~Emil Bucureşteanu despre Vasile Muscalu

Vasile Muscalu este un nume puţin ştiut în Ţinutul Neamţ, deşi proprietarul lui are câţiva ani de viaţă peste optzeci. L-am cunoscut pe la sfârşitul anilor cincizeci, când dumnealui colabora  cu poezii la ziarul local Flacăra din Piatra-N. Recent, anul trecut, spre sfârşit, Vasile Muscalu a apărut pe  piaţa literară cu două volume de poezii, ambele cu sprijinul Asociaţiei Teatrului Folcloric din România şi Republica Moldova, avându-l director pe domnul George  Brăescu. Primul este intitulat „Satire umoristice – epigrame”. Al doilea are acelaşi titlu cu acestui articol. Despre el este vorba, în principal, în  rândurile ce urmează.

Nu este o cronică în sensul în care  scriu criticii  de literatură. Nu-mi arog aceste veleităţi şi, chiar dacă aş avea calitatea profesională de critic, în sensul că mi-aş câştiga existenţa din astfel de scriituri, fie prin plata articolelor de către editori sau prin primirea unor comisioane cum se mai practică azi pe ici  pe colo tot mai mult, obiectul demersului meu nu este critica estetică a versurilor  domnului Muscalu ci o problemă,  i-aş zice socială, pe care o consider ca importanţă deasupra unei cronici. Totuşi, îl avertizez pe cititor că, obligat de subiect, va întâlni şi asemenea aspecte, chiar dacă nu vor fi pe placul specialiştilor obişnuiţi cu arta pentru artă.

Vasile Muscalu scrie  versuri de mult, din perioada obsedantului deceniu, de când cărţile unor autori indezirabili au fost arse, s-au folosit ca hârtie igienică, din perioada lui A. Toma. Tot atunci, Sorin Toma publica articolul defăimător despre Arghezi: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. În reviste apăreau fel de fel de interpretări despre unele opere literare. Literatura, arta în general  era considerată ca o reflectare directă a realităţii, desigur  cea socialistă. Eroul pozitiv trebuia să fie  ori purtător de drapel împotriva exploatării, ori un constructor al societăţii socialiste, cu precădere un membru de partid.

Vasile Muscalu nu a ieşit din aceste tipare dar, el nu se încadra în curent în mod conştient. În poeziile din volumul amintit mai sus, majoritatea creaţiilor sunt o cronică a timpului respectiv, o cronică sinceră, nefăcută la comandă. Şi nici n-avea pentru ce să se supună unei comenzi. De acasă a plecat şi a ajuns pe diferite şantiere, în primul rând din cauza sărăciei. El a scris versuri despre Bistriţa, despre muncitori, despre viaţa de pe şantier, fiindcă aşa a simţit. A publicat în ziarele timpului, în culegerea pe „Plaiurile Bistriţei”, fără a urmări scopuri, glorie. În aceleaşi publicaţii, oameni titraţi, cu cunoştinţe de literatură, elogiau soldatul sovietic,  capra din „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă era prototipul ţărăncii ce lupta împotriva chiaburimii.

Şi mai târziu, prin ani 70, poeţii nemţeni au ridicat osanale politicii timpului, sunt martore câteva culegeri de gen. Unii dintre actori, acum scriu cu ardoare anticomunistă, uitând de tot şi de toate. Vasile  Muscalu, cu mici excepţii (nu-i de bon ton să nu fii în ton cu lumea, măcar aşa puţin, să nu te ia vecini de fraier) a rămas acelaşi, omul care şi-a consumat energia, pentru binele… acelor băieţi deştepţi, care azi fac afaceri cu  energia electrică, stau în palate, privesc de sus gloata.

Vasile Muscalu şi azi visează la viitorul luminos al patriei. Dovada – volumul amintit, care cuprinde în versuri idealurile sale.

În nopţile neliniştilor mele, ale  acestui început de primăvară, am răsfoit, am citit şi iar am răsfoit acest volumaş cu 90 de pagini, cu tot cu ale copertelor. De ce?

Am ajuns cu bine dragii mei

Noaptea după ploaie, plin de glod

Când trecut-am apa Bistriţei

Mi-au rămas opincile la  pod.

(„Răvaş către părinţi”(1955)

Cu vreo patru ani în avans, sosisem şi eu la Bicaz pentru o bucată de pâine, fără să îmi las opincile la pod, le lăsasem cu câţiva ani mai  înainte când mi-a surâs norocul să intru în clasa I la Liceul „Petru Rareş” Din Piatra Neamţ. Ca martor ocular, vă pot spune că versurile domnului Muscalu sunt luate din viaţă. Reuşite, mai puţin reuşite, sunt trăiri autentice.

Şi, deşi mi-i dor de cei de-acasă/ Şi de iarba moale de sub nuc/Viaţa asta nouă nu mă lasă/Cale-ntoarsă către voi s-apuc.

