ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

MIRCEA ISTRATE DORIN, Poezii ardelene, volum în curs de apariţie

Poezia ardeleană, prin falanga ei de reprezentanţi străluciţi dintotdeauna şi de acum, reprezintă un reper temeinic al literaturii româneşti, prin vibraţia autentică şi prin fiorul nedisimulat pe care-l iscă în cugetul oricărui bun român, care nu poate să rămână nesimţitor, atunci când o cultivă şi o simte pătrunzând de-a dreptul în fibra cea mai intimă a sufletului.

Însuşi cuvântul „Ardeal” provoacă fiori mistici, pentru că el cuprinde verbul „a arde” şi e mistuitor până dincolo de cenuşa rămasă de la focul cel sacru. Focul cel furat de Prometeu din Olimp, cel care avea să-i aducă omului, schimbarea substanţială a existenţei, dar şi o iluminare, o purificare şi o ardere pe măsura năzuinţelor sale spre înalt, spre sublim, spre cele divine.

Mircea Istrate Dorin, poet „târziu”, acumulând noian de simţire şi tot hrănindu-se din filonul acesta nesecat de iubire, de dor, de jertfă eroică pentru neam, de nădejde şi speranţă pentru rotundul fiinţei naţionale, nu face nici el excepţie de la firul roşu al vrednicilor săi înaintaşi.

El este un poet al simţirii, al rodului greu şi aproape căzut, care va hrăni omenetul. Parfumul acestui rod îmbie, invită, ademeneşte. El are în componenţa sa inefabilă, crâmpeiul de veşnicie, crucea, sărăcia (o, ce frumos amiroase – sărăcia – curăţia – de duh, în spiritul fericirilor cristice!)

Dar mai cu seamă, îndelunga răbdare, speranţă, luceferii, legendele plaiului, credinţele ancestrale, casa şi ogorul, infinitul, hotarul, crucea carului mitic, neuitarea, lacrima din belşug, tina, snopul, arătura, moara, coşerul, fânul cosit, „amirosul de pământ” (Nichita Stănescu), toate acestea alcătuiesc universul liric al acestui rapsod modern al satului ardelean.

Din acest univers nu lipseşte, firesc, melancolia, „grele poveri de iubiri/ puse-s în saci de uitare,/ macină mori amintiri/ vraja îmi umple pahare” (Melancolie). Şi, în mijlocul tuturor acestora, el – poetul – „osia carului greu/ ţine pe ea veşnicia,/ acolo de-a pururi mi-s eu/ noaptea visându-mi pruncia” (Melancolie).

Desigur, în centrul imaginii – efigia ţăranilor „crucificaţi pe glie”, „nedezlipiţi de veşnica ţărână”, care merg cu vremurile „mână-n mână” – şi totuşi, deşi vremurile se schimbă, Măria Sa, Ţăranul rămâne acelaşi: „Sub vânt, sub ploi, pe arşiţă, în soare/ Mereu cea noapte prinsu-i-s-a-n picioare/ Trudind din greu l-amară-mbucătură/ Să-mi aibă nesătulă, ştirba gură” (Amară soartă).

Palma ţăranului e preamărită şi privită cu evlavie,  ca fiind efigia, emblema vieţii însăşi, în poemul Aspră palmă de ţăran: „Cea aspră palmă, tăbăcită/ De coada sapei ori corman/ E semn de soartă chinuită/ A vieţii sale de ţăran.// Cu EA mi-a răsturnat hotarul,/ Cu EA făcut-a nouă casă,/ Şi semnul crucii în altarul/ Bisericii, cu-a lui mireasă// Cu EA şi-a mângâiat copiii/ şi boii lui, cei buni de muncă/ Şi strâns-a mijlocul Mării/ La joc, în sat, în fân, pe luncă// Cu EA şi-a apărat moşia/ În cele groaznice războaie,/ Cu EA mi-a-nviorat câmpia/ Şi cântul drag, din vechi cimpoaie// Cu EA făcut-a toate cele/ În lumea care i-a fost dată,/ Iar când s-a ridicat la stele/ A fost icoana, sărutată// În palma ta, ţăran român/ Stă cel trecut şi amintirea,/ Iar toate ce-ai făcut, rămân/ Să îţi slăvească nemurirea.”

