~Cezarina Adamescu despre Aurelia Rînjea

AURELIA RÎNJEA, “Runele cocorilor”, Editura Printeuro, Ploieşti, 2004

Volumul, apărut la Editura Printeuro Ploieşti, intitulat „Runele cocorilor” pune în lumină, aşa cum mărturiseşte autoarea, „un anotimp al spiritului, desprins din rune de cocori, înalţă simboluri spre decriptarea unui dialog permanent”- cu sine însăşi şi cu semenii săi. Poeta îşi revendică singurătatea, nu numai ca stare fizică dar, îndeobşte, ca stare de spirit.

Ca un ecou răsfrânt al acestei singurătăţi nevoite, adâncul de sine capătă forma semnului de întrebare.

Lumini de toamnă, singurătăţi ostenite, lacrimi peste timp şi golul iluminat de Duh al absenţei prefăcută-n Cuvânt, în rost, în devenire. Cascadele

urcă lăuntric pe falezele-n alb şi iscă tăceri neliniştite.

Şi peste toate, o adiere de liliac târziu în amurgul ancorat în regretele zilei. Iată cum împlinirea, „născută-ntr-o clipă de adevăr sfânt şi feeric” – se  se transformă în frumuseţe eternă.”

A şti să înveşniceşti clipa, înseamnă a şti să învingi umbra vieţii, dorinţele

istovite, lacrimile gata-mbrăcate de drum, umerii dezgoliţi ai singurătăţii şi a te

smulge din ancorele timpului, înălţându-te după spiralele Căii Lactee răsfrântă-ntr-un Cer de cuvinte.

Cu un ochi pineal să priveşti urmele timpului rănit şi frânt în dumicaţi de anotimp, construiţi pe furate, spintecaţi rând pe rând şi daţi păsărilor de pradă.

Durerea cântăreşte cât un început de sfârşit, pe când întunericul inert strângecât un „imperiu de ger” iar capătul de drum „creşte prin trup/Nicăieri”. Cerul desferecat despică timpul dintre astăzi şi mâine. În lumina crepusculară de toamnă, „din toate colţurile/din toate vârstele,/ din toate întrebările/ singurătatea striveşte.”

Doar cerul mai scutură „lacrimi de piatră/ pe drumul uitării.” (Lacrimi).

Regretele târzii sunt „bucăţi de suflet” – ca nişte viori desfrunzite. Şi totuşi,

peste lacrima zilei de ieri , răsar cuvinte din stelele dimineţii.

Câte anotimpuri agăţate de cercevelele minţii! Până şi florile pun întrebări, în timp ce cuvintele, neputincioase, „scriu pe asfalt/tăceri refuzate”.

Toate categoriile filozofice se înfruntă în peisajul paginii : timpul (însă nu

cel prezent sau viitor), bucata de timp revolut care-şi revendică dreptul la amintire; spaţiul, nesigur, alunecos, mişcător – cel dintre cer şi pământ – unde mişună cele mai variate culori; viaţa – mai puţin ca viaţă trăită şi mai mult ca viaţă privită, contemplată, viaţa cu miros de migdală, cea care asupreşte clepsidra, obligând-o la răsturnări intempestive, exact atunci când te aştepţi mai puţin. Viaţa predată demult în braţele singurătăţii, hulpave, vorace, pierdută-n vârtej ca-n întunericul mişcător al târziului. Moartea – o umbră neconturată, abia presimţită, dar al cărei miros se anunţă de departe, ca al unui animal care deja stă la pândă.

Nu lipseşte din acest decor nici apa de trecere pe care vâslaşii trag în

contratimp. Cât mai e până la malul în flăcări? Şi cine aşteaptă dincolo de orizontul rănit de soarele prăvălit în văi la crepuscul?

Şi până atunci, ziduri înalte, ostile, pe care nu poţi să urci pentru că iederile te înconjură rece şi strâns.

Alergi spre o rază uitată spre poarta „risipită-n depărtări” care amăgesc

precum fetele morgane ale nisipurilor, tremurând în arşiţa nesfârşitelor iluzii. Se regăsesc în recuzita poetei „siluetele albe ale durerii” ; „dorul acut bătând

la uşi lăuntrice”; „strigătele tăcute ale drumului”; „incertitudinile care mijesc”;

„chemările rădăcinilor”.

Dar dintr-o dată, peisajul se luminează într-o nouă perspectivă : „surâsul

unui copil/ ţine-n loc lumea” – proiectată în viitor (Perspectivă).

Singura certitudine sunt privirile limpezi, aducând zare în ochi pe orbita

sufletului…

O poezie de atmosferă, o poezie picturală, în care cheia de boltă e aşteptarea şi arareori – câte o emoţie firavă – „regăsită în amintirile/ dintre două singurătăţi.

Şi totuşi, „lumina – ca o îmbrăţişare” – ne caută „dincolo de cuvinte”, iar

singurătatea rămâne în urmă ca o „corabie de marmură/ lipsită de vâslaşi” (Corabie

de marmură). Nu lipsesc întrebările retorice, fără îndoială: „Unde?” „Până unde?” „Încotro?” ”Pentru cine?”

Aşa cum dă mărturie autoarea, cartea „Runele cocorilor” este o invitaţie

către „comunicarea universală într-o semiotică a timpului”. Să dăm curs acestei

invitaţii către comuniune într-un anotimp al spiritului ce nu cunoaşte vârstă sau

limite.

Galaţi, 6 noiembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU