ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Mişcător, grozav de mişcător…şi câte gânduri se zbat în noi căutând înţelesuri când ne aflăm în faţa zidului “a fi sau a nu fi”, a marii transformări pe care o numim “moartea”. Aceasta este un fenomen teribil, cutremurător şi pentru cel care a ajuns la acest prag şi pentru cei dragi din mijlocul cărora pleacă. Moartea fiind o profundă emoţie ţesută dintr-o mare enigmă, despre ea nu se poate vorbi oricum, se vorbeşte în şoaptă, cântărind cuvintele pentru a-i diminua efectele devastatoare.

Doctoriţa pediatră, Elena Armenescu, poetă, prozatoare, dar mai înainte de toate, un om de mare sensibilitate şi talent, în povestirea “Apa din fântâna noastră” a găsit acele cuvinte nespus de tulburatoare cu care a surprins ultimile nuanţe de viaţă ale unui băieţel de cinci ani, precum şi durerea greu de stăpânit a părinţilor şi a bunicii aflaţi în faţa acestui zguduitor moment, dar şi a doctoriţei-om şi mamă, ale cărei “gene s-au înrourat de lacrimile fragmentate de clipitul des, voluntar, ce voia să le grăbească risipirea, să le inhibe chiar.”

“Cum mor copiii?” pune întrebarea doctoriţa cu experienta de şapte ani în saloanele copiilor ameninţaţi de suflarea grozavă a morţii. Apoi dă răspunsul: “Ei mor jucandu-se! Inocenţa şi lipsa de percepţie prin non experienţă a pieirii dintre cei vii, merg până acolo că mor jucându-se, atunci când nu sunt în comă, când sunt în stare de conştienţă, de cunoaştere, şi durerile sunt combătute prin tratament.”

Cu toate acestea, milioanele de celule din corpul omenesc îşi cer dreptul la viaţă şi subconştientul “simte că zilele îi sunt numărate şi sunt descătuşate energii creatoare care rup toate baierele să ajungă la exprimare, la lumină, într-un ritm accelerat, care în stare de sănătate nu ar putea fi atins”. Aşa îşi explică autoarea precipitarea cu care o fetiţă de 15 ani, aflându-se în faza terminală, în timp de două săptămâni a pictat cu infrigurare mai mult de 50 de tablouri pentru care ar fi putut câştiga premii.

Copilul de cinci ani, venit de prin părţile Aradului, cu dureri mari la oasele picioarelor, se afla în ultimile lui ore de viaţă, când au sosit părinţii şi bunica. Bunica este impresionantă în simplitatea şi lipezimea cu care foloseşte cuvintele conventionale pentru alinarea suferinţei.

“- Mă dor picioarelele, mamaie, mă dor picioarele, spunea el cu glasul stins privind-o pe bunica.

- Fătu bunicii, îi răspundea ea, care ştia că deznodământul este aproape, uite, doamna doctor o să-ţi deie ceva şi n-o să te mai doară, o să adormi şi ai să visezi frumos, apoi o să te faci bine, şi ai să meri acasă şi ne-om juca iară cu maşinuţele cum îţi place ţie !

- Cu camionul şi cu tancul.

- Si cu salvarea, zice bunica.

- Nu cu salvarea, să o dai lui Bogdan.

- Bine, cu ce vrei tu, da acuma mâncă ceva, uite, ţi-a adus buna ţie prăjitură bună.

- Nu, mănâncă tu.

Mamei si tatalui le şiroiau lacrimile fără să scoată un sunet, se ascundeau în spatele bunicii, de teamă să nu-i vadă copilul plângând”.

Şi-a mai exprimat dorinţa să-i cumpere o păpuşă, de care nu s-a mai putut bucura căci ceasul din urmă sosise. In aceste ultime clipe a fost intrebat dacă doreste ceva. Abia rostind, cu lungi pauze între cuvinte a spus:

-Apa…din…fântâna…noastră…

Nu i s-a putut îndeplini dorinţa şi “la puţin timp a respirat adânc, prelung, pentru ultima oară, despartindu-se astfel de alt element esenţial pentru viaţă: aerul”

Sunt memorabile comentariile autoarei: “Copilul murea cu nostalgia locului unde s-a născut, râvnind la gustul apei pe care a băut-o prima oară în viaţă. După laptele mamei, “apa din fântâna noastră” este lichidul magic în care se dizolvă toate celelalte elemente care i-au “zidit” treptat corpul, templu sufletului, apa fără de care nu este posibilă viaţa, ea reprezentând de altfel, substratul tuturor structurilor din organismul vieţuitoarelor.”

Cerând apă, de fapt, copilul cerea viaţă.

A doua zi, dimineaţa, la raprtul de gardă, relatarea pe scurt şi în termeni academici a felului cum s-a stins din viaţă micuţul pacient, subliniind ultima lui dorinţă “apa din fântâna noastră”, timp de câteva zeci de secunde, s-a lăsat o tăcere grea “semn că încărcăturea magică a acestei dorinţi îşi spunea cuvântul”.

Într-o notă finală, autoarea spune că această amintire a scris-o după ce a auzit la radio o asemenea dorinţă exprimată de un senior din Canada, originar din România. Aceasta i-a întărit convingerea că în clipa de pe urma “mai este o taină, care ţine neaparat de locul în care ne-am născut, de apa din fântâna noastră, a fiecăruia, dacă am avut vreodată”.

Fiind şi eu atrasă de aceeaşi taină, dar şi de frumuseţea relatării, i-am făcut acestei povestiri si autoarei ei un loc aparte în sufletul meu.

ELENA BUICA – colaborator al publicatiei “Observatorul” – Toronto