Care era viaţa nouă? Era o viaţă destul de grea, totuşi deosebită de cea din satele de atunci ale  Moldovei, cel puţin de la lumina chioară a lămpii cu petrol la lumina electrică, de la lingura de lemn şi strachina de acasă la servitul la cantină în farfurie şi cu tacâmuri de metal, de la aşternutul din ţol de cânepă la cearceaful alb. Pentru mulţi, Bicazul a fost un început de civilizaţie

Versurile domnului Muscalu sunt pline de patos, de laude la adresa constructorilor. Nu sunt o invenţie, pe şantier să trăia  cu ideea făuririi unui ideal. Oamenii se bucurau de orice succes.

Însă azi când am primit drapelul/Şi tresaltă toţi de bucurie/Jumătate c-am străpuns tunelul/Inima mă-ndeamnă a vă scrie.(„N-am mai scris de mult nicio scrisoare”)

Consider ca o reuşită „Izbânda din adânc” ce transfigurează momentul străpungerii tunelului de aducţiune prin muntele Botoşanu. El constructorul-poet care nu  era […]decât modest începător/În mânuirea limbii literare… scrie: Da în clipa ceea chiar şi vântul/Se opri din urletul de fiară,/Amuţise bezna şi pământul/Zeci de trupuri când se îmbrăţişară. Aceeaşi bucurie imensă a succesului este redată şi de versurile. Un ortac apoi deschide gura/Şi tunelul hăuli adânc:/”Am învins, tovarăşi, ura; ura”!Şi s-a-ntins mândria sub pământ. (Poezia citată)

Am fost prezent,  în calitate de reporter, când vanele de la baraj au fost lăsate şi s-au închis golirile de fund şi a început formarea  lacului de la Bicaz. Ambele  maluri ale Bistriţei se transformase în imense tribune cu mii de spectatori. Pe asemenea momente domnul Muscalu le-a trăit intens  şi le-a fotografiat în versuri pentru urmaşi, cu conştiinţa unei datorii îndeplinite. Acelaşi lucru, cu alte mijloace, le-a făcut  doamna Iulia Hălăucescu. De altfel, cartea domnului Muscalu este ilustrată cu lucrări ale prestigioasei pictoriţe  nemţene.

* * *

Cine a lucrat pe şantierul  primei mari hidrocentrale a ţării ştie că Bicazul n-a fost numai o epopee. De multe ori confruntarea cu munţii, cu apa Bistriţei a îmbrăcat forme dramatice, chiar tragice. La Dodeni, în imediata apropiere a barajului se afla penitenciarul, deţinuţii lucrând  în punctele cele mai grele, în batardouri, de pildă, la câteva zeci de metrii sub nivelul Bistriţei. Tot pe şantier au lucrat detaşamente de soldaţi în haine gri sau kaki.  Desigur, domnul Muscalu ar fi putut scrie şi despre asemenea oameni. Dacă ar fi scris, cu siguranţă  ar fi fost inclus în rândurile celor cu haine vărgate. Nu-i putem imputa tânărului Muscalu că nu a făcut acest lucru. Nu curajul lipsea, ci informaţia. Fiecare şi-a ales drumul după puterile de înţelegere. Muncitorul-poet Vasile Muscalu a lăsat urmaşilor o pagină din ceea ce a fost  viaţa pe şantierele hidroenergetice.

În  Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Arthur Schopenhauer (1788 – 1860) scriind despre onoare şi glorie aminteşte de două versuri ale lui Goethe:

Ca să vă onorăm pe voi

Luăm onoarea de la noi.

Este vorba despre relaţiile dintre oameni, în special dintre cei de cultură, filosofi, scriitori etc.

Vasile Muscalu are onoarea şi gloria lui, formată în mulţi ani de scris şi activitate pe şantierele  ţării. Şi le-a zidit cu trudă şi perseverenţă. Nu are nevoie de onoare şi glorie de la alţii. Eu mi-am făcut datoria de a aminti semenilor despre un om, un octogenar, care a trăit şi trăieşte frumos, cu condeiul în mână. A fost şi este un cronicar, în cel mai adevărat sens al cuvântului, al tipului său. În „Satire umoristice – epigrame” sunt biciuite multe din racilele tranziţiei care nu se mai termină. Pe lângă Prolog,

Când vă ninge şi vă plouă

Şi aveţi inimă grea,

Câte o pilulă,două

Să luaţi din cartea mea

Ele vindecă plictisul

Şi vă face să zâmbiţi,

Luminează şi irisul

Cartea mea, dac-o citiţi.

Sunt arcuş dar fără ură

Săgeţi scot din pana mea.

Cei atinşi de-nţepătură

Să mă critice de-or vrea.

Cu care începe, fireşte, cartea de epigrame a domnului Muscalu. Mai amintesc doar un  catren, Viaţa de azi:

Azi viaţa-i cale grea, prăpăstioasă,

De serpentine-i plină şi de stânci;

Cei mari o urcă în maşini luxoase

Pe când cei mici o urcă doar în brânci.

EMIL BUCUREŞTEANU