ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

„Scrie poemul ca şi cum tu ai fi poemul” -Nicolae Băciuţ-

A scrie despre cineva este în primul rând, o dovadă de mare preţuire faţă de acea persoană. Cu atât mai mult cât aceasta este un scriitor. Nu toţi scriitorii găsesc resurse lăuntrice pentru a-şi manifesta simpatia şi generozitatea faţă de confraţi. De ce? Din motive lesne de înţeles şi din atitutudini pur omeneşti. Consideră că se află într-o oarecare rivalitate/competiţie şi, a-l lăuda pe celălalt, poate fi (cel puţin în ochii lor) o diminuare a nivelului lor. Să ne închipuim o scară care urcă spre înălţimi şi pe treptele ei, oameni alergând şi înghesuindu-se, care să ajungă în vârf. Va exista întotdeauna o oarecare îmbulzeală, aglomeraţie, îmbrânceală şi chiar eliminare a celor mai înceţi de picior care mai şi gâfâie. Legea competiţiei. Trofeul nu-i e dat orişicui.

Dar literatura/cultura nu înseamnă DOAR o scară spre cer.  Există suficiente paliere şi coridoare pe care poţi merge nestingherit, fără teama că ai putea fi azvârlit într-o parte.  Totul e să ţii drumul drept. Şi să nu abandonezi cursa.

N-am înţeles niciodată de ce, în literatură există atâtea grupuri, grupuleţe, găşti, căprării când e atâta loc pentru fiecare!

De altminteri, alergătorii înceţi de picior se elimină singuri.

Criteriile de alegere, de selecţie nu sunt atât de stricte. Şi pentru fiecare există aceleaşi judecăţi de valoare. Însă în critică, nu se poate opera cu grila valorică, precum cu sabia lui Damocles. Slavă Domnului!

Iată de ce, m-a sedus ideea domnului Nicolae Băciuţ de a-şi aduna toate cronicile (şi sunt destule!) între copertele unei cărţi. Nu din orgoliu, nu din prejudecăţi false şi inutile, ci pentru a-şi conspecta şi contempla evoluţia cronologic. E o idee admirabilă pentru că ea, dincolo de oglinda pe care o reprezintă (văzută, fireşte, prin ochii altora) – poate constitui o micro-istorie literară personală.

„Nu mi-au fost indiferente opiniile criticii, deşi niciodată un punct de vedere critic nu mi-a schimbat felul de a scrie, temele…” – spune în argumentul său, Nicolae Băciuţ. Dar de fapt, orice opinie este importantă, dacă vine de la un om de bună credinţă. Fiindcă există şi din ceilalţi. Care strică orice lucru pe care pun mâna/ gura.

Chiar cu un cuvânt poţi demola o cetate. Cu tropăitul unora poţi dărâma, nu numai zidul Ierihonului, dar şi sufletul omenesc.

Dar nu este cazul în aceste rânduri ale cărţii de faţă.

Toate opiniile criticilor sau mai puţin criticilor literari din această carte, întregesc portretul şi conturează personalitatea celui care, de peste trei decenii, trudeşte pe câmpia largă şi verde a culturii române şi în chip deosebit, pe parcela generoasă a literaturii româneşti contemporane.

Citind părerile acestor avizaţi, ne putem face o imagine clară asupra omului, scriitorului, poetului, exegetului, jurnalistului şi omului de televiziune NICOLAE BĂCIUŢ.  Nu cred să fi rămas colţişor necercetat, necutreierat din opera lui.

În atare ipostază m-am aflat şi eu, încă de la prima carte pe care am citit-o, care poartă semnătura Nicolae Băciuţ. Am simţit că trebuie să-mi exprim părerea. Chiar dacă nu mi-o ceruse nimeni. Chiar dacă s-ar fi pierdut în vânt. TREBUIA să spun ce am de spus. Fiindcă scrierile sale incită/ aproape obligă la  atitudine, mai mult decât altele.

Pentru că şi ele sunt scrieri de atitudine. Nu scris în dorul lelii, să ne aflăm în treabă. Scriitorul este un angajat. Un angajat în slujba culturii, a literaturii româneşti. Şi în această ipostază, face totul (adeseori, mai mult decât totul) pentru a-i pune în lumină elementele componente. Cărţile, adică. Scriitorii, adică. Mesajul pe care-l transmite Nicolae Băciuţ este acesta: „Citiţi, informaţi-vă, creşteţi în înălţime spirituală”. Fără o solidă bază de lectură, nu se poate întreprinde nimic. Construcţia se năruie fără o temelie trainică. Şi temelia nu poate fi decât cartea, lectura intimă, lectura publică, informarea.

Mai există şi un alt aspect. Receptarea nu poate avea loc din pricina difuzării precare a cărţii. Atunci, ce e de făcut? O cronică literară, o exegeză, un eseu, câteva marginalii asupra unei cărţi îţi pot oferi o luminiţă, fie ea şi de lanternă. Câteva păreri avizate te pot ghida în hăţişul editorial de astăzi, când se amestecă valoarea cu nonvaloarea şi s-au inversat criteriile de aprecire. Dacă astăzi, un poet ca Mihail Gălăţanu este cotat drept genial, i se acordă mai multe premii naţionale, este trimis cu burse în străinătate de către Uniunea Scriitorilor, este în comisia de validare a poeţilor la Secţia Poezie, pentru intrarea în această Uniune, primeşte elogii pentru volumele sale pornografice în care face cu neruşinare amor cu Patria, folosind cele mai abjecte cuvinte pe care nici măcar dicţionarul nu le suportă, e clar că grila valorică este înclinată primejdios către literatura de şanţ şi de gang şi că nici măcar la mahala nu se mai uzitează asemenea limbaj trivial.

Aceasta este o dovadă că, nici scriitorul nu se respectă pe sine, dar nu-l mai respectă nici pe cititor. Şi mai ales, şi-a pierdut respectul pentru Cuvântul Scris. Oamenii au încă nevoie de Poezie, nu de pornografie, pe care o poate găsi în revistele de profil, în filmele de gust îndoielnic, în textele de muzică uşoară şi aşa-zisele manele care abundă de trivialităţi, până la a ţi se întoarce stomacul pe dos.

Să revenim. E necesar, măcar din când în când să facem ordine în gândurile, cuvintele, faptele noastre. Abluţiunea este cât se poate de indicată ca să nu riscăm să ne infestăm cu producţii care seamănă foarte mult cu kistch-ul, foarte numeros de pe tarabe.

Rostirea neglijentă a unor cuvinte este foarte dăunătoare. În primul rând, nouă înşine. Clişeele verbale, de asemenea. Locurile comune sunt foarte frecvente. În această situaţie, e de dorit găsirea unui filon propriu.

