ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cu o sută de ani în urmă, în 1908, luna octombrie, ziua  19, în comuna Negreşti din judeţul Neamţ s-a născut un copil care avea să devină unul din cei mai prolifici scriitori ai locurilor de la poalele Ceahlăului. Wikipedia, site-ul de pe internet, selectează peste 20 de volume. Cu siguranţă, sunt mult mai multe. Dacă s-ar aduna tot ce a scris în reviste de specialitate dar şi de cultură generală, ar rezulta un număr impresionant de cărţi.

George Călinescu, vorbind  de o geografie a spaţiului literar românesc, afirma Că se nasc şi în Moldova oameni. Dumitru Almaş este, indubitabil, unul din aceşti oameni. Îmi permit însă să spun că este mai mult decât atât, este unul din stâlpii culturii româneşti şi nu numai al spaţiului moldovenesc. De altfel, doar prin naştere este moldovean.  Ca formaţie culturală el este român, studiile universitare şi le-a făcut la Bucureşti iar perioada de maturitate intelectuală şi-a trăit-o tot în Capitală. Putem chiar spune, fără a greşi cu nimic, că Dumitru Almaş este o personalitate de anvergură europeană, multe din lucrările sale de istorie, începând cu teza de doctorat, tratează probleme europene. Prestigioasa revistă Magazin istoric al cărei fondator este(1967) şi director până în 1971, vine ca un argument în plus al aserţiunilor formulate mai înainte.

* * *

Negreşti  este o comună formată din două sate: Negreşti şi Poiana, aflată între nişte dealuri domoale de la poalele Culmii Stânişoara, o depresiune prin mijlocul căreia curge Horaiţa, un pârâu năvalnic în ani ploioşi sau  abia se strecoară printre pietre când este secetă. Sus în munţi se află Mănăstirea Horaiţa, iar şi mai sus, după o oră de mers pieptiş, se află schitul Horăicioara.

Dacă de la  Negreşti  pleci spre Miază-zi, peste muntele Măguricea, dai în valea Almaşului, un alt pârâu sturlubatic, ce trece printr-o vale de o rară frumuseţe, pârâu care a dat şi numele unui sat, Almaş. Prin aceste locuri, băiatul de ţăran al lui Ion şi al Mariei Ailincăi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, fascinat de natură şi oameni, iar când  mintea lui  de licean la „Petru Rareş”, liceul din Piatra Neamţ, a început să le transfigureze în imagini poetice şi-a luat şi numele de Almaş.

Pe când eram jurnalist în Târgul Pietrei, cu mulţi ani în urmă, am colindat, în interes gazetăresc, de multe ori aceste locuri. Am stat de vorbă cu mulţi negreşteni mândrii de localitatea lor, oameni gospodari care în acele timpuri au ridicat un frumos cămin cultural, cum nu era altul în zonă. La şcoală era învăţători destoinici, adevăraţi apostoli, ce treceau peste neajunsurile timpului şi se dedicau cu suflet instruirii, fără să cerşească doi-trei pitaci în plus. Pe scena căminului cultural se susţineau multe spectacole, actori şi regizori erau intelectualii satului, elevii pe care-i instruiau şi educau. Printre profesori se afla şi Mihai Ailincăi, fratele mai mic al  scriitorului, prin grija căruia şi a instituţiilor locale, casa în care şi-a petrecut copilăria Dumitru Ailincăi (Almaş) şi cei zece fraţi şi surori, plus unul înfiat, a devenit casă memorială. Pe scaune luau loc ţăranii, generaţia lui Dumitru Almaş, mai în vârstă, mai tineri, nescumpi la aplauze.

* * *

Drumurile mele s-au intersectat de mai multe ori cu ale lui Dumitru Almaş, eu ca elev el ca profesor. Prima dată în anii ’46-’47

Eram elev la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ. Dumitru Almaş fiinţa ca profesor de istorie şi geografie. Era un profesor nou şi preda la clasele care învăţau după masa, la B. Din aceste clase făceau parte elevi veniţi din toate colţurile ţării, după război. La  A erau elevi din oraş, ai căror părinţi se aflau în relaţii de amiciţie cu conducerea şcolii. Trăiam o perioada grea, cu mulţi elevi în clasă, cu multă sărăcie. Distanţa între profesorul Ailincăi şi elev era de respect. Se vedea de departe că pedagogul de excepţie era format şi din aluat de scriitor.

A doua intersectare de drumuri a fost la examenul de admitere în facultate, vara lui 1953. Eu l-am recunoscut. El, nu ştiu dacă îşi mai aducea aminte de mine. Ne-am revăzut după trei ani, eu student în anul patru , el profesor de Istorie universală. De data aceasta ştiam cine este, avea deja renume, era cunoscut în mediul universitar. Prezenţa la cursuri era masivă. Atrăgea prin elocinţa discursului, pedagogul nu se putea despărţi de scriitor, formau un tot unitar. Şi examenele erau agreabile, nu era profesorul sperietoare, traumatizant, din care se găseau destui în acel timp. Nu era numai un pedagog iubit, nici numai un scriitor talentat, ci şi un povestitor aparte, era un actor iar scena era catedra.

Tot un fel de intersecţie de drumuri, au fost discuţiile ce le-am avut despre personalitatea lui Dumitru Almaş. Mi-a vorbit Nichita Bistriceanu despre începuturile mişcării literare la Piatra Neamţ după război, Alecsandru Iftimie mi-a povestit despre relaţiile lui Dumitru Almaş cu cadrele  didactice din judeţ. Cu cuvinte aparte mi-a povestit despre el învăţătoarea M.M. Doamna, la anii senectuţii, mi-a scos dintr-un scrin o carte îngălbenită de timp, cu dedicaţie specială pentru ea. Era Acolo la Filioara de Dumitru Almaş. Femeia din faţa mea devenise o adolescentă, devenise eroina din roman. Recent, am avut posibilitatea să trec prin satul Filioara. Un spaţiu mirific îţi încântă ochii, un spaţiu destinat parcă inspiraţiilor literare.

Dumitru Almaş a fost deputat în Marea Adunare Naţională. „ Mă duc la domnul adiputat, va spune un ţăran din Dobreni, să mă ajute, când avu o problemă de şcoală cu unul din copii. Şi domnul adiputat l-a ajutat.

* * *

Navigând recent pe internet şi interesându-mă de viaţa şi opera lui Dumitru Almaş am aflat că în unele  localităţi, cu prilejul împliniri a o sută de ani de la naşterea scriitorului şi istoricului, s-au organizat manifestări comemorative. Cineva i-a  dedicat un rondel. Altul mărturiseşte că anii copilăriei i-au fost marcaţi de povestirile istorice scrise de Dumitru Almaş.  La Piatra Neamţ, Dumitru Almaş a avut opoziţie în a fi  numit Cetăţean de onoare al oraşului iar un fost intransigent activist P. C. R. i-a calificat unele lucrări ca proletcultiste.

Timpul trece, timpul vine. Vor veni şi alte timpuri când toţi cei care au contribuit la formare culturii româneşti îşi vor găsi locul cuvenit în istoriografia ţării.

EMIL BUCUREŞTEANU