ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

DANIELA LUCA – „ÎNTÂLNIRE ÎN ALB“, Ed. Sitech, Craiova

„Întâlnire în alb“, cartea de debut a poetei Danielei Luca, apărută la Editura Sitech, Craiova, cu o grafică deosebită, este o carte care, pornind de la titlul ei (Întâlnire în alb), ne ducem cu gândul la o puritate absolută. Căci ce culoare este mai pură decât albul? Iar o întâlnire în alb înseamnă o întâlnire de o sinceritate extraordinară. Poate fi o întâlnire cu un alter ego, o întâlnire cu persoana iubită, o întâlnire cu lumea exterioară, sau cu toate acestea la un loc, dar ceea ce este frapant este că toate aceste întâlniri sunt, de fapt, până la urmă, schimburi de idei, expuneri de sentimente, întrebări fundamentale despre existenţă, mai multe răspunsuri, lăsându-i cititorului posibilitatea de a alege între sentimentul misterului şi al absolutului.

Lecturând cartea, compusă din trei secţiuni („Atelier de femeie“, „Ora de santal“ şi „Umbra umbrelor“), simţim cum poeta ne poartă de la o lume obişnuită (aceea a nostalgiilor, a ploilor, a nisipurilor, a „femeilor care sculptează dimineţi“, care se fac „tot mai frumoase înconjurate de timp“ ) către o lume a umbrelor. În spiritul lui Platon, oamenii sunt umbre pe pereţii unei peşteri. Iar această umbră a umbrelor este poezia. Ce este poezia, decât o umbră a limbajului comun? În cazul unui scriitor, umbra este Cartea, iar cei hărăziţi pot spune Opera. Ce-ar fi o „lume de oameni“ care şi-ar pierde umbra precum Peter Schlemihl?

Dar, pentru a ajunge în lumea umbrelor, poeta ne trece prin „ora de santal“, adică ne pregăteşte, ne purifică, ne îmbie cu aerul plăcut al arborelui tropical, cu lemnul alb, dens şi mirositor când „nopţile fac lună plină“, când „minunile dispar în doi timpi“, când „sărutările au loc la intersecţia tăcerilor“ şi amintirile se dizolvă.

Daniela Luca aduce, în universul poeziilor sale, o vibraţie autentică, o trăire sufletească aparte, o originalitate a discursului liric încercuit într-un intimitism romanţios. Versurile sale, străbătute de un feminism graţios, un sunet pur şi o expresivitate tulburătoare, ascund un climat liric de o reală prospeţime.

Pentru întrebările fundamentale ale existenţei, poeta are mai multe răspunsuri, lăsându-ne posibilitatea de a alege între real şi imaginar, între mister şi absolut, aducându-ne aminte că adevărul e relativ, timpul e ireversibil, iar universul se află în noi şi nu în afara noastră. Privirea este mereu dispusă să vadă prea sus sau prea în adânc, niciodată la înălţimea realului, labirintica gândire creează noi forme din alte forme, simţurile rătăcesc în ubicuitate pe o hartă a sufletului. Iubirea este o „cuprindere între nopţi“ (în rest „e doar atingere“ mărginită de păsări), este o trecere a bărbatului, care ia diverse forme – de la vegetal la astral – prin sinele poetei: „bărbatul meu timp îmi numără dinspre păsări zbaterile/ îmi spune să-i ţin inima în acordul ceasurilor/ şi mă lasă aşteptând întunericul singură/ ştie că nu cunosc temerea nici depărtarea/ îmi simte pereţii albi şi muchia aceea a singurătăţii/ în care nu mă tai niciodată prea adânc/ îmi ia pe braţe dimineţile/ şi mă îmbracă cu prima răsărire a lunii/ nu ştiu cum să îi vorbesc spre înţelesul iubirii/ fiecare cuvânt are porţi şi fiecare poartă are o altă cale/ şi ochii lui văd fără a mă privi/ şi mâinile lui nu mă ating decât în lumină“. Despărţirile se fac la intersecţia orelor din scuarul orologiului, cu „umerii albiţi de iubire“, ca o pierdere într-un tot, ca o curgere a luminii în cercuri pe frunte.

Poezia Danielei Luca este o iluzie fragilă, umbră arcuită în spirală, pierdere într-o nesfârşită zăpadă, învăluire în parfumuri scumpe, interogaţia eului spărgându-se în pietre preţioase. Poeta stă la o masă de fildeş şi scrie cu pene de păsări exotice, iubeşte cu o mie de chipuri şi alege la întâmplare plecări dintr-o „urmă de vânt“. Sprijinită de o coloană, ca într-o nostalgie a infinitului, îşi caută o formă „de la un capăt al vieţii la celălalt“, îşi caută punctul din care începe. Ca într-o întoarcere în timp, în tot atâtea feluri şi într-o singurătate discretă, adeseori chipul ia conturul copilăriei în candoarea zorilor împrospătaţi de vise cu cai înaripaţi. Neliniştile poetei, zbaterile eului, intuirea întregului pornind de la punct, cunoaşterea de sine prin cunoaşterea cosmosului ne duc cu gândul la Nichita Stănescu şi la universul său alcătuit prin unirea entităţilor separate.

DOINA DRĂGUŢ