Tonul grav, reflexiv, timbrul specific, sinceritatea rostirii, ingeniozitatea metaforică, stăpânirea mijloacelor artistice de exprimare, accentele sociale, vocaţia pentru dialog dar şi interiorizarea şi capacitatea de adâncire în propriul sine, au singularizat lirica lui Nicolae Băciuţ încă de la primele volume de poezie, când a fost remarcat de critică în chip favorabil. Şi nu puţine sunt referinţele, dimpotrivă. Ca şi „Scrisorile de acreditare” – semnate Ion Pop, Ioan Adam, Marian Papahagi, Niculae Stoian şi Florin Mugur.

Desigur, drumul până la găsirea expresiei proprii, nu a fost lin. (Care drum e uşor de străbătut, fără nici un fel de hârtoape?) Dar ţinta o dată  atinsă, a meritat efortul. De aici nu mai rămâne decât contemplarea, privirea înapoi, fără mânie.

Ceea ce-l singularizează pe Nicolae Băciuţ ca poet şi om de cultură, este curajul. Un curaj şi o inventivitate peste puterile omeneşti, care ţine poate, de miracol, ca şi capacitatea sa uriaşă de muncă. De asemenea, proverbială este şi dăruirea sa confraţilor de generaţie ca şi celor mai tineri şi sprijinirea demersului fiecăruia, implicându-se activ şi efectiv în creaţia lor.

O imagistică foarte pregnantă, o alchimie rafinată a cuvintelor, preparate-n retorte sufleteşti la temperaturi înalte şi o sensibilitate netrucată – sunt elementele recuzitei poetice, după care recunoşti poemele lui Nicolae Băciuţ.

De altfel, nici nu era greu ca Nicolae Băciuţ să se afirme în chip strălucit în poezie, apoi în jurnalistică şi în celelalte specii literare, astfel încât se poate spune despre el că este un scriitor total – de vreme ce debutul liric a fost atât de promiţător şi a încântat, nu numai cititorii, dar a atras atenţia criticii asupra lui, deşi criticii, se ştie, nu prea sunt generoşi cu debutanţii. Ei stau în expectativă, sunt circumspecţi, aşteaptă noi texte pentru a-şi valida  primele impresii.

Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ nu s-a dezis şi a întrecut chiar, aşteptările celor care au scris în chip binevoitor despre cărţile sale. De la „Caietul debutanţilor” (1980-1981) editat de Albatros – unde s-a remarcat între 31 de poeţi, până la volumul propriu de poezie, n-a fost decât un pas. Şi acesta a fost făcut cu fermitate, încrezător în destinul său literar, în forţele sale creative, în orizonturile proprii care se întrezăreau a fi sub auspicii benefice. El a păşit în felul acesta, alături de tinerii condeieri lirici din generfaţia ’80-’81, rămânând fidel generaţiei sale şi împodobind-o cu numele său care s-a diferenţiat din multitudinea de nume ale acelei perioade.

Nume de notorietate ca Petru Poantă, Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu ş.a. s-au pronunţat despre poeziile sale din antologiile colective, unde vocea sa lirică s-a făcut auzită.

S-ar zice că Nicolae Băciuţ are un adevărat cult pentru cuvântul scris, căruia îi subsumează toate afectele sale, întreaga sa capacitate creativă.

La debutul în volum al lui Nicolae Băciuţ, Zaharia Sângeorzan scria: în „Cronica” nr. 1/1987: „Este un debut de zile mari, care anunţă unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai momentului literar”.

Dar cartea de faţă nu reprezintă doar o carte de vizită fidelă pentru Nicolae Băciuţ şi o privire în oglindă peste umăr, la chipurile care s-au succedat în biografia sa, ci şi o recunoaştere în cuvintele altora despre sine, conform principiului „Celuilalt eu” – adică a celui privit de altcineva. Şi de aici, până la cel de-al treilea eu, nu e decât un pas,  eul-tu, în care te priveşte Dumnezeu şi te vede, aşa cum eşti, de fapt şi nu cum vrei să pari în ochii tăi sau ai celorlalţi.

Citind cartea aceasta de mărturii despre un semen, mai dobândeşti un privilegiu: acela de a descoperi (sau a-ţi aminti) de fenomenul optzecist, „în conexiunile şi referenţialităţile sale”.

Mariana Cristescu îl numeşte pe Nicolae Băciuţ „acest copil-minune al timpului nostru gazetăresc, literar, al timpului nostru, în general insuficient pentru a respira măcar” (Mariana Cristescu, „Cuvântul liber, 1996).

Nicolae Băciuţ se întreba în Argumentul la această carte:

„Ce am putut eu da literaturii române până la 50 de ani? Un bilanţ e doar un prilej de bucurie sau şi unul de mâhnire? Oricum ar fi însă, aceasta e viaţa mea. Rea sau/şi bună! Şi nu vreau s-o schimb cu alta!”

Prilej de reflecţie, de meditaţie, corolar, buchet rotund, vârsta şi opera se unesc, se  amestecă, se cufundă una în cealaltă şi ne provoacă fiori de emoţie caldă şi blândă care ar putea fi luaţi drept cea mai frumoasă dovadă de preţuire a unui om de către alt om. Că tot suntem semeni şi Iisus Hristos ne-a lăsat ca poruncă ridicată la rang de virtute creştină: Iubirea.

Sub semnul  acestei iubiri curate şi temeinice am citit cu dioptriile sufleteşti, mărturiile semnatarilor acestor pagini, despre scriitorul şi omul Nicolae Băciuţ.

Niculae Stoian începe seria mărturiilor cu micro eseul: „Fişe pentru acum şi pentru mai târziu: Nicolae Băciuţ”, în care consemnează: „Poetul român, de la Dosoftei la Eminescu şi de la Arghezi la Nichita Stănescu, întotdeauna a fost preocupat de cuvânt, chiar dacă pentru unul sau altul, acesta a fost fie material de construcţie, fie însăşi temelia poeziei, substanţa ei intrinsecă. Preocuparea poetului a cărui fişă încercăm să o alcătuim merge în această direcţie până la obsesie, cuvântul fiind carne din carnea lui şi sânge din sângele lui. „Locuiesc în aceste cuvinte – / ele atârnă de gâtul meu / ameninţând / somnul dintre două respiraţii fugare” – afirmă poetul într-o mai veche poezie. „Litere vopsite, litere camuflate, / litere suferinde – / Luteop (adică Poetul, citit invers cuvântul – n.n.) le cumpără zi de zi conştiinţa”. Fără a face o apropiere cu teoriile biolingvistice, cuvintele au aşadar viaţa şi fiinţa lor, ba chiar o autonomie.

