ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Din multitudinea de sensuri, adevărate sau nu, acum, la cel de-al şaptelea volum de versuri, Speranţa Miron, se pare că a găsit Sensul  Unic spre care cu toţii ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cu sentimentele decantate, purificate, trecute prin rugul deceniilor trăite mai mult sau mai puţin cu folos, din care rămâne spre mărturie, cenuşa tăcerii, cenuşa spulberată-n patru vânturi de o mână necunoscută, implacabilă.

“Eu care sunt un Pic de Cer/ În foarte mult, în foarte mult pământ”, într-un demult apropiat, atinsă cu Degetul Luminii, mă nasc, risipesc şi apun, stea reflectată-n fântâna din care sorb cei ce orbecăie încă. (“Rugăciune-minune”).

“Eu sunt ca o noapte” – mai spune Speranţa Miron, “în deget port o lacrimă sărată”, “îmi e târziu”, “vreau să simt mereu Lumina”. “Mi-e dor, mă doare, plâng”, “lacrimi în stropi”. “Gustul lacrimei” sale e “Lumină de băut”, “părere de rău”, anotimp, veghe, picur de stea.

“Aş vrea să zbor”, îşi exprimă impetuos dorinţa, dar “Mâinile cad în genunchi”. “M-aş ascunde” sub “valul tăcerii”. “Nu pot s-aştept”.

După  atâtea decenii, sunt “bolnavă de iubire”. “Simt galben”.  Sunt declaraţii aproape patetice, ori întrebări retorice, care devin  ecoul propriei voci, tăcutul solilocviu la care se supune fără murmur ca la un interogatoriu necesar înaintea Marelui Juriu.

Navigând printre “răni de Lumină”, Speranţa  strigă-n tăcere “spre Necreat”. “Unicul Sens” spre care se îndreaptă este “Punctul lui Dumnezeu”. Rugul a rămas însă, ca o “speranţă rănită”, “miracol”,”magie”, miez”.

“Ce-ascunde cenuşa?” – “Drumuri destrămate”, “cioburi”, tot o “avere” în felul său.

“Nu vă miraţi” că “moare clepsidra”. Noi rămânem aceiaşi. Din nevoia de noapte, poeta trece, în felul său, navigând “ca un deţinut”, în “haină de Lumină”, spre “un nou anotimp”.

Doar fărădesubstanţa clipei ne mai poate îndumnezei ca să ajungem trudiţi la iluminare. Nu, “nu vă miraţi”, căci : “Tăcerea albastră şi liniştea albă-s/ Podoabele mele. Le port ca pe-o salbă./ Sunt apa ce curge din acelaşi Izvor/ De unde vine Lumina lipsită de nor,/ Dar simt gustul ţărânii din care-s făcută/ În amestec de zbor cu aripă frântă./ Şi toate astea sub Cerul ce cade/ Pe sufletul meu, care arde,/ Nu vă miraţi că asta sunt eu,/ Pentru că-n mine stă DUMNEZEU!” (“Nu vă miraţi”).

Câţi poeţi, îndeobşte, au avut îndrăzneala să scrie că în ei stă Dumnezeu?

Grandoarea şi smerenia spiritului străbat acest parcurs liric împrăştiind fărâme de Lumină peste pulberea fiinţei prefăcută-n “Pământ al Dimineţii”, zămislitor de flori de spirit ca nişte răni albe, roşii, galbene răni. Mai mult decât oricând, şi în acest volum, Speranţa Miron este fascinată de Lumină şi de Cruce : “Cerşesc Lumina/ Pentru a o putea/ Transforma în stele” (“Speranţă rănită”).

Frumoasă  cu adevărat, autoarea nu se simte decât înveşmântată  în haina de Lumină ca o beteală, chiar dacă sfărâmată, ce o va înconjura până va ajunge Dincolo.  Deja în “Drumul spre Lumina cea Adevărată”, Speranţa Miron spune : “Drumurile nu mai sunt/ S-au pierdut în  zare/ Iar eu nu mai sunt în lut/ Sunt în zbor spre Soare” (“Drumuri destrămate”).

Şi aici se fac prezente frânturi de gând aforistic a căror esenţă îmbată şi înviorează spiritul : “În Cer trăiesc şi viaţa mea/ Nu-ncape într-un pumn de lut”. (“Testament”); “Crucea suntem cu toţi laolaltă” (“Nebunie”); “Nu apa se zbate pentru a salva valurile,/ci valurile se zbat pentru a salva APA./ (Cea vie-IUBIREA). (“Urmele Luminii”). “Noaptea e un sentiment pe care îl purtăm în plină zi”; “Noaptea e ca o iluminare” (“Nevoia de noapte”).

