ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Scrisori din Veneţia.  3

La început a fost un fel de frică / apoi un fel de ruşine / a urmat o grabă stranie/ şi neaflarea locului/ oriunde nu te găseai/ apoi veni o ură/ amestecată cu o mare iubire/ pentru tot ce-i în jur/şi abia atunci (…) (Iurie Bojoncă)

Prietene drag, zilele acestea, când tocmai mă gândeam cum să-ţi scriu mai bine despre lucruri dureroase, pe care le ştii, mă împiedicai de un gând paradoxal: Nu citesc nici odată o carte despre care trebuie să scriu. M-aş lăsa prea mult influienţat (Oscar Wilde). Mi s-a părut surprinzător şi… ilogic. Poate că, mai curând, o carte pe care trebuie/ trebuia să o scriu?… În orice caz, eu una, în faţa acestei dileme mă aflam de ceva timp.

Cartea pe care a scris-o Iurie Bojoncă, Râul Zero şi plopul fără soţ (Timişoara, Ed. Augusta, 2007), lansată în 15 iunie la Casa Română din Veneţia, este cartea pe care ar fi trebuit să o scriu eu, cartea pe care am trăit-o, o trăiesc continuu, gonind ca pe nişte fantome, ca pe nişte sperietori de sub pensula lui Goya, ideile sub care aceasta, cu timiditate, încearcă uneori să prindă contururi înafară. Am ezitat îndelung, scârbită cumva de tematică, precum la vederea unor alimente prea vechi, apoi am întins mâna, conştientă de necesitatea terapiei ce trebuia, într-un final, aşa sau altfel, să mi-o impun. Am citit şi am recitit cartea. Cu pixul în mână. Şi asta acum, când am evadat în autori fundamentali, când am ajuns să nu mai pot citi ziare. Nu greşisem: era parte integrantă din ceea ce a ars, maladiv şi mocnit, în mine toţi aceşti ani. Lava sugrumantă a dezamăgirii, prăbuşirea sistemului de iluzii, depresia, oboseala, conştiinţa clară a unei lupte de iroseală, oarba neputinţă de a schimba ceva, – toate revărsate în stări de sfâşietoare angoasă şi claustrare (greu ascunse, de altfel), într-un manuscris autoexorcizant, rămas în suspans, în câteva explozii poetice nepublicate, şi, în final, – autoexilul, ca un protest, ca o necesitate de izolare, ca o şansă de salvare. Fizică, psihică, în primul rând.

La început a fost un fel de frică/ apoi un fel de ruşine (…), – citeşte, amice, încă şi încă o dată motto-ul acestei scrisori. Este expresia matematică a ceea prin ce treci din momentul când ceva mai presus decât tine, din interiorul tău venit, te împinge înainte, spre necunoscut, chiar şi cu preţul vieţii fiind, nu mai contează, pentru că… până aici a fost, pentru că s-au închis toate orizonturile, pentru că ţi-a rămas să alegi între prăbuşirea de aici, sigură, şi cea de dincolo, potenţială. Dar despre aceasta poţi scrie numai după, numai după ce ai ajuns la limita aceea regeneratoare, firavă încă, când ura se retrage,  amestecându-se de-a valma, cu o mare iubire pentru tot ce-i în jur şi, de aici încolo, începe travaliul cel mare al sinelui regăsit. De aici încolo începe ieşirea din criză, perceperea clară a gustului adevăratei libertăţi  şi, în depărtare, la orizont, după o perspectivă de muncă silnică, conştient asumată, salvarea.