Truditorul ţăran, înhămat la „Carul cel mitic”, legat de glie cu funii ancestrale, nevăzute, cu speranţa „cărare bătută” – aşteaptă de la Măritul, să-şi întoarcă faţa către dânsul, cu Îndurarea Sa Divină. Mântuirea lui o constituie „bobul şi sacul”. El îşi duce poverile de bucate „în arşiţa mare, în vânturi şi ploaie/ în ruga fierbinte, pe Domnul să-nmoaie” (Stăpânul de grâne).

„Munca-n robie ce nu conteneşte” – este pentru ţăran – nu o dulce poveste, ci, „E crucea pe care ţăranul o poartă/ Din cruda pruncie, primită ca soartă” (Stăpânul de grâne).

Autorul aduce un emoţionant elogiu ţăranului român, împletindu-i din spice „cunună de aur”.

„De-aceea-n altare  de suflet te-oi pune/ Pe tine, ţărane, stăpânul de grâne,/ La tine, mărite, mă rog de iertare/ Că slabe cuvinte ţi-aduc închinare.” (Stăpânul de grâne).

Cu toate greutăţile şi asprimile traiului, ţăranul nu-şi uită datina creştină şi „Prescura face-i-o nevasta/ Din grâul nou şi-un ban din pungă.// Or pune-n sfânta sărbătoare/ Ca să se spele de păcat/ La cea biserică-n altare/ Lângă icoana de-nchinat.” (Sărmanul).

Şi autorul nu-şi dezminte rădăcina ancestrală şi stirpea adânc-ţărănească pe care o poartă cu sine şi mai apoi, lăsa-o-va moştenire, la rândul său: „Sunt huma Ardealului meu românesc/ Născut pe o vatră străbună/ Din vrerea şi legea ACELUI ceresc/ Ce vrut-a  aici să mă pună.// Mi-e satul cuibarul în care-am crescut/ Cu mintea visând în afară,/ Aici învăţat-am la toate-nceput/ C-un popă şi-un dascăl de ţară.// Averea puţină ce-am strâns-o-n desagă/ E aur primit moştenire/ Mi-ajunge s-o cheltui o viaţă întreagă/ Şi încă s-o las nepieire// Că ea e DUREREA acestui  pământ,/ SPERANŢA ce moare şi-nvie,/ DREPTATEA de care mereu e flămând/ Ţăranul ce-asudă pe glie.// Ne tragem tăria pe care-o-nmiim/ Lăsând veşniciei o urmă,/ Din vatra şi neamul ce încă-l iubim/ Şi care se-nvăluie-n brumă.// Vremelnic prin viaţă la cruce de timp/ Pripon eu am fost de uitare/ M-oi duce de-acum, că-i vânt anotimp/ Pe ceea neîntoarsă cărare.// Rămâne-or uitării mai toate ce-s bune/ Ce nouă ne fost-au putere,/ Iar cei ce s-or naşte, vor trece prin lume/ Lipsiţi de a ţării avere.”(Moştenita avere).

Satul în viziunea lui Mircea Istrate este „buric de lume”, „loc de început”: „Tu, satule, buric de lume/ Şi-a vieţii lungă rădăcină,/ Icoana ta cu cele bune/ Pornita-i rază de lumină.// La mulţi eşti drum de începuturi/ Şi neamu-ntins pe-a ta cărare,/ Strămoşii fost-au nalte scuturi/ Să facă vieţii înălţare.// Iar azi de sunt pe-a mea cărare/ Şi drept am stat pe calea vieţii,/ E că puterea ta cea mare/ M-a întărit în faţa sorţii” (Loc de început).

