile naratoriale. Îl face să revină asupra paginilor, să se-ntrebe, să se descurce singur din iţele narative în care a intrat de bunăvoie. O horă cu ritmuri surprinzătoare ai cărei paşi ori îi înveţi din mers (joc!), ori nu mai înţelegi nimic. Cititorul participă direct la evenimente, îl ajută pe Alex să păstreze dreaptă linia echilibrului. Creator şi cititor sunt surprinşi în centrifuga cotidianului, în timp ce naratorul îşi poartă măştile prin epic. Asistăm la o independenţă a universului ficţional creat stăpânit de legile proprii articulaţiilor sale, pus în răspăr cu alte experimente.

„Dar Alex – noi ştim – era în documentare.”, întâlnim la un moment dat şi avem pe deplin sentimentul că suntem naratorii acestui roman, că am pactizat cu experienţele noastre, cu mentalitatea noastră la jocul lui Alex. Cititorul devine narator, iar rolul este luat în serios. Actorul este invitat subtil, fin, fratern să colaboreze cu scenaristul, „noi ştim”. Verbele la indicativ din aceste secvenţe narative sugerează o convenţie a ficţiunii în care tot ce se narează se întâmplă aidoma şi în mintea cititorului. Condiţionalul retoric din alte secvenţe instituie aura unei libertăţi ce i se acordă cititorului spunându-i ferm: E rândul tău, curaj, spune ceva, ai cuvântul, nu te codi! Este o libertate de expresie, sau poate supralicitata convenţie democratică a libertăţii de exprimare este amendată astfel. Te poţi exprima liber doar în spaţiul unui univers ficţional articulat după convingerile, temerile, aspiraţiile tale. Orice altă formă, orice alt context instituţionalizat devine utopic în acest sens.

Alteori, ipostaza naratorială este aceea a unui moralist care observă detalii prin prisma mentalităţii colective: „Fuma prea mult, bineînţeles. S-a mai lăsat odată… Fără succes, se vede, nu?” Şi aici, fraternizarea cu cititorul se revendică din expresii cu uzanţă orală, familiară ( adverbul predicativ „bineînţeles” şi sintagma „se vede, nu?”) ce-l iau drept martor, sau mai mult – un cititor care consimte întru totul observaţiile cuprinse în notaţii. Un narator sfătos, dornic să ia cuvântul în locul nostru, fără conspiraţia atoateştiutorului. Acelaşi stil narativ domină şi limbajul naratorului moralist, şi al celui în ipostaza cititorului, şi al unui narator impersonal, ori impersonal-retoric al soţului, bărbatului, îndrăgostitului, profesorului, vecinului, scriitorului etc., ceea ce face să ne întărim supoziţia că există un singur narator ce-şi manifestă atitudinile în ipostaze.

Chiar în capitolele în care narator subiectiv este Ion Trifa, limbajul rămâne acelaşi, al lui Alex, iar personajul recreat de ficţiunea romanescă a lui Alex nu apare decât în ipostaza unui avatar. Aşadar, personalitate complexă, autorul Alex ca personaj îşi ramifică frământările, principiile în ipostaze naratoriale. Am avea, astfel, în faţă un roman al ficţiunii în ramă, o mărturie document despre felul în care realitatea se răzbună prin ficţiune, despre adevărul ale cărui coordonate rămân la îndemâna limitelor. „Nea Pilat s-o fi întrebat şi el: ce este adevărul? Şi?” Naratorul, prin aspiraţiile sale spirituale, se include firesc în familia marilor gânditori ai omenirii îngăduiţi ca atare chiar de martorul absolut al adevărului. Pilat a avut în faţă Adevărul, dar nu a luptat asumat pentru a-L înfăţişa. Ştia el bine de ce. Şi nici Iisus nu S-a supărat. De asemenea, ştia El bine de ce.