Nu ştiu cum se face că, până la urmă, cei de-acelaşi suflet se întâlnesc, totuşi. Mesajul cupins între pereţii de lumină difuză ai acestei cărţi au făcut să se întâlnească Editura Augusta, de la Timişoara, prin editorul acesteia, criticul şi profesorul Adrian Dinu Rachieru (un ministru al culturii pentru scriitorii români din Basarabia, este adevărat), dna Svetlana Paleologu Matta, distins scriitor şi merituos cercetător eminescolog, şi Iurie Bojoncă, – poetul, profesorul, autoexilatul. Aşa se face, prietene drag, că volumul lui Iurie Bojoncă, român basarabean, editat în Ţară şi prefaţat de Svetlana Paleologu Matta, româncă, domiciliată acum în Elveţia,  lansat la Casa Română din Veneţia, este prin însăşi acest cerc victorios un eveniment în sine. Un argument că se poate. Un argument în plus că spiritul  spiritul umblă prin lume nestingherit chiar şi în aceste contorsionate timpuri.

…Griurile suave de pe coperta cărţii facilitează plonjarea în spaţiul spiritului, iar  Svetlana Paleologu Matta introduce prompt în miezul acesteia: „Autorul îşi înserează poemele într-o carte, de fapt, epistolară. Scrisorile către un prieten au rolul de a reda, prin ochiii unui „străin”, aspectele civilizaţiei Occidentale şi, în special, ale Italiei contemporane, în care trăieşte Iurie. Acestea îi par stranii. Scrise cu mult haz la început (…), scrisorile evoluează spre un ton foarte grav la sfârşitul cărţii, acesta fiind dedicat angajării autorului în drama României prin raptul istoric al Bucovinei şi Basarabiei.”

Cu un echilibrat sentiment al măsurii, Svetlana Paleologu Matta va aprecia cartea lui Iurie Bojoncă drept un mesaj de intelectual, revărsat în cauza comună de integrare europeană, demers ce cadrează, la ora actuală, cu necesitatea unui efort civilizator, impus românităţii, oriunde în lume s-ar afla aceasta.

Admirator vădit al reputatei autoare a opului Eminescu şi abisul antologic, dar şi al marelui nostru poet, Iurie Bojoncă se relevă, la rândul său, drept apărător al idealurilor poetului nostru naţional. Mai european ca Eminescu nici că a fost vreodată alt român, va scrie autorul chiar în prefaţa cărţii sale, pe care o conturează (şi nu doar prin titlul acesteia), drept o replică la adresa demolatorilor Poetului, reactualizând demersul politic al acestuia, cu atât mai actual astăzi pentru Basarabia.

Demersul publicistic al lui Iurie Bojoncă, (pentru că în acest gen se revarsă, până la urmă, epistolele autorului), va aminti cu tristeţe despre podurile noastre de flori, prea dulcege, în opinia sa, pentru a ne scoate şi din labirintul politicului (O fi chiar aşa? mă întreb întotdeauna atunci când aud asemenea opinii, amintindu-mi, cutremurată, de acele zile. Nu vor fi fost oare podurile noastre de flori un prim efort, magistral, de dărâmare, a hotarului dintre noi şi noi, de deschidere, strangulată apoi… de către cine?…) El va medita cu amărăciune asupra dorului nostru etern de nuntă ancestrală, făcând trimitere la mitul fundamental al românităţii, balada Mioriţa, în care suntem autoreprentaţi ca locuitori ai capătului lumii, ai unei margini existenţiale paradisiace, pusă însă sub semnul acceptării senine a iminenţii morţii (Mihai Cimpoi). Iurie se va lua de piept cu proverbele noastre, din care răzbat uneori trăsături de caracter lamentabile, păgubitoare, apelând la genul epistolar după ce a eşuat într-o tentativă de proză, intitulată sugestiv Memoria genetică, care,  ne spune, nu a mers. Şi asta după ce, se confesează poetul, timp de doi ani n-am scris nici un rând, pentru că mă blestemasem să nu scriu. Dar Iurie îşi încalcă cuvântul, argumentându-şi clar revenirea: Mi-e frică să nu-mi pierd echilibrul. Mă tem de o eventuală orbire a minţii.

