ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Când mă gândesc la Montréal (Canada) – spaţiu în care am vrut mai demult să emigrez ca orice tânăr înfometat după o minimală decenţă existenţială – îmi apare, aproape instantaneu, chipul rugător al poetului George Filip („când va veni nisipul / cu copita-i scapără, / singuri vom urca pe ruguri / Sfinte Doamne-apără” [1]).

Istoria şi critica literară – aş zice – sunt datoare multor scriitori români, obligaţi să se împrăştie în vremea comunistă, în diaspora, aşa cum este cazul lui George Filip, care în 7 ianuarie 1979 a fost izgonit din ţară de către reprezentanţii sistemului comunist.

George Filip – că vrem sau nu vrem să recunoaştem – este una din acele valori româneşti care dialoghează permanent cu sinele („chiar sfinţii buni mi-au dat să rabd / o viaţă tristă – branconată / strigând la mine – în oglinzi / să mă reflecte înc-odată”[2]), cu spiritul eminescian ce veghează pe orice iubitor şi căutător al rostului lumesc („mi-a rostit poetul o silabă / despre o legendă dintr-o stea / apoi gândul şi l-a şters în grabă: / – ce vă pasă, oameni buni, de ea?”[3]), cu muzele ce nu contenesc să-l fascineze, să-l atragă în chemătoarele şi dulcile lor sărutări („tu nu ştii? / pe catapeteasmă / ne ninge de-a pururi / cu pură aghiazmă” [4]), dar – totodată – bruiat de pârghiile puterii, versul său îmbracă forma unui strigât de durere.  Refuză – cu aceeaşi patimă ce i-a salvat sufletul încă din anii tinereţii – să facă jocul oricăror presiuni ideologice conjuncturale.

Azi, Poetul, cum este cunoscut în comunitatea românească din Montréal, şi chiar din întreaga Canada, ne aduce în dar două volume de poezii: Şi toamna vine…, precum şi Om de povară, ambele publicate într-un parteneriat editorial româno-canadian, Editurile Destine (Canada) şi Sitech (Craiova, România) parcă să sublinieze fraternitatea nepieritoare a românilor de pretutindeni.

De când m-am aplecat asupra versului lui George Filip, încercând să-l tâlmăcesc, m-am expus riscului unei nevoi acute de contemplare. Este o poezie care-ţi suscită în mod cert controverse lăuntrice. Concepte cheie precum somn, lacrimă, doliu, spaimă, infern, regăsite în volumul Şi toamna vine… îşi găsesc tâlcul în spovedanie, rugă, popas, testament din cel de-al doilea volum Om de povară, anticiparea acestora din urmă nu îşi au alt rost decât să semnaleze nevoia trezirii fiinţei spirituale pervertite de fiinţa prinsă în vârtejul tentaţiilor lumeşti.

Poetul George Filip ne oferă prin scriitura sa o deschidere perspectivală necesară pentru înţelegerea tumultului liric românesc ce a refuzat înregimentarea politică de orice natură. În orice caz, autorul nostru a captat şi simpatii, dar şi reacţii aprinse din partea criticii, fiindcă este hărăzit cu un condei seducător prin incomoditate. Versurile sale au o claritate incitantă. Ele suferă vădit de când şi-a lăsat destinul să-l poarte în zborul somnambul („Vin păsări obosite-n cerul meu / Şi îmi adorm la piept ca pe fântâni, / Sperând să se adape cu putere / Din ochii mei ce-i bănuiesc bătrâni” [5]).

George Filip scrie, gândeşte, vorbeşte, simte cu o mare risipă metaforică, uzând cu largheţe de un repertoriu atât de bătătorit de predecesorii săi: („adevărul e-n nefiinţă”, „măscăriciul de cârpe din doctrină”, „veşnicul altar al nedurmeririi”, „taifunul din nelinişti”, „templu ars de intrigi”, „piatra care geme” etc.). Poetul cedează, aşadar, mereu spiritului său rebel, abandonându-se cu deliciu cuvântului menit să întreţină transparenţa muzicală a rostirii.

DANIELA GÎFU