Şi iată un biet Alex, „tăntălăul de Alex” („cine să-l observe?”), „nea Alex”, am adăuga, se insinuează în ficţiune drept document al unei epoci, acceptă să facă din sine narator, purtător de cuvânt al „conservării scaunului”, al unei legi nescrise ce transcede, se pare, şi dincolo de epocă (scuzaţi!).

Pe cititorul pe care-l implicase, complice, în naraţiune, îl deplânge în efortul de a capta adevărul.

Abandonat naratorul Trifa, Alex-narator revine asupra personajului: „Aşadar, ce-o fi fost în capul lui Ion Trifa? Fireşte, nu ştim, nu putem şti, doar bănuim. Însă bietul cititor, năucit de atâtea întrebări, sătul de atâta nevolnicie, de neputinţă, deh, autorul omniscient s-a dus de-acum un secol la plimbare, neputinţă, de altfel recunoscută, nu-i aşa, la tot pasul, cinstit, aşadar cititorul nostru care bagă lenevos mâna în buzunar şi ezită, cântăreşte îndelung, cu o întârziere calculată, cartea / romanul acesta, să spunem înainte de a-l cumpăra, acest hărţuit cititor ia ca adevărate toate bâlbele noastre şi crede că a înşfăcat adevărul.  Ce e de făcut? Verdictul istoriei e inatacabil.”

Amprenta limbajului naratorial al lui Ion Trifa este identică cu cea a lui Alex-narator? Ceea ce ne relatează Ion Trifa la persoana I narează de fapt Alex insinuându-se în vocea naratorială a lui Ion Trifa? Alex declară: „Devin scribul umil al lui Ion Trifa, culeg gândurile lui, mă las „scris” de ficţiune.” Din această mărturisire de narator cu vocaţie asumată se desprinde o altă ipostază naratorială în care narator este ficţiunea însăşi.

Umbră personificată epic în această manieră, ficţiunea este voce narativă, instanţă epică în stare să coaguleze cel mai bine frânturile, să le găsească determinările şi coerenţa. Între aceste voci nici urmă de asyndeton despicător de limbaje, ceea ce ţine viguroasă tmeza romanului.

Dezvăluirea destinului afectiv al lui Ion Trifa păstrează tensiune în epic tocmai prin atragerea lectorului dintr-un loc fierbinte într-altul prin jocurile narării. Plăcerea textului, în sensul dat de Roland Barthes, porneşte în acest roman de la jocul naratorilor care oferă un adevărat spectacol de virtuozitate epică. Cititorul este prins în horă, învaţă câţiva paşi, prinde ritmul armoniei, dar n-apucă să se bucure de participare pentru că, fără să ştie cum, este lăsat pe margine pentru a i se arăta o nouă demonstraţie. Reintră în joc, paşii sunt alţii pe acelaşi ritm şi, când să se desfăşoare frenetic, devine iar spectator.

Manipulare naratorială. Regulile jocului sunt impuse calculat, minuţios, fără a fi dezvăluite. Ficţiunea are regulile ei de care nu trebuie să dea seamă.  În Paludes,  André Gide răspundea convingător unei provocări la dialog referitoare la raportul dintre realitate şi ficţiune în textul epic: „Aranjez faptele astfel încât să le fac mai conforme cu adevărul decât în realitate.” Cert este că funcţia naratorială are un rol determinant în operă pentru „dibuirea” mesajului. Naratorul suprimă hazardul impunând o logică evenimentelor pe care le înşiruie natural în operă. Urmând rigorile teoretice ( cu priză evidentă în practica literară ) ale lui Gérard Genette, romanul Legea conservării scaunului s-ar include, din  perspectivă naratorială, în „mimesis” întrucât e mai mult o povestire de cuvinte, maxim de informaţii şi minim de informator ( dată fiind ambiguitatea naratorială ). Mai multe cadre ale narării în aceeaşi frază, aceeaşi identitate lingvistică diluată riguros în voci reperabile prin persoana gramaticală a rostirii de cele mai multe ori derutantă. S-ar putea aprecia că omogenitatea discursivă a romanului modern este emanaţia unei voci abstracte. Prin natura ei arta este polisemică, iar un fragment precum cel ce urmează sprijină caracterul imediat al temporalităţii în narare, un indicativ cu prezent „scenic”, simultan capabil să suprapună diverse semnificaţii. Discurs fără hiatus semantic. „obraznic”, gata să se scuture rapid şi calculat dacă tradiţia l-ar bate uşor pe umăr:

