ARTUR SILVESTRI, APOCALYPSIS CUM FIGURIS,Editura Carpathia Press, 2005

În abordarea fragmentelor de epos criptic, „ce captează un mister natural nedesluşit”, aşa cum îşi consideră Artur Silvestri în Epilog – p. 52 textele ce alcătuiesc volumul Apocalypsis cum figures, Editura Carpathia Press, 2005, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la inhabitarea sacrului în profan, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autorul posedă ştiinţa încifrării sacrului, fie de sorginte magică, fie fantastică, iar hierofaniile nu sunt relevate, ci – în maniera lui Blaga – sunt adâncite în mister, fiind învăluite de vraja nepătrunsului ascuns. Ca atare, graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „Ea se gândi că trăieşte ca într-o halucinaţie, dar nu voia să se mai trezească.” (Apocalypsis…, p. 16).În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „…grădina unde călcase, cu picioarele desculţe, prin rouă, îl aştepta acum pustie, îngheţată, însă el îşi aminti că acolo fusese fericit şi singur.” – s.n. (Ibidem, p. 22) sau în alt loc: „…dar sărbătoarea primăverii de aici avea câte un semn şi pentru ei. Îşi aminti, demult, cum rupea, cu palmele mici şi nerăbdătoare, colacii rumeniţi, cu o inimă de zahăr, stropiţi cu vin sângeriu, descântat; pâinea lor sacră prefăcuse vinurile în vegetaţii de vis, în ţări înverzite, pe care nu le mai ştiau, memorie a grâului îngălbenit de soarele pentru ei abstract, urmă de viţă-de-vie muribundă, strugure zdrobit cu degetul tremurător.” – s.n. (Mileniu în păduri, p. 43-44).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar şi fantastic. Iată cum sunt ilustrate aceste „trepte” în textele lui Artur Silvestri:

- „I se părea că abia ieri plecase de aici şi că acum doar se reîntoarse după o absenţă scurtă.” (Apocalypsis…, p. 20).

- „Părea că nici măcar lumina nu mai înaintează şi că pentru totdeauna în jurul lui va rămâne acea culoare ştearsă care făcea lucrurile să devină parcă fluide şi să zboare.” (Jogging, p. 33).

- „Parcă mergeau de multă vreme într-o lume parcă părăsită ori poate populată doar cu forme cenuşii, neclare, ca nişte năluci.” (Peter în aprilie, p. 37).

- „De sus până jos lumea se vedea străvezie, cerul pur îi părea ireal şi fără sfârşit.” (Mileniu în păduri, p. 42).

- „Rămase o clipă aşa, fără dorinţe, şi i se păru că apele se învolburează deodată, înfierbântate, ca nişte cozi rele de şerpi.” (Ordinul vrăjitoarelor, p. 46).

Pe aceeaşi dihotomie, finalul din Jogging aminteşte de aceeaşi tehnică uzitată de către Mircea Eliade în unele din prozele sale – retragerea personajului în atemporal şi aspaţial: „Depăşise violetele campanule, însângeraţii maci, trecea peste grămezi de ierburi, peste popoare de insecte (…), urca măguri şi le cobora, înainta prin ceţuri reci (…), ameţit de puterea momentului, de năluci, fermecat de mirosuri, de culori aţâţătoare, de memoria lui care începuse, fără să-şi dea seama, să se desfăşoare înapoi, din ce în ce mai înapoi, înspre acolo unde totul devenea vechi, fără vârstă, ca o pădure impenetrabilă ce nu se modifică în sute de ani, ori ca o stană de piatră, unde cu greu s-ar mai putea recunoaşte un chip.” (p. 34).

Lirismul dozat cu parcimonie potenţează inefabilul, realul glisând spre imaginar, aceasta fiind o altă caracteristică a scriiturii lui Artur Silvestri:

- „Bătea vântul şi acele lui scoteau, printre copaci, lungi plânsori.” (Apocalypsis…, p. 19).

- „…de aici, lacul se vedea până departe şi, de undeva, de după copaci, soarele nevăzut lăsa peste ape cărări argintii…” (Mileniu în păduri, p. 43).

- „Lacul trăia pentru Lena şi pentru singurătatea ei şi geometria solitudinii marilor navigatori făcea lumea să fie atunci mai puternică decât însăşi ideea de veşnicie.” (Ordinul vrăjitoarelor, p. 47).

- „pe lângă ea creşteau ierburile înverzite şi, din pământul acoperit de frunze străvechi, ieşiră, ca într-o magie a lumii dezlănţuite, florile.” (Veneţia fără Izodora, p. 49).