În consecinţă, în condiţiile când „nu ne mai putem fi nouă înşine suficienţi”, vom dori cu insuficienţă, un „colier de cuvinte la gât”, singurătatea va face cuvintele topite să îngenuncheze în palmă şi, vai, „unde începe singurătatea”, conchide poetul, „se termină poezia”; „iubirea nu are gură”, iar iubita este „asfixiată şi ea, brusc, printre cuvintele în formare”, cuvintele altuia dor nerostite de tine; în sfârşit, obsesia devenită coşmar îl face pe poet să exulte prin acest vers memorabil, de zile mari, cum se spune: „azi noapte am visat un cuvânt”.”(Amfiteatru, 1981).

Cornel Moraru, vorbind despre volumul „Muzeul de iarnă”, afirmă în „Vatra” nr. 7/1986): „primul său volum, de curând intrat în librării (Muzeul de iarnă, Editura Dacia), ne apare mai mult ca o consacrare decât ca o spontană ieşire în arenă. Cartea validează o identitate poetică distinctă, dar aduce mai ales o clarificare de opţiune, care în cazul lui Nicolae Băciuţ se impunea. Dotat excepţional pentru publicistică, el se fixează acum în poezie şi bănuim că va rămâne în continuare credincios acestei prime vocaţii. Avem toate motivele să credem în viitorul unei împliniri poetice de excepţie, călăuzită mereu de un scop pur. Un semn decisiv ar fi că orgoliul artistic începe să se manifeste, la el, ca renunţare. E suficient să consemnăm aici seriozitatea selecţiei făcute de tânărul poet, având la dispoziţie – presupunem – o producţie lirică abundentă şi variată. Se remarcă imediat suprimarea drastică a tot ce ar putea să pară în carte ocazional şi improvizat, deşi se simte de departe uşurinţa cu care scrie.”

Ca să încheie în chip admirabil această cronică:

Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi din interior, ca o voce originală în lirica tânără. El nu se mărgineşte la adoraţia modelelor, ci caută neobosit poezia la sursele ei primare afective. Versurile sale au prospeţime şi îngenuitate. O mască a candorii le transfigurează în încercarea exemplară de a decoda liric stări existenţiale fireşti, cu rezonanţe în intimitatea realului. Acţionând de preferinţă într-un context redus şi stilizat, poemul tinde spre forme de expresie cât mai concentrate. E de aşteptat ca unele accente abia schiţate aici să crească în manieră progresivă şi organică în volumele următoare. Nicolae Băciuţ e un poet cu vădite resurse şi pe care se poate conta.

Şi Serafim Duicu a remarcat volumul „Muzeul de iarnă” , scriind în „Steaua roşie” din  14 iunie 1986: „Adunate acum în volum, poemele lui Băciuţ au unitate, configurează un univers poetic şi o problematică anume. O primă însuşire evidentă a acestui univers o constituie meditaţia asupra logosului şi încrederea totală în el. Cuvântul este pentru poet nu numai material de lucru ci şi o forma mentis de asumare a realului, de înstăpânire asupra lumii, un mediator între „eu” şi lume, dar unul cu puteri mari. Cuvintele traduc „timpul invers al unei aşteptări”, „oricât ar părea de nebuloase, ele au înlăuntrul lor o lumină care se rostogoleşte spre înlăuntrul nostru ca o rugăciune”. Cuvintele sunt apoi „animale de povară” şi sunt în stare să pună în mişcare universul. Ele „ning”, fac „să tremure” iarba, „atârnă de gâtul” eului liric, îi „ameninţă” suferinţa, îl „trădează”, îi „intră în vise” etc. E vorba, cum se vede, de o obsesie a cuvântului, obsesie pusă în circulaţie de poeţii moderni, de la Mallarme şi Apollinaire până la Nichita Stănescu.”

Criticul Gheorghe Grigurcu – tot referitor la volumul de debut al lui Nicolae Băciuţ, afirmă: ”…vădeşte o anume îndrăzneală prin însăşi faptul de a se adresa nemijlocit poeziei, ca unui obiect. Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale „clasice”. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, adică nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. A scrie înseamnă a tatona trăirea, a o sintetiza în semnul dificil de obţinut, care dispare, cu intermitenţe, din raza de control a senzorului. Gâtuit de efortul creaţiei, poetul se autentifică mărturisindu-şi simţământul sterilităţii (aici, paradoxal, prin acuitatea analizei, conducător de prospeţime morală): „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un cuvânt / pe care nu-l pot rosti…” (Sentiment la marginea oraşului). Sau: „Prin oraş trece cuvântul meu / şi nici nu-l pot vedea…” (Ibidem). Intensitatea emoţiei apare măsurată prin inhibiţia lexicală: „Pentru amintirea ei / nu ne-a rămas decât un cuvânt…” (Însemnări la marginea oraşului). Cuvântul devine entitate absolută, despotică”. (Steaua nr.9/1986).

În România literară nr. 48/ 27 noiembrie 1986, Nicolae Manolescu scrie în articolul „Tineri poeţi”:

„Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de iarnă un poet interesant, îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă, cultivată. Se poate cita aproape orice: „Nici un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; îţi arunci totul în stradă:/ melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul de iarbă. // Îi pui frumuseţii coarne, / îi ridici o statuie, / îi cauţi o mască pe măsură – / Şi-apoi îngropi cuvintele în gură”. Cam tot ce se cuprinde în primele două cicluri din volum reprezintă o variaţie pe tema poieticului, oarecum ca la Bogdan Ghiu, în manieră textualistă, deci, însă fără a se abuza de acest spaţiu cu două tăişuri care e textul: „Aici sunt toate poemele / cu care te-aş fi putut îmbrăţişa: / fiecare cuvânt în faţa oglinzii. // Poemele bat ca într-o uşă în pieptul meu, / intră – / ele ştiu totul despre trup, / sin- / gu- / ră- / ta- / te. / Mâine voi scrie un poem care ne va vinde”. Sau : „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui / realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte / poemul şi-a limpezit ochii: / şi n-a mai venit”.

Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (…) Întâiele cicluri din Muzeul de iarnă constituie o dovadă a talentului său indiscutabil.