Şi, cu adevărat aromele leagănului dintâi nu pot fi întâlnite nicăieri în lume pentru că sunt cu adevărat unice şi de neconfundat: „Întipărit în ochii minţii/ Rămâne colţul cel de rai/ Acolo m-au crescut părinţii/ În satul meu, în dulce grai.// Aici m-au desfătat miresme/ De rozmarin şi de mohor,/ De busuiocul cu fantasme,/ De muşeţelul din răzor,// De soc, de nalbă şi crăiţă/ De cea zambilă înflorată,/ De viorea şi crăciuniţă/ Şi-mbujorată de muşcată.// De mere coapte şi gutuie,/ De pere galbene, zemoase,/  De strugur ce pe-arac se suie/ Să ţină umbră pe la case.// De fraga ca o sărutare,/ De zmeura cu gust de miere,/ De zarzăr copt în caldul soare,/ De nucii dulci, închişi în fiere,// De câmp spălat de sfânta ploaie,/ De fân cosit în lunca joasă,/ De stâna-n deal cu caş de oaie/ Şi afumat cârnat de casă,/ Miresme ce-au rămas eterne/ Când simţurile fost-au unde,/ Le ţine timpul ce se cerne/ În amintire, bine-ascunse.” (Arome).

Autorul evocă figura „Cosaşului” în versuri emoţionante în care se ghiceşte dragostea şi respectul sfânt pentru acest truditor al pământului care „s-a dus să prindă iarba-n rouă/ să-i fie munca mai cu spor// Şi-a pus în straiţa înflorată/ Călcâi de pită şi o ceapă/ Slănină, brânză frământată/ Şi un urcior cu rece apă.// Ajuns pe ziuă la hotare/ O caldă rugă spune-n gând,/ Îşi face-o cruce –nchinare/ Şi-şi ia postate pentr-un rând.// Obolul coasa-şi ia din iarbă/ În brazda largă, hămesită,/ Sudoarea-i picură din barbă/ Sub pălăria-i ponosită.” (Cosaşul). Un portret cât se poate de veridic, zugrăvit cu multă căldură sufletească şi autenticitate a simţirii.

Pagini la fel de tulburătoare scrise cu sângele amintirii, sunt cele care îi evocă pe eroii căzuţi la Oarba de Mureş, acele mii de ţărani luptători, iluştri eroi  anonimi ai neamului, care şi-au lăsat ţărânei, drept mărturie, osemintele „drept verighetă” – cum ar fi spus Nichita – cununaţi cu ţărâna: „La Oarba în deal, scrisă-i a noastră scriptură/ Mormintele-s pagini iar crucea-i gravură/ Cristoşi îs în ele, eroi neînfricaţi/ Cu visele scurse-n pomelnic   de taţi (…) La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul/ Departe de casă-i plugarul, cosaşul,/ Sub lespedea rece şi-acum visează/ Că ţării-i de veghe în sfântă amiază// Ce preţ are viaţa de-ostaş, lumânare/ Aprinsă prea vrednic la nalte altare/ Şi-o filă-n a neamului cărţi de istorii/ Înscrisă cu sânge de aure-n glorii.” (La Oarba în deal).

Şi cine a spus că poezia dragostei de ţară s-a vestejit ori a pierit? Că simţul, autentic patriotic nu mai e de actualitate? Iată că acest poet ardelean, infirmă cu hotărâre aceste păreri.

O notă aparte face şi poemul: „Cruce de istorii” în care autorul  evocă figurile proeminente ale istoriei glorioase a neamului românesc.

„Tu Blajule păstrezi icoane/’N altarul tău de măreţie,/ De mari bărbaţi ce-au vrut să-ntoarne/ Cea deznădejde-n bucurie.// Pe-a ta Câmpie-a Libertăţii/ La cruce de istorii dată/ Mi-au strâns arhanghelii dreptăţii/ Opinca multă-nflăcărată.// Sămânţa sacră de dreptate/ Ei pus-au din a lor simţire/ În mari cuvinte, dar şi-n fapte/ Rămase semn de pomenire.// Să ştie naţia română/ Că unde-s mulţi puterea creşte/ Şi pumn se face slaba mână/ Când vrei dreptate, creştineşte.// Aşa gândit-a Crăişorul/ Şi moţii săi cu chip de piatră,/ Că libertatea-şi ia obolul/ Din trăitori pe astă vatră.// Alături fostu-i-a Ciparu/ Bărnuţiu, Axente şi Şaguna/ Şi luminatul Mureşanu/ Uniţi în gând, cu toţii una.// (…) Tu Mecca noastră frământată/ Ai fost cândva buric de lume,/ Şi-o mică Romă luminată/ În plaiuri veşnice române.// Eşti filă-n cartea de istorii/ Şi vers doinit de poezie,/ Troiţă-n marginea uitării/ Şi lacrima de nostalgie.”

În acelaşi ton elegiac se prefiră şi versurile din „Sânzâiene”, evocatoare ale tinereţii pierdute, ale dorului după meleagul părăsit.

Evocarea domnitorului Ştefan cel Mare este, de asemenea, semnificativă pentru cinstirea eroilor şi sfinţilor neamului.

Nostalgia timpului scurs ireversibil, „Micul monstru”, care înghite totul, pe nesimţite, luând obol – vieţile –şi, îndeobşte – tot ce e organic şi chiar anorganic, – este prezentă în multe poezii.

Icoanele primelor iubiri sunt evocate cu sfinţenie în „Aroma de-nceputuri”, „Codana” ş.a.

Tradiţiile sărbătoreşti sunt reînviate în poemele: „Urătorii”; ”Îngeraşii”,”Cosaşii din Ardeal”; „Noapte Sfântă”;”Brăduţul”, „Mulţumire”.

O parabolă interesantă este reuşită în „Dunăre, Dunăre”, în care bătrânul fluviu este văzut ca „fata voluptoasă,/ mare, plină-nvolburată,/ leneşă ori mlădioasă/ tulburată ori curată.”

Omagiul lui Eminescu îi este adus în poemul „Perpetuum călător”, care, spune autorul: „ne fie margini de uitare,/ Şi-altar de dragoste şi dor/ Şi leacul dulce de-alinare”.

Şi iarăşi, evocarea sfinţilor bătrâni, a eroilor neamului, muiată  în lacrima nostalgiei şi a pietăţii creştine, în poemul: „Purtătorii crucii”: „Voi purtătorii crucii din Ardeal/ Mereu furaţi, minţiţi şi răzvrătiţi/ Voi ce purtaţi  în suflet ideal/ Ajungă-vă, cât fost-aţi umiliţi!// Istoria umplută-i cu statui/ Ce-au semănat speranţe de mai bine/ În inima şi mintea fiştecui/ Ce vine suitor până la mine.// Bogdan şi Horea, Iancu şi Mihai/ Şi-au pus alături ţara şi norocul,/ Voinţa numai vie tu să ai/ Să-ţi împlineşti dorinţa cu sorocul.// De ce să fiţi mereu vânduţi de cei/ Aflaţi în fruntea ţării la-ntâmplare,/ Luaţi-vă speranţa de la ei/ Că n-au spre voi cinstita aplecare.// (…) În voi şi-a pus speranţa Crăişorul/ Şi jarul său nestins de libertate/ Cinstiţi-i dară numele şi dorul/ Luaţi-l ca model, în demnitate.”