Teama de dezechilibru, teama de o existenţă gri, pur vegetativă, teama de o eventuală orbire a minţii… Mie-mi spui?… dialoghez imaginar cu autorul. Nouă ne spui?… aud aievea conturând amar aceeaşi replică zeci, sute de intelectuali basarabeni, primii în rândurile militanţilor pentru cauza naţională, ajunşi, într-un final, să sfâşie cămaşa pe sine: de deznădejde, de disperare, de sărăcie.

În anul 2000 (dar nici după 2002 şi nici după 4 aprilie 2005, nu-i aşa, amice?…) nu a avut loc, totuşi, potopul lumii, va scrie Iurie, aşa cum se profeţea. De data aceasta sfârşitul lumii avea să înceapă în inima fiecărui muritor. Poetul trăieşte clipe cumplite, realizând că traversează, în esenţă, calea spre dezechilibru, spre nebunie. Clătinat, dar încă plin de speranţă, Iurie se mai aruncă încă o dată, ca înspre o ultimă şansă de salvare, în vâltoarea anului 2002 (Mie-mi spui?… nu-i aşa, amice că aceasta e fraza de serviciu, care-ţi vine imediat pe buze?…). Luciditatea ce avea să-l cutremure la puţin timp după aceasta, era iminentă (iată că nu pentru toţi atât de repede, prietene drag,… dar şi altora, să ştii, tot de la poezie li se trage: i-a ţinut în mrejele ei până-n cel de-al doisprezecelea ceas…). Şi poetul se autoexpulzează în lume, pe urmele soţiei plecate la muncă în Italia, golul lăsat de lipsa mamei copiilor săi începând să ia contururi clinice.

Doi ani de muncă fizică brută, printre străini şi blestem de tăcere… Dar un banal accident la picior relevă pericolul în care se află sinele spiritual suprimat şi Iurie se abandonează scrisului precum unui remediu tămăduitor, regăsit: Un calmant eficient poate fi şi scrisul, ca oftatul, ori ca plâsul, ca număratul până la o sută, ca o plimbare în aer liber printre rândurile de cuvinte, ascultând freamătul textelor literare ca pe un codru plin de păsări şi miresme. Scrisul care te face să confunzi realitatea cu visul e mai mult decât un calmant. E o magie a cuvintelor nestudiată până la capăt. E plăcută senzaţia când se rup barierele raţiunii. Când poezia este confundată cu teiul ori cu plopul, când muntele e un fel de inimă a pământului, ieşită afară din piept, dar încă bătândă şi vie. Acest fel de scris e ca un drog pe care nimeni şi niciodată nu îl va putea interzice. Iată una dintre cauzele interioare care mă fac să revin la scris.

Revenirea e anevoioasă, dar necesară, impusă de însăşi miezul fiinţei; exerciţiul memoriei decantează, limpezeşte, esenţializează: În ultimele decenii, excesul de modestie al unei bune părţi din intelectualitatea basarabeană a fost utilizat doar ca decor pe scena politică, ori ca forţă de protest pentru jucarea mendrelor unor lideri de-o veşnicie în opoziţie (…). Pline de amărăciune, incursiunile în timp sunt, din când în când, voit suspendate, poetul îndemnându-şi, sictirit, cititorul: „Hai, mai bine, să vorbim despre floricele pe câmpii, iar floricelele să fie metaforice, să le putem transfigura în flori de pus la ureche, să ne pară viaţa floare la ureche. Şi câmpiile să fie, de asemenea, metaforice. Să ne vină gândul de a apuca câmpii şi să nu ştim unde, buimăciţi fiind de atâta fericire şi de atâta foame în plină civilizaţie postmodernă. Să apucăm, în cele din urmă, drumul străinimii şi să ne aruncăm ca într-o piscină fără apă în abisul neosclavagismului la care suntem supuşi în adevăratul sens al cuvântului de către făuritorii de civilizaţie modernă. Am fost robi acasă, căci la noi drepturi au străinii. .Suntem robi aici, căci la ei drepturi au băştinaşii şi nu tot felul de „urmaşi ai Romei” de pe aiurea. Străinii care au venit la noi, au venit să ne stăpânească şi ne-au stăpânit. Noi, străini fiind, am venit la ei să-i slujim şi i-am slujit. Mă tem de această dură succesiune atunci când îmi privesc în ochi copiii pe care i-am născut.” Comentariile nu-şi mai au locul….