Şi criticul Mihai Papahagi se referă la acest prim volum: „Poeziile sale sunt mai curând caligrafii pe zăpadă: („În iarna aceasta / voi scrie poeme pe zăpadă!” – Poem neterminat), aproximări ale „poemului”. Ca în mai toată lirica tânără, metapoezia e în prim-planul atenţiei: ea constituie principala aventură a cunoaşterii, obsesia tenace şi, totodată, prilejul prim al unei formulări a propriei etici, legate întotdeauna de relaţia cu „poemul” în curs de facere, încheiat sau înstrăinat deja. La Nicolae Băciuţ cea mai persistentă ipostază este aceea a presimţirii creaţiei: „Dar unde e poemul, poemul? / Întreaga noapte a trecut prin mine / ca un fir incendiat. / Aş fi vrut să-i povestesc, să-i arăt şi lui realitatea / stând în colţul străzii ca o statuie. // Întreaga noapte poemul şi-a limpezit ochii; // Şi n-a mai venit” (Dar unde e poemul?) Se schiţează, precum în lirica poeţilor „livreşti” sau „fantezişti” (M. Ivănescu, Emil Brumaru), chiar şi un personaj liric, Luteop, adică, bineînţeles, „Poetul” (Luteopia) Aşteptarea creaţiei, uneori neputinţa de a o duce la capăt, suspendarea discursului sunt câteva din motivele ce articulează nu puţinele „poezii despre poezie”, incluse mai ales în ciclul Voci în oglindă, prima secţiune a cărţii, dar şi în celelalte: încât, rezumând, chiar cu sintagmele lui Nicolae Băciuţ, „intrarea în poezie” (Călătorie întreruptă) ca aspiraţie şi „poemul neterminat”, ca realitate (sau fatalitate) sunt termenii între care se consumă iluzia poetică.” (Tribuna nr. 30/1986).

La rândul său, Constantin Pricop, în „Modernitate versus lirism”, scrie despre acest volum de debut:

„Poezia din Muzeul de iarnă nu poate fi pusă alături de astfel de exponate; asta nu pentru că autorul nu s-ar afla, asemenea colegilor săi, în stăpânirea aceloraşi tehnici poetice moderne; dincolo de tehnică ghiceşti însă, în cartea pe care o avem în faţă, preocuparea pentru plasarea „accidentului” liric, a străfulgerărilor metaforice, pe un fundal care nu mai e rezultatul capriciilor inspiraţiei, alcătuit, aş spune, dacă n-ar fi vorba de poezie, dintr-un program, dintr-o concepţie teoretică.

Autorul reuşeşte să creeaze impresia de firesc, de dezinvoltură; totodată, poezia lui Nicolae Băciuţ este cât se poate de gravă. Aerul ei relaxat e, se vede, rezultatul unui travaliu meticulos; aici descopăr, de altfel, una din particularităţile poeziei tânărului autor: în ceea ce e cuprins în Muzeul de iarnă, există o tensiune între o esenţă, aşa cum spuneam, gravă, şi tehnicile care îndrumă spre o scriitură poetică de factură ludică”. (Convorbiri literare nr. 117/1986).

În „Opţiunile revistei Tomis, Debut literar 1986”, Gabriel Rusu consemnează: „NICOLAE BĂCIUŢ se relevă a fi un împătimit al poeziei, înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării. Poemele sale sunt străbătute de un patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu „sentimentaliza”, de ironie sau autoironie. Atitudinea ironică este, însă, încrâncenată, nededată jocului graţios şi gratuit (doar în ultimul ciclu al volumului se observă această tendinţă, mai cu seamă în plan formal). Elementele concretului sunt poetizate cu intenţie, de multe ori prin alcătuiri metaforice remarcabile: „La marginea oraşului cineva ne priveşte / prin firele dese de iarbă. // Ce aur, ce mărire, / ce aer înveşmântându-ne; // Oraşul doarme cu capul pe un vers” (Însemnări la marginea oraşului). Adie prin textul poetic curenţi de aer ascendenţi ai comentariului de sorginte filosofico-livrescă. Titlurile de poeme care repetă titluri de opere literare cunoscute, motto-urile, sintagmele gen citat sau parafrază (vezi cea care trimite la Kant, de exemplu), explicitările din subsol subliniază, toate, declaraţia de apartenenţă a poetului la cele două planuri ale existenţei prin literatură – cel real şi cel imaginar. Nicolae Băciuţ nu va „renunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte”, deoarece ştie că „unde începe singurătatea / se termină poezia”. (Tomis nr. 12/1986).

Traian T. Coşovei în „Tată, poemul tău nu se mai sfârşeşte niciodată?” face şi el o radiografiere a volumului de debut:

„Întreaga atitudine poetică a lui Nicolae Băciuţ este consecvent îndreptată spre depistarea şi recuperarea moleculelor de lirism pe care existenţa cotidiană le conţine în stare brută, nediferenţiată. Dacă identificarea şi prelucrarea cu mijloace artizanale, de bijutier, a acestui lirism sunt însoţite de o stare febrilă, extatică, nu este mai puţin adevărat că, prin jocul contrastelor, lipsa inefabilului creează o stare de criză în care „sângele” poetului încălzeşte şi dă culoare absenţei, golului, pustietăţii: „Dar unde începe oare viaţa mea? / Ce-i lipseşte ei, numelui ei? / Speranţa, deznădejdea, ura / conversaţia care poate umili singurătatea / pe care mâinile mele o ating / oarbe / dezvelind cenuşa de pe masca de aur. / ’Strigă’ – îi strig / ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în cerul lor. / ’Muşcă-ţi cuvintele’, pare a-i spune şi gândul meu / care nu mai are loc pentru auz / iar văzul, picioarele lui sângerii / stau şi acum în urma mea / adulmecându-mi sentimentele” (Intrare)

(Suplimentul literar şi artistic al Scânteii tineretului, 20 iulie / 1986, p. 4, şi în volumul Traian T. Coşovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990, pp. 90-94).

Gellu Dorian – coleg de generaţie poetică are următoarea opinie, în cronica: „O stare a poeziei”:

„Substanţială (şi ca număr de pagini) prima carte a lui Nicolae Băciuţ – Muzeul de iarnă, Ed. Dacia – s-a născut norocoasă, intrând direct în situaţia cărţilor greu de găsit, cărţilor despre care se vorbeşte. Titlul ne duce cu gândul la anumita aşezare menită să păstreze intacte exponatele unui… anotimp liric. Deocamdată, Nicolae Băciuţ a ales iarna. Să fie acesta un semn apocaliptic în sensul versului unui poet contemporan: „poezia a murit?”… Dar sub fiecare poezie pare a fi scris: Nu atingeţi exponatul decât cu ochii! Nici nu se  poate altfel, poezia lui Băciuţ îţi fură privirea, tonul ei fiind de la început unul de marcă, impunând o anumită distincţie, elevaţie. Şi după ce te îmbie la o sumedenie de ditirambi (cer iertare cititorilor mai pretenţioşi!), te şi obligă la o aplecare mai în adânc, la o analiză obligatorie, exactă, mereu în funcţie de text, – şi atunci, în unele cazuri, observi ţesătura sintactică pe alocuri mai firavă, în alte texte lăsându-te fără replică.”

Oferim aceste mostre de referinţe critice ale principalelor voci ale literaturii române în domeniul vizat, pentru a sublinia mai bine receptivitatea de care s-a bucurat Nicolae  Băciuţ în lumea literară, încă de la debutul în volumul colectiv.