Ca un sacagiu, poeta cară prin lacrima jertfei de sine, “veacuri sărate pe cruce” în timp ce “ochiul e un cort/ pentru Lumina ce-o port” (“Motto”).

Somnul cărunt, amorţirea, numai cu Lumină de băut se pot tămădui, din care sorbi pe săturate, căci nu se sfârşeşte, precum apa vie dăruită de Iisus Hristos Samarinencei la fântâna lui Iacob. Doar astfel copacii înflori-vor fără de cusur. Iubirea izvodită dintr-un timp divin, apărată, îmbrăcată precum veşmântul imaculat al nunţii eterne. Sorgintea iubirii se trage din izvorul nesecat al lui Iisus Hristos. Astfel dezbrăcată de patimi, cu lacrima purtată în deget ca un nestemat, cu sufletul împărţit celorlalţi – gata pregătită de Marea Trecere, poeta purcede să clădească un nou anotimp, cu o singură culoare (alb)astru.

“Eu sunt, am fost şi voi rămâne ca o noapte”. Sufletul meu e ca un cer, declară Speranţa sentenţios. Dar, un cer înstelat, cu vise curcubeu, având un parfum delicat şi suav pe care doar divinitatea îl poate împrăştia. (“Eu sunt ca o noapte”).

Alteori, “bolnavă de Iubire” pentru care nu află tămăduire, aşteaptă ca îngerii să-i prefacă noaptea sufletului într-o dimineaţă continuă.

Şansa adevărată este, spune Speranţa : “Mai am noroc că îţi vorbesc/ Tăcând…/ Şi parcă-nmărmuresc/ Tot aşteptând să se întâmple/ CUVÂNTUL ce tăcerea-mi umple!”(“Mai am “noroc”).

Cenuşa frigând a tăcerii strigătoare e şi ea un sâmbure de Lumină, răsfrânt în apa celui dintâi Sacrament, trecut prin Poarta Vieţii în Duh – Botezul Sfânt care, alături de  Sfântul Mir ne pune pecetea de copii ai lui Dumnezeu, înveşmântându-ne în cămaşa de ivor a nunţii necesare, a nunţii aşteptate şi râvnite toată viaţa.

Când nisipul clepsidrei e pe sfârşite şi fitilul lumânării mai pâlpâie, vrei să-ntorci clepsidra şi constaţi că noul început e sfârşitul din care n-a rămas Nimic. Un Nimic încăpător cât o viaţă, cât o lume în care singurul reper rămâne-nchinăciunea, adevărată minune şi rost, menire, căpătâi, altar, foame şi saţ, sete şi potolire, “totul” în “toate”, în care omul e un “Pic de Cer” în “foarte mult, în foarte mult pământ”. (“Rugăciune-minune”)