Reflecţiile poetului sunt, în mod firesc, stimulate de plopul ce-i „pozează” în geam şi de râul Zero (sugestivă şi cutremurătoare coincidenţă; de ce nu am putea spune acelaşi lucru şi despre Basarabia, suspendată şi ea în timp, ca şi noi toţi, de altfel, pe malul râului… Zero?…). Şi autorul, continuă firul narator, lunecând fluent în apele atât de dragi ale poeziei, întrebându-se, la un moment dat, acolo, pe malul râului Zero, cine e om şi cine e plop? (pentru că vine, iată, un timp când nu se mai ştie/ şi atunci te întrebi omeneşte/ Cine oare stă în mine şi scrie?/ Cine oare stă întrânsul şi creşte?). Şi aici, iată, se produce mult-aşteptata deschidere, – luminişul acela ozonat care vine după frică, după ruşine, – oaza aceea de lumină blândă, vitală, de care vei fi impregnat doar trecând vamele suferinţei şi urii, ca să ajungi la dragoste şi înţelegere faţă de tot ce-i în jur, oriunde te-ai afla, pentru că, până la urmă, înţelegi, eşti un privilegiat, faţă de acest plop stingher, de exemplu, pentru că, zice poetul:

eu pot vorbi despre toate acestea /oriunde aş fi/ dar el tace trist şi tace singur/ pe un pământ străin /asemeni unui exilat aici/ precum suntem noi toţi/ cu tot cu acest cântec sfânt / „Pe lângă plopii fără soţ”…

Iurie Bojoncă va analiza la rece poziţia sa de autoexilat pe pământ străin, întru supravieţuire, dar şi întru cunoaştere: Sunt aici pentru a simţi pe pielea mea proprie procesul de robie modernă la care este supusă populaţia străină, indiferent de ţară, naţie ori culoare a pielii. El va descrie cu durere imaginea comună a conaţionalilor noştri imigraţi în ţara măslinilor, obişnuit, bărbaţi scunzi şi îndesaţi („fărădegâturi”, le va spune autorul foarte exact), cu mâini scurte şi degete gesticulând rigid, care nu se sfiesc a-şi gefui proprii consângeni; a celor care, ţărani în esenţă, au lăsat baltă pământul (dar mă întreb, amice, n-o fi având oare chiar mai multă dreptate ţăranul simplu de la noi să procedeze anume aşa?…), ca să pornească la drum lung şi, de atâtea ori, ruinător de case; a conaţionalilor noştri limitaţi, pentru care adevărata muncă nu este decât cea care pute a sudoare.

Spectrul celor plecaţi însă nu e deloc monocrom, dimpotrivă, pentru că, iată, „profesori, medici, savanţi îşi sacrifică sănătatea în numele copiilor, prestând munci umilitoarea în diverse ţări ale Europei”, din vina „patrioţilor de meserie”, vorba lui Eminescu, oameni fără de responsabilitate faţă de lumea încrezătoare care a avut nenorocul să se nască în spaţiul dintre Nistru şi Prut. Cei mai nedreptăţiţi au fost şi rămân lucrătorii din învăţământ, medicină şi cultură, va concluziona Iurie Bojoncă, care nu s-au  putut bucura nici de cota de pământ, din grija lui Moţpan ca să nu părăsească clasa ori masa de operaţie şi să plece la prăşitul porumbului. Aceştia însă şi-au părăsit ţara. Concluzia se impue de la sine: Un stat improvizat, supt din deget, nu poate să-ţi ofere decât o viaţă tot improvizată.