Poeta Constanţa Buzea are şi ea un cuvânt de spus despre debutul autorului, în (Amfiteatru nr. 5 / 1987, p. 15):

„Nicolae Băciuţ rămâne un poet bun, tensionat, limpede suferind din milă, din milă desigur, constatând consternat că frumuseţii i se pun coarne, în acelaşi timp i se ridică statuie şi i se caută o mască pe măsură. Spun a rămas, deoarece poemele cele mai importante, cele care fac structura cărţii sale de debut, Muzeul de iarnă, apărută anul trecut la Dacia, figurau într-un manuscris prezentat cu ani în urmă la concursul Albatrosului, poeme care au apărut în Caietul acelui concurs, în culegeri cuprinzând numele celor mai buni ce se ridicau aproape de premiu. Întrebarea, iluzia aici sunt minate de pură speranţă. În luptă cu cinismul, cuvântul se gândeşte la hârtie când memoria extenuată nu-l mai reţine, fie el strigăt, fie şoaptă. Şoapta poate că are mai multe şanse? Dar e un pericol să destrami iluzia comunicării.”

Şi Valeriu Bârgău se exprimă în termeni elogioşi:

„Cartea poate fi socotită una dintre cele mai bune apărute sub semnătura unui echinoxist, de la apariţia cărţii lui Ion Mureşan, tocmai pentru faptul că poetul a ajuns la o anumită maturitate a expresiei artistice, maturitate eliberată de entuziasme postmoderniste. Într-un fel, scrisul său arată azi ca un experiment puternic, gata consumat, clorofila retrăgându-se numai în acele braţe viabile ale construcţiei poetice, acele braţe care pot contura un destin poetic: „Nici un lucru nu-ţi mai atinge sentimentele, / nici măcar acest poem foşnitor nu-ţi mai rânjeşte; / îţi arunci totul în stradă: / melancolia, trufia, / tristeţea de a privi toamna / prin firul de iarbă…”(Viziune toamna). (Valeriu Bârgău, Generaţia ’80, precursori & urmaşi, Editura Călăuza, 1999).

Cristian Livescu în „Iernile unui băiat cuminte” – se referă tot la volumul de debut pe care-l situează în contextul generaţiei optzeciste:

„Nicolae Băciuţ (Muzeul de iarnă, Editura Dacia, 1986) face trecerea între echinoxiştii manierist-încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă. Obsesia cuvintelor ne-scrise, nerostite, ne-trăite e dezvoltată de Nicolae Băciuţ în sensul refuzului lor de a se oglindi, de a ceda luciului dislocant al comunicabilului şi tocmai această ezitare prelungită dinaintea poemului – starea de enigmatică nehotărâre ce-l ţine treaz în geneza semnificaţiilor sale – constituie tema predilectă a poemelor, ca texte care „oglindesc” avide, care răsfrâng mereu cuvinte. Nicolae Băciuţ contopeşte tendinţele recunoscute ale colegilor de revistă studenţească, din cel două momente de efervescenţă ale ei şi poemele acestui volum au ceva din estetismul încantatoriu sau ezoterizant al unor Adrian Popescu sau Ion Mircea, dar şi din aglomerarea reminiscenţelor de lectură, mai bine spus a stărilor de exultanţă din preajma vrafurilor de cărţi, de aflat la Marta Petreu, Augustin Pop ori Aurel Pantea.” (Cronica nr. 5 / 1987).

O referinţă de o mare însemnătate sentimentală pentru Nicolae Băciuţ este cea dată de Nicolae Steinhardt în eseul: „Două texte poetice” – (Tribuna 50/1986 şi în Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală”, vol. II, Ed.Cronica, 2001. p.20-22):

„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţii mele: ideea Poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut unic, suprem, atotîmbărbătător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convins şi fierbinţi poemului. Pune-ţi  masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l rănesc în euforie şi-l supun caznei. Oglinda îi este şi ea obiect fermecat, imagine recurentă. Aşişderea zăpada, ninsoarea. Înhămat la frig, trag iarna după mine, / pe sub pământ, ca la o nuntă – / miresele-au miros de iarbă / şi cu zăpadă se-nveşmântă.”

Şi echinoxistul Iulian Boldea dă o mărturie despre volumul lui Nicolae Băciuţ:

„Echilibrul între notaţia obiectivată, predilectă în multe piese ale acestui volum, şi intruziunea afectului, a sentimentului, vădită în poemul citat, structurarea poemelor în sensul transcrierii unor adevărate aventuri ale expresiei, avatarurile cuvintelor, ale acestor esenţe şi substitute ale realului, fidele şi infidele în acelaşi timp, existenţa poetului, aflată sub determinările logosului – acestea ar fi notele dominante ale lirismului propus de Nicolae Băciuţ. Interesul pentru poesis, pus în acută relaţie cu realul, se intersectează cu fine incizii, decupaje din cotidian. Notaţii fulgurante, decise, dovedind o remarcabilă „priză” la real, ştiinţa construcţiei textului, oroare de sentimentalismele inflaţioniste – toate aceste trăsături îl apropie pe Nicolae Băciuţ de colegii săi de generaţie, poeţii generaţiei optzeci.

Desigur, o carte este şi nu este revelatoare pentru destinul, formarea unui poet. Muzeul de iarnă ne relevă însă în Nicolae Băciuţ un poet preocupat cu luciditate de discursul poetic, ne propune o efigie a poeziei, ne dezvăluie un mod de a trăi şi scrie poezia. (Echinox nr. 7 – 8 / 1987, p. 4).

În „Flacăra” din 28 iunie 1986, ca şi în: Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, ediţia  I, 1993, ediţia a II-a, Editura Dacia, 2002, Radu G. Ţeposu consemnează:

„NICOLAE BĂCIUŢ are o foarte educată imaginaţie a scenariului abstract şi a discursului liric, încât e aproape imposibil de sesizat graniţa la care mimetismul superior se desparte de mitologia poetică proprie. Tema frecventă în jurul căreia se ţese coerenţa volumului Muzeul de iarnă (1986) este aceea a poetului şi poeziei, a imponderabilelor care intră în biografia poemului. Nimic inutil în versurile acestui autor, totul părând a intra cu precizie într-un tabel al elementelor, după o grilă prestabilită, verificată dinainte. Impresia de variaţiune în marginea unui motiv constant are naturaleţe, în ciuda supravegherii atente a retoricii, iar dozajul calculat al finalurilor are un efect indiscutabil: “Visez o zi când rânjetul e asemeni unui zâmbet / peste care se scrie sentinţa / numai cu-n cuvânt, numai cu bucuria // că odată, odată ca niciodată, / în poemul tău ca-ntr-un baston / se va sprijini un orb.” (Ars poetica).