Pasteluri, doine, balade, cântece de vitejie, cântece de dor de ţară, legende uitate, evocări luminoase, cum e cea a bătrânei mame, în poemul cu acelaşi titlu, toate izvorâte dintr-un simţământ tainic de dor aprig pentru meleag, reînviate acum sub forma unor „clipe de viaţă” stau mărturie a curgerii timpului, dar şi a dăinuirii acestora în inimă autorului.

Nu lipsesc nici poeziile de dragoste, în acelaşi ton nostalgic, cum sunt: „Iubito, lasă-ţi toate cele”; „Îndoiala”;”Întreabă”; „Vreme bună”; „Pe cărările de vise”; „Cuibul dragostei”; „Înfruntare (Iubire-Ură), ş.a.

Chipuri de meşteri, cum e cel  al olarului anonim, „neştiutul nostru faur” sau cum e „Lăutarul” , vădesc măiestria portretistică a lui Mircea Istrate, care a creat din aceste figuri, adevărate efigii: „Neştiutul meşter faur,/Plăsmuit-a truditorul/ Cloşca cea cu pui de aur,/ Iar din vise, Gânditorul.// Coifuri, fibule, ulcioare,/ Hora de la Frumuşica,/ Sfinţi curaţi ce-mi ţin altare,/ Blide, străchini, şi ulcica.// Mici biserici adunate/ Vechi cetăţi prinse-n blazoane/ Ii cu flori înmiresmate,/ Lăzi de zestre şi icoane.// Muritori ca fiecare/ Lut i-acuma  de ulcele/ Dus demult în cea uitare,/ Risipit în toate cele.// Ce e lut şi ce e aur/ Mâna, tina, gândul, harul?/ El lăsatu-le-a pe toate/ Ca să-şi bucure amarul.// Eu le-oi ţine că-s născare/ Din a noastre începuturi,/ Sărutându-i mâna care/ Aur a făcut din luturi…” (Anonim).

Chipul Bunei, rămasă „în deal”este la fel de tulburător ca şi evocarea altor figuri, cum e cea a  Lelei Ana.

Evocarea tatălui este înecată-n  lacrima iubirii şi a nostalgiei, în poemul „Robul pământului”. La fel ca şi cea a „Bătrânilor ardeleni (Ultimul val), şi cea despre  „Bunii mei”.

După peregrinări nenumărate prin lume, ca tot omul, poetul visează întoarcerea acasă, în versuri remarcabile, în poemul „Acasă m-oi întoarce”.

Simbol al ţăranului, „Stejarul” –de strajă pe deal – sugerează înfrăţirea omului cu natura. Poetul aduce şi un elogiu fierbinte strămoşilor daci în poemul „Elogiu”.

Dar nu numai reînvierea trecutului, ci şi meditaţii asupra vieţii, morţii, timpului, naturii, milostivirii divine, se regăsesc în poemele: „Vis necuprins”; „Ascunsa taină”; „Întoarse întrebări”;”Perpetua schimbare”; „Efemer”; „Vechi şi nou”; „Contraste”; „Clipe de viaţă”; „Stea căzătoare”; „Întrebări”; „Himera”; „Sita vremii”; „A lumii începuturi” ş.a.

Poetul e de părere că icoanele se întorc în prezent cu singurul scop: „trecutul să-l puneţi în noi, viitorul” (Vă-ntoarceţi icoane).

Utilizând toate mijloacele artistice într-un volum unitar şi bine structurat, precum şi un condei riguros şi original, poetul Mircea Istrate Dorin ne oferă imaginea autentică a unui univers părăsit odinioară şi regăsit în amintiri, în evocări, în paginile acestea atât de tulburătoare şi de vii, născătoare de sentimente şi de dragoste pentru neam, pentru dragostea şi respectul  sfânt faţă de ţară.

„Puterea trecutului” – reînvie astfel, cu forţa desăvârşirii – în aceste „clipe de viaţă” înscrise pe răbojul Timpului, acum şi de-a pururi.

Galaţi, 8 noiembrie 2008

Ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril

CEZARINA ADAMESCU