„Iar ogarul Alex – cine să-l observe? – se pierde şi el în această forfotecă. Un mers fără ţintă. A, nu, se îndreaptă, bănuim, spre faimosul restaurant <La Paradis>, „în tempul bârfei”, cum ar spune prozatorul Brebenel. Ce-o fi în sufletul lui, sub carcasa insului plicticos, filosofard, măcinat de plictis? Nu vom şti niciodată. Un zâmbet uitat îl nimbează. Intră,

scufundându-se în prezentul nostru mic, mizer, înghiţit de această indiferenţă vorbăreaţă.

Un biet puturos, ispitindu-ne în amiaza albă, cu aerul ei fierbinte, încins. O lume vitală, grăbită, înghesuială, mirosuri; stup gemând de omenet. Şi peste toate, părelnic, stăpân, domnu’ doctor Teo Popescu Magnus care se scarpină  lenos. Îl  vedem: o existenţă satisfăcută, posesivă, un dispreţ mărunt, în jur foială, figuri docile, zel funcţionăresc, lătrător, agitaţie. Lumea e la picioarele lui grăsuţe, opărite: oamenii au probleme, aleargă iar el pe baricade, la datorie. Tronează acolo, frunzărind dosarele, împresurat, ah, de probleme urgente, în spatele unui birou masiv, încărcat de telefoane şi agende.

Voi ăştia din cultură ne cam creaţi probleme. Sunteţi dificili. Râse relaxat, se destinse, îl pironi cu o privire de stăpân. Pe umerii lui, nu-i aşa … Parcă i-ar fi spus: Gata, bă. Eşti liber, circulă, cară-te. Şi Alex se supuse. Ieşi pleoştit în şuvoiul străzii…”.

Un narator cu „ochi ciclopic”, vizibil, care se strecoară abil, ironic printre persoanele gramaticale ale verbelor. Puntea ce leagă persoana a III-a a omniscienţei de ambiguitatea persoanei I plural este ori o secvenţă retorică, ori o construcţie incidentă: „Ce-o fi în sufletul lui …?”; „cine să-l creadă?”; „Profesoraşul nostru – e inutil să mai precizăm – refuză.”; „cine să-l observe?”; „Oare suferinţa imunizează?”; „Dar cine te asigură că te întorci?”; „Nu-i aşa?”; „Evident, puteam să.”

Stilul ambiguităţii marcat de o voce naratorială anonimă îşi racolează un martor ce pare a fi mentalitatea colectivă. Respectuos cu sensibilitatea şi abilitatea psihologică a acesteia, naratorul anonim şi ambiguu (savurează cu extaz echivocul!), lasă în fraze secvenţe neterminate în care se insinuează adesea completive in/directe, ori subiective, semn că martorului atoateştiutor  e inutil să-i precizezi ce ştie de mult şi temeinic: „Evident, puteam să.”, „speram să.”; „… o ultimă zvâcnire lucidă că ar trebiu să.”; „Te pui cu.” etc.

În fine, strângând rândurile, naratorul ( în sens generic ) romanului are un  aspect cameleonic de unde şi ambiguitatea lui bine fixată între rânduri. Se joacă de-a persoanele gramaticale folosindu-se totuşi riguros de acestea pentru a-şi desfăşura aspectul coral al tonalităţilor şi mânuie dezinvolt, detaşat, ca un experimentat jongleur, categoriile verbului. Sintaxa, sub comanda lui, este suplă, ştrengară, gata să reziste unor imprevizibile raporturi.

GABRIELA MOCĂNAŞU