E însă limpede că poetul e un cerebral şi din lecturile sale, ce par temeinice şi eficiente, el a învăţat anecdota superioară, surpriza, tăietura precisă, echilibrul fabulei. Irizările elegiace, când apar, au o notă cultă, înaltă, fiind mai degrabă efectul unui joc de abstracţii, deşi recuzita împrumută mult din materialitatea realului.”

Eugeniu Nistor, notează la rândul său în „Steaua” din ianuarie 1990:

„După debutul cu volumul de  versuri Muzeul de iarnă (Editura Dacia, 1986), iată-l pe Nicolae Băciuţ la cea de a doua apariţie editorială, obsedat de acelaşi ţinut hibernal în care miracolul poetic nu conteneşte să îşi urmeze desăvârşitele lui metamorfoze: „Poemul se întoarce în cuvinte, / cuvintele se-ntorc în sânge,/sângele-n iarna ce ne minte,/ iarna-n poemul ce ne ninge” (Lecţia despre cerc). Dar, ciudat, iernile nu sunt dominate de înălţimi, ci dimpotrivă, sunt plane, coborând uneori până la nivelul mării: „Aşteptăm împreună iarna, / o algă-ngenunchind la ţărm, / ca la marginea memoriei…” (Poeţii).

Şi criticul Al. Cistelecan are păreri despre volumul în cauză, pe care le expune în articolul: „Frica de delicateţe”:

„În cealaltă clasă echinoxistă, unde în locul fastuosului se predă concizia şi în locul eufemizării cruzimea notaţiei, se străduieşte să intre Nicolae Băciuţ, poet aflat la al doilea volum şi la a patra apariţie editorială, fiind printre câştigătorii concursurilor de debut de la „Albatros” din 1981 şi de la ”Dacia” din 1984. Desfăşurarea sa lirică, întinsă pe un deceniu, e un proces de eliminare a influenţelor şi de construcţie de sine, prin limitarea riscurilor de receptivitate prea deschisă la contextul poetic. Scurte etape stănesciene, ecouri din prima garnitură echinoxistă sunt depăşite, dacă nu de tot, măcar în bună parte, încă din Muzeul de iarnă din 1986, volum centrat pe tema autoreflexivităţii şi pe dialectica specularităţii. Linia autoreferenţială se continuă, mai estompată, şi în Memoria zăpezii (Cartea Românească, 1989) de acum, dar centrul de greutate se mută pe notaţia realistă şi pe confesiunea imediată, ancorată în actualitate şi în biografism.” („Vatra” nr. 2/1990).

Gabriel Rusu în „Memoria cuvântului” scrie: „Concentrarea în cristale de expresie poate metamorfoza trăitul în semn: „Un ceas neprivit / amintindu-şi de sine / până la ochii / fără retine, / până la secunda de pământ” (Oglindă). Băciuţ este însetat de poetizarea experienţelor cu aură de fundamental, experienţe ale trupului şi sufletului. O febrilă îngemănare a vieţuirii cu literatura îi e marca specifică. Revenind, cred că în poezia lui, livrescul incită revelarea straturilor de adâncime semantică ale cuvântului, asigurând consistenţă în exprimarea lirică. (SLAST nr. 1/ 1989, p.5).

De o importanţă deosebită este şi părerea lui Eugen Simion în  eseul: „Poezia – ca o vertebră de aer. Explozia tinerilor”:

« Nicolae Băciuţ, aflat la o a doua car­te, merge în aceeaşi direcţie, fără a se apropia însă prea mult de biografismul şi poetica texistenţei pe care o re­comandă ramura bucureşteană a genera­ţiei ’80. El cultivă încă tăcerile semnificative („când tot ceea ce nu spun sunt”), deschide „cartea lumii”, caută „cuvântul cel de taină” şi păşeşte iscoditor, în mo­dul liric al lui Blaga (în continuare ma­rele model), într-un anotimp plin de mi­racole: „un anotimp al firii mele fără margini”… Deşi denunţă într-un loc „poe­tizările, metaforele, metehnele” (meteh­nele poetizării, desigur), tânărul autor transilvan nu se decide, totuşi, să se des­partă de ele. Le foloseşte numai cu mai mare discreţie şi încearcă să introducă într-o poezie a interogaţiilor, a marii tre­ceri, a aşteptărilor nedesluşite şi a altor semne premonitorii, într-o poezie, pe scurt, despre miturile esenţiale, notaţii mai simple despre singurătate, frică şi alte suferinţe lumeşti. Biografia rămâne în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poe­tului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţe­lesurile…

Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne. Anotimpul lui este iarna, sentimentul cel mai fidel e singurătatea, animalele lui sunt iepure­le şi şoarecele, fecioara în poemele sale păşeşte printre lucruri ţinând între dinţi o floare cu petale stropite de sânge, starea în care s-a instalat este o anxioasă aşteptare… Poezia este, în fine, în această tălmăcire orfică „o vertebră de aer”… Legea ei spirituală şi morală trebuie cău­tată într-o celebră propoziţie filosofică.” (România literară nr. 23, nr. 1/ 6 ianuarie 1990, p. 10).

În revista “Ateneu” nr.4/1990, Petru Scutelnicu scrie în art. “Inteligenţa metaforei”: „Universul poetic al lui Nicolae Băciuţ se conturează şi mai clar din piesa „Poeţii”: „Aşteptăm împreună iarna,/ o algă-ngenunchind la ţărm / ca la marginea memoriei. / Cei care nu-nving niciodată. / Aşteptăm împreună iarna / ca o lupoaică lingându-şi răni­le. /  Cei  care  nu-nving niciodată.”

Poezia lui Nicolae Băciuţ este o bro­derie de cuvinte-metaforă, cuvinte-idei. Poemul adăposteşte lumea, reprezintă o mătăsoasă aşteptare. „Ianek împarte cărţile / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte./”

Foarte interesante conexiuni face Traian T. Coşovei, în art. „Frica scrie cuvinte mari pe geamuri” – cu privire la  şcoala de poezie nordică:

„Nicolae Băciuţ a debutat sub semnul geometriilor arctice. Poetul de atunci găsea în spaţiul „hibernal” un loc de recluziune ale cărui contururi se desenau în poeme de o severitate a expresiei proprie nordului transilvan. Un poet nordic, pentru care livrescul nu era decât un mod de raportare la marile modele culturale, iar nicidecum un suport al lirismului.