Sufletul său “e-o pasăre rară” “luminând de durere “ (“Strigând în tăcere”), “Cerând în lumină să fie îngropat” – (“Ai să-nţelegi”), căci : “Îmi simt sufletul navigând ca-ntr-o barcă/ pe un ocean zbuciumat”, (“Navigând”). Dar, din vreme-n vreme, “Scânteie-n afară/ Câte-un ciob de suflet,/ Câte-un cub/ De ceară” (“Fără tine”).  Cu toate acestea, a venit vremea, e timpul copt, “Drumurile nu mai sunt/ S-au pierdut în zare/ Iar eu nu mai sunt în lut/ Sunt în zbor spre Soare!” (“Drumuri destrămate”). “La jumătatea mea de secol,/ Încet, încet am început/ Să mă desprind de tot./ N-am reuşit, eu, dintr-o dată,/ Am reuşit când timpul meu s-a copt./ Acum stau vis-à-vis de mine/ Şi mă privesc cu ochii de atunci,/ Când eram făcută din ruine./ Acum ruinele sunt stânci”. Viaţa o strigă pe nume, Lumina îi ţine adăpost şi ca un corolar, Speranţa recunoaşte : “În Cer trăiesc şi viaţa mea/ Nu-ncape într-un pumn de lut”. (“Testament”). Uimită peste poate de faptul de a fi, poeta exclamă : “Aş vrea să zbor, mi-e dor de cer,/ Dar zbor în mine. Ce mister/ Există în sufletul meu frânt!/ Lumina o am acolo,/ În pământ îmi ţin doar forma.” (“Aş vrea să zbor”). Tot în acelaşi spirit, poeta se autodefineşte : “Sunt ca o pasăre albă/ Cu aripi de zori,/ Genele mele/ Pictează culori.” (“Magie”). În altă parte spune : “Am părul de aur,/ Dar faţa de stâncă,/ Ochii-mi sunt grei de culoare” (…) “Cine mă vede/ Ar putea crede/ C-am rămas doar/ (Ning)soare!” (“Oare?”). Participarea la Jertfa lui Iisus Hristos are darul de a o face părtaşă de Bucuria Eternă : “Mă doare? Mă bucur, că şi eu dor. Înseamnă că Dumnezeu nu m-a părăsit!” (“Dumnezeu nu m-a părăsit”). Înfrăţită astfel cu Cel ce şi-a dat viaţa pe Cruce pentru noi, Speranţa Miron e conştientă că : “Neştiute/ Sunt căile prin care zbor./ Una din ele e durerea,/ Pe care-am transformat-o-n Dor” (“Aş vrea să zbor”). Suferinţa participativă a apanajul creştinismului adevărat : “Mi-e dor, mă doare, plâng. De ce?/ Poate că o parte din sufletul meu nu s-a născut,/ Iar alta are nevoie de o platoşă mai puternică,/ De un sprijin,/ Pe cea veche au distrus-o lacrimile.” (“Mi-e dor, mă doare, plâng!”). Ceea ce rămâne după ce lacrimile s-au scurs, e cu adevărat esenţial : “Dintr-un dor/ Ce-ardea ca jarul/ Rugul a rămas./ Altarul…” (“Rugul a rămas”).

Un micro-poem epic foarte frumos este  “Mâini în genunchi” – în care, cu părere de rău în glas şi suflet poeta mărturiseşte : “Mâinile mele tremurânde au început să-mbătrânească…(…) Mâinile mele a ştiut să ţină pâinea şi lumânarea în acelaşi timp. / Mâinile mele sunt braţele Crucii pe care o port. Au fost momente în viaţă când mi-am dorit ca mâinile mele să poată duce şi o altă Cruce.(…) Pentru că mâinile mele sunt “dirijate” acum de un alt fel de a fi. Mâinile mele m-au ajutat să mă ridic de la pământ atunci când nu mai speram, aşa că mâinile mele au devenit genunchi plecaţi în Faţa Celui Divin.(…) Să îngenunchez mâinile şi să împreunez genunchii pentru a cere iertare lui Dumnezeu pentru tot. De fapt, mâinile mele s-au transformat în genunchi, Acum le privesc. Tremurânde, genunchiate, smerite…”

Şi nu se putea ca matricea şi genitorii să nu lase urme adânci în sufletul ei, urme de neşters pe care le poartă dintotdeauna : “Există pentru mine un loc sfânt,/ În urmele de pe pământ,/ Lăsate de ai mei, de mult, / Ce pentru mine sunt un cult”. (“Urmele Luminii”).

Fiecare, la timp potrivit îşi caută loc de ascunziş unde să  scape de teamă, de frig, de ninsoarea ce stă să cadă  peste suflet. Şi Speranţa Miron şi-a găsit locul de tihnă, ascunzătoarea, cuibul râvnit unde nu o pot ajunge intemperiile vieţii : “M-aş ascunde sub vălul tăcerii,/ Dar mi-e teamă că, fără să vreau,/ Aş sparge-o cu ţipătul Luminii/ Sufletului meu./ (…) Cel mai bine, totuşi, este să m-ascund/ În flacăra unei Lumânări./ Ea sigur va arde şi după ce se va topi ceara (lutul)./ De fapt toţi suntem, într-un fel,/ Ascunşi într-o Lumânare,/ care arde şi după ce ne “stingem”. (“Sub vălul tăcerii”)..

Fruct copt, acum, la crepuscul, cu ochii mijiţi spre auroră, înveşmântată-n cămaşa Luminii, ninsă de nori, ea însăşi ningând soare, poeta se pregăteşte de adevărata-nflorire, de marea rodire şi mai ales, pentru culesul seminţei sădită-n pământul tuturor şi al Nimănui, pentru veşnicia de ieri, de azi şi de mâine…

1 noiembrie 2009

CEZARINA ADAMESCU