Şi, totuşi, proza, care n-a mers, nu a ars cu rod în viscerele poetului, esenţializându-se în cel mai greu poem al cărţii, Memoria genetică, lucrare în care autorul culpabilizează lumea occidentală, descendentă a Imperiului Roman, lume care, adânc în istorie, a invadat, devastând şi inhalând în sine, popoare paşnice, precum strămoşii noştri, dacii. Ajuns, la rândul său, sub această ghilotină istorică, Iurie Bojoncă nu poate ierta: „Dacă tu ai tăiat capul lui Decebal/ şi ai stropit cu sângele lui/ pajiştea noastră,/ dacă tu ne-ai călărit femeile/ şi le-ai lăsat cu pruncii în braţe,/ dacă tu ne-ai cărat aurul din Apuseni/ şi te-ai îmbogăţit sărăcindu-ne,/ dacă tu ne-ai civilizat în plină istorie, furându-ne,/ noi te vom barbariza în apogeul modernităţii,/ vandalizându-te (…).”

…Dar nu ura este partea poetului, amice, pentru că, aşa cum îţi spuneam mai devreme, deschiderea cea mare, necondiţionată, dragostea faţă de tot ce-i în jur, faţă de viaţă în esenţă, s-a şi produs. Şi atunci blestemul, viguros încă, crescut pe matricea înstrăinării şi suferinţei, se topeşte, fluent, în rugăciue, într-un Tal nostru, adresat atotputernicului Occident:

Duşman al notru / carele eşti în monumente (…) / dă-ne nouă astăzi / libertatea cea de toate zilele / şi nu ne duce-n ispită cu ea / precum noi ispitim/ animalele noastre/ când dintr-o cuşcă mai mică / le punem în una mai mare (…)

(Rămânem, până la urmă, tot noi, amice, cei din Mioriţa, cei din 1989, îngenuncheaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale… Nu ai cum să te autoexilezi din sinele tău genetic…)

…Şi iar şi iar, autorul va reveni la drama Basarabiei, căreia i s-au jucat atâtea nunţi şi tot văduvă a rămas, la anul 1989, – rezultat al unei febre afective (vorba lui Eugen Lovinescu despre orişice revoluţie), la apărarea intelectualilor plecaţi la muncă peste hotare, de mii de ori mai îndreptăţiţi, decât cei care au ales să-şi câştige pâinea vânzându-şi aproapele, la liderii de bună credinţă, cu o mare audienţă în societate, care s-au retras din farsa politică, fie din cauza atacurilor de cord, fie a atacurilor din culoare, ori chiar a celor fizice, dar mai mult îndemnaţi din interior de atacurile de conştiinţă, lăsând în prim-planul scenei politice pe „specialiştii în opoziţie”, care, până la urmă, au izbit de fapt, lumea nevinovată şi încrezătoare cu capul de zid. Eram în stare, în numele libertăţii, să sparg şi vitrinele, să răstorn şi casele, să merg la puşcărie , va confesa Iurie, dezamăgit, într-un final de farsa care s-a developat. (O, mie-mi spui, amice?!…au nu mă văd, în nebunia anului 2002, luându-mă de piept cu poliţiştii, ca să trec dincolo de cordonul acestora cortul Clipei Siderale? Au nu acest sentiment, unic în esenţa lui, a rămas conservat în poemele mele „Scrisori de dragoste din Oraşul Libertăţii”?…),

Poetul va învinui de toate poezia, or, mai curând, lipsa acesteia, faptul că nu a citit, la timpul său (ca şi majoritatea dintre noi, de altfel), poezia de calitate, lucru care l-ar fi făcut, poate, să nu ajungă pe drumurile Chişinăului,  strigând ca un prăpădit, cerând libertate lui cutare, pe când nu aveam o libertatte a mea personală.