De altminteri, această poezie „nordică”, transilvană, are – în ce priveşte autorii consacraţi ai generaţiei ’80 – trăsături ce o individualizează în contextul unui lirism urbanizat, excedat uneori de sugestii ale citadinismului în varianta munteană dominată de poeţii Cenaclului de Luni. Aurel Dumitraşcu, dispărut prematur, Ion Mureşan, Marta Petreu şi Ioan Morar sunt exponenţii acestei şcoli de poezie caracterizată prin rigoarea construcţiei, expresia apoftegmatică alternând cu o discursivitate controlată (Ion Mureşan) şi cu un cerebralism tragic, cu nuanţe expresioniste (Marta Petreu), până la ceea ce aş numi un cehovianism hibernal (Ioan Morar).

Nicolae Băciuţ este şi el unul din exponenţii acestei şcoli de poezie, opusă celei muntene: acea şcoală munteană de poezie ce poartă amprenta spiritului lui Nicolae Manolescu, dar purtată de degetele lui Ion Stratan, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Matei Vişniec, Doru Mareş (şi, probabil, dacă aş fi ispitit de zelul lui Ion Bogdan Lefter, i-aş aminti pe toţi, inclusiv, da!, mai ales pe subsemnatul), o şcoală de poezie lacomă de realitate, epatând nu burghezul ci, vai!, activistul, discursivă şi ironică, sarcastică şi cinică, mimând uneori o tristeţe excitată, o melancolie virilă înzdrăvenită de senzaţii lexicale tari, cu un ochi la „slănina” lui Mircea Dinescu  şi cu altul la „făina” lui Nichita Stănescu, o şcoală ce procură poezie din aroganţă, plictis, dezgust, uimire, exclamaţie şi erotism eşuat în text.

Încă de la debut, un debut mult întârziat de vigilenţa cenzurii, Nicolae Băciuţ se anunţa un poet important, al cărui talent (care în variantă ardeleană înseamnă şi încrâncenare) se remarcă şi în ultimul volum apărut, Memoria zăpezii, Editura Cartea Românească, 1989. Şi cu acest volum, Nicolae Băciuţ rămâne un poet al recluziunii, un spirit retractil, dar cu virulenţa metaforei accentuată în versuri în care biografia pluteşte ca o ceaţă peste decoruri înfrigurate de sentimentul tragic-temperat. De altminteri, tocmai această transparenţă îl individualizează pe autor”. (Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000, pp. 100 – 102;  text publicat iniţial  în Contemporanul nr. 42/ 18 octombrie 1991).

Gavril Moldovan îi face lui Nicolae Băciuţ un „Profil de scriitor”:

„Un prieten mereu grăbit şi foarte ocupat. Deşi s-a născut în plin Ardeal, la Chintelnic, pare mai degrabă un scoţian, uscăţiv, cu alura lui nonşalantă de reporter frenetic, mereu în căutarea faptului cotidian. Un tânăr care din această toamnă nu va mai fi atât de tânăr, dar care şi-a probat talentul în mai multe direcţii. Cu succes, am putea spune.(…)

Dar, cea mai fecundă şi mai statornică preocupare a sa este poezia. Încă de la debut, se presimţea o personalitate meditativă cu implicaţii nostalgice în lumea ideilor. Lucrul acesta a fost semnalat de Traian T. Coşovei, într-o cronică la volumul de debut Muzeul de iarnă. În acest prim volum, Băciuţ abordează o tematică curioasă oarecum, plină de semnificaţii. Raportul dintre cuvânt şi realitate este acela al raportului dintre oglindă şi realitate, oglindă ce poate „să mărească lucrurile cele mai mărunte…, altele fac să apară imagini răsturnate sau oblice sau arată două obiecte în loc de unul ”… (Răsunetul nr. 1214/28 septembrie 1994).

Şi despre următorul volum de versuri, s-au pronunţat o sumă de critici şi poeţi: Traian T. Coşovei în „O dioramă a frigului”, consemnează:

„Avem de a face şi aici cu un peisaj încremenit, captiv în banchiza de gheaţă a unui spirit cerebral, sever cenzurat în accesele de senzualitate melodioasă, pe care poetul preferă să le preschimbe în stalactite transparente ale reflexivităţii. O dioramă a frigului, o fişă „clinică” a pulsului încetinit de o temperatură lirică mai degrabă potrivită meditaţiei decât artei descrierii: „Noi stăm în faţa unei pâini de gheaţă -/ se spune, / o pâine rumenă şi arătoasă – / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea se retrage în copac, / iar mâna dreaptă creşte / chiar din mâna stângă / cu care vine cineva / şi taie pâinea. // În faţa noastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi licărind.” (Pâinea de gheaţă)”. (Contemporanul nr. 42/1992 şi în volumul Traian T. Coşovei, Hotel Urmuz, Editura Călăuza, 2000).

I.S. Moişa scrie despre „Casa cu idoli” astfel: „Cea mai recentă carte, Casa cu idoli, publicată la Tipomur, este o „lecţie de ascultare” a ecoului întrebărilor poetului, dar şi constatarea efemerităţii demersurilor poeticeşti, „câţcăitul acela firav / ca un firicel de sânge” în acea Casă cu idoli, care „intră în noapte”.”

Adrian alui Gheorghe scrie despre volumul: „Muzeul de ceară”:

„Poezia lui Nicolae Băciuţ, din ultima sa carte, Manualul de ceară, reprezintă o întoarcere a poetului la stările sale iniţiale, cele semnalate de critică încă de la debut, atunci când era mai atent la ce spune decât la cum spune. Discursul poetic este grefat pe o sensibilitate de tip autarhic, care nu se supune decât închipuirilor datorate inspiraţiei şi experienţei cu care s-a îmbogăţit, în timp, sentimentul: „Doar tu, care amâni mereu ceva,/ care duci o povară într-o altă povară,/ care-ntorci linia zilei pe dos,/ care eşti iarnă în fiece vară,// Care eşti început fără sfârşit,/ limbă fără de ţară,/ doar tu naşte-mă încă o dată,/ doar tu, iar şi iară.// Naşte-mă tu, în fiece noapte,/ mai naşte-mă cu o moarte”. (Convorbiri literare, ianuarie 2002).

Valentin Marica, în eseul: „Cina din Cuvânt” – scrie despre „Solstiţiu la Echinox”, titlu emblematic pentru revista de unde a pornit Nicolae Băciuţ:

„Călătoria orfică a lui Nicolae Băciuţ, „printre lucruri gravide de semne”, cum ar spune acad. Eugen Simion, continuă într-o „carte cu prieteni” – Solstiţiu la Echinox, un adagiu al anului poetic, cel cu 13 luni, căutându-se şi regăsindu-se  în 13 comentarii plastice.

Nicolae Băciuţ îşi întâlneşte 13 poeme cu 13 artişti plastici pe care i-a „sărbătorit” în Galeria Fortuna din Târgu-Mureş: Lucia Călinescu, Adrian Chira, Mariana Şerban, Mircea Moldovan, Vasile Grama, Ion Şulea, Maria Gliga, Victor Datu, Radu Ceontea, Florin Strejac, Ion Petru Pop, Gheorghe Mureşan şi copilul Costina Zehan; „convieţuirea” este inevitabilă. Anul 2001 a fost pentru Nicolae Băciuţ unul al iniţiativelor culturale şi plastice.

În Solstiţiu la Echinox, Nicolae Băciuţ comprimă şi, în acelaşi gest, dilată timpul – coincidentia opossitorum. „Cobor din timp în anotimp”, spune poetul; anotimpul, în citirea noastră, fiind echinoxul clujean, iar timpul – solstiţiul.

Şi echinoxul şi solstiţiul sunt naşteri; „cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte”; cu aceeaşi „memorie a zăpezii”, Nicolae Băciuţ a publicat un volum intitulat Memoria zăpezii.”(Cuvântul liber, 2001).

Şi Tit-Liviu Pop afirmă despre această carte:

„Cartea de faţă, (Solstiţiu la Echinox, de Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2002) este una din primele încercări de a asocia plastica poeziei, până acum plastica fiind, într-un fel, doar subordonată acesteia; Nicolae Băciuţ vrea să împlinească horaţianul “Ut pictura poesis”, iar ceea ce a rezultat se citeşte, dar se şi priveşte, fiind o punte, după cum însuşi mărturiseşte, între anul poetic şi anul plastic, ambele având acelaşi număr de luni, iar valenţele lor excesive sunt îngemănate. Titlul ne aminteşte de anotimpul poetic reprezentat la Cluj de revista Echinox şi mentorul ei Ion Pop, la o tinereţe ajunsă acum la deplina maturitate. Fiecare poezie (treisprezece, câte una pe lună) este însoţită de o reproducere din plastica mureşeană, plus cele două coperte exterioare. Autorul a realizat astfel o carte delicată şi complexă, pe care o îndrăgeşti într-un alt fel decât cele obişnuite, prin autor şi prietenii acestuia, coautori justificaţi.” (Mesagerul literar şi artistic, nr. 1(28), ianuarie 2002, p.2).

Despre cartea „Între lumi” – se pronunţă Iulian Boldea:

„Din paginile acestei cărţi, al cărei ton este patetic şi grav, N. Steinhardt şi mai tânărul său interlocutor desprind o etică superioară a profesiunii de scriitor. Mesajul pe care ni-l transmite N. Steinhardt nu doar prin această carte, prin toate cărţile sale, este de o tulburătoare vitalitate, un optimism tonic; credinţa criticului, eseistului şi gânditorului N. Steinhardt în atotputernicia scrisului, în imperativul estetic, în magia cuvântului care poate învinge timpul este pe deplin edificatoare.” (Cuvântul liber, 1994).

Cristian Stamatoiu notează în: „Epistolarul Steinhardt-Băciuţ”, la rândul său: „Pe fondul unei aprecieri, ce se vede a fi reciproce, dar şi a unei „invidii” – într-un sens faţă de experienţa totală a istoriei – religiei – culturii în cel mai auster sistem moral, şi în celălalt sens faţă de tinereţea creatoare ce „nu aşteaptă numărul anilor” – cei doi (se) comunică. Sensul acestui transfer este, pe lângă cel al emiterii de informaţie, acela al autodefinirilor interioare faţă de un element referenţial neaşteptat de incitant pentru fiecare dintre noi doi. În această interlume, nimic nu aduce cu subţirimea dosnică a jurnalului paideic sibian, pentru că aici atmosfera degajată de cele două caractere, colţuroase dar cooperante, este una a curajului bărbătesc. Se află însă printre rânduri o grijă nemărturisită ca în nici un caz, în virtutea unui avantaj de context, să nu se aplice principiul comportamentist conform căruia şi în cea mai neînsemnată conversaţie este vorba de un eu ce vrea să spună alt eu (apud  Spitzer şi Bally).” (Vatra 276/1994, p. 4).

„O carte superbă în conţinut,  – spune Mariana Cristescu – splendidă şi în rotundul ei vizual (coperta Liliana Bolboacă), girată inclusiv de Al. Paleologu (coperta IV): “Pe Nicu l‑am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i‑am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s‑o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător. Adică ne‑am declarat şi ne‑am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi”. A se citi neapărat!” (Cuvântul liber, iulie 2001).

Şi Valentin Marica în „Semper fidelis” – scrie despre această carte în mod negrăit de frumos:

„Despre talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspiciunii în viaţa literară, puterea discernământului în critică, semnele însingurării şi ale fricii scriitorului; despre curaj, bunătate, laşitate, cuviinţă, denunţ, invidie, inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau „ţâşnirea spre libertate”; despre teroarea în literatură, batjocorirea valorilor literare, primejdia compromisului; despre aderarea la comunism, prin grabă şi necunoaştere; despre comunism ca generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; despre dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia biruitoare, răbdarea convulsiilor istoriei care înfrigurează, irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea încăpută pe mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om fantoşă şi locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere şi caznă; despre memoriile ca literatură, discreţia literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea lui Noica, integrarea lui M. Eliade în cultura română,  experimentul literar, poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de moarte;  despre declinul Occidentului sau hotărârea acestuia de a se sinucide; despre amestecul, în scrisul literar, a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de ploaie”, când lipsesc: strunirea, reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, fleacurile, repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor ; despre a fi treaz în literatură.

Un altar de idei,  în litera şi legea Monahului de la Rohia; în ( şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, Editura Dacia, 2006. O carte a devoţiunii. Pentru ideea de sfinţenie, Steinhardt avea, cum mărturiseşte Al.Paleologu, „o devoţiune, o închinare pe care, de fapt, ar trebui s-o avem şi noi…” Nicolae Băciuţ aşează această „închinare” în dreaptă socotinţă.  Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii.  Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia…, învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un  tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului.” (Cuvântul liber, 2006).

Despre Jurnalul de călătorie „America, partea nevăzută a lunii”, a scris printre alţii şi  Ion Moise:

„Evident, cartea e şi rodul unei activităţi publicistice, reportericeşti, Nicolae Băciuţ fiind deopotrivă redactor la Televiziunea Română pentru judeţele din Nordul Ardealului şi recent membru în Consiliul de Administraţie al acestei instituţii naţionale de informaţie. Aşadar, după aceste sumare date despre autor, să vedem cum reuşeşte un poet să nareze o sumă întreagă de situaţii şi întâmplări prin care a trecut în scurta sa şedere în ţara pe care Romulus Rusan o numea „… a ogarului cenuşiu”. O carte memorialistică este în fapt un jurnal mascat (adevăr pe care Băciuţ nu ezită să-l recunoască), în care impresiile, în funcţie de aplicaţie