Suferinţa este dureroasă şi dură, dar suportabilă atunci când de partea noastră este dreptatea, va concluziona autorul, mai ales acum, când s-a făcut clar, că a cam trecut vremea jongleriilor politice şi a manipulărilor electorale. Nu mai vrea nimeni înapoi în comunism nici cu pâine de 16 copeici şi nici cu vodcă de 3 ruble şi atunci, chiar dacă la începutul mişcării de eliberare naţională sunt chemaţi acasă toţi românii basarabeni, rătăciţi prin diferite colţuri ale URSS-ului, ca doar peste un deceniu să-i pună în situaţia de a-şi părăsi din nou ţara, până la urmă, tot ne vom întoarce acasă, aşa ca Stroici şi Spancioc, s-o ajutăm pe „sora mezină” să dea paharul cu otravă muribundului sistem comunist, în caz contrar, s-ar putea să ne prefacem în nişte „rarităţi istorice” fără de limbă şi fără de identitate naţională.

Iurie Bojoncă va evalua cu amărăciune faptul că Basarabia, din fiica mezină a Ţării a ajuns vecina ei şi trebuie să se comporte ca atare, or Europa nu se joacă de-a politica ori cu ţara în bumbi, ca cei de la Chişinău, şi că ar fi păcat să lăsăm pe seama vânzătorilor de neam un pământ unic în Europa la coeficintul fertilităţii, ba mai mult, să lăsăm la cheremul acestora şi un potenţial uman care de veacuri s-a consacrat muncii, dar, din cauza unei politici antiumane şi antinaţionale, mai mult de un milion de basarabeni au ales calea exodului. Dacă nu am fi suferit de această boală a copilăriei, adică de comunism (…), va mai opina autorul, ar fi ajuns, poate şi Basarabia o Veneţie a României, mai ales, dacă îşi păstra cele trei ţinuturi: Cetatea Albă, Tighina şi Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei şi stăteau în relaţii directe cu Geneva şi Veneţia pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Trăit la limita unei experienţe umane, mesajul lui Iurie Bojoncă este o vatră, încinsă încă, de zgura metalică, consistentă, – esenţă preţioasă, rezultată din arderea fără de rest a sinelui poetic şi existenţial într-o realitate dură şi nemiloasă în care măria sa Cronos îşi devorează proprii copii. Spre finalul cărţii, comunicăm deja cu un autor salvat din iminentul colaps al lumii, cu poetul regăsit în sinele său (ca parte integrantă din sinele lumii, dovadă contopirea sa cu plopul singuratic), cu ascetul înţelept de pe malul râului Zero, care veghează lucid asupra destinului propriilor copii (mă tem de această dură sucesiune…), asupra propriei integrităţi într-o lume aflată în declin (mă tem de o eventuală orbire a minţii), cu romanticul incurabil, care nu a încetat să viseze cel de al noălea cer, spre care însă (e conştient acum) are a traversa, poate, întreg infernul lui Dante: ca să ajung în altă parte, râvnită, trebuie să trăiesc cu adevărat aici, să ştiu că cele două ceruri au fost deja devorate. Să fiu cerşetor, apoi rege. Să fiu rege, apoi cerşetor. Să fiu în stare a vedea opt ceruri ca să mă pot gândi la cel de al noălea.

Nimic din cele ce, în urma lecturii, devin secundare (redactarea deficientă, divagaţiile, pe alocuri, clacante, tonul, adeseori didactic), nu diminuează, până la urmă, valoarea mesajului lucrării. Este una dintre puţinele cărţi despre realitatea imediată din Basarabia, scrise după trezirea noastră dureroasă din… Marea Transă Poetică. Este şi una dintre primele care au început deja să se scrie, departe de casă, prin haltele unui autoimpus exil, preferabil, totuşi (în acest timp al mediocrităţii şi trădării), unei iminente prăbuşiri, fenomen care face ravagii astăzi în rândul intelectualilor de bună credinţă din Basarabia.

Asta am vrut să-ţi povestesc azi, prietene drag. Despre cartea lui iurie Bojoncă. Despre exodul lui. Despre noi. Pe curând.

Eugenia Bulat

Veneţia, 3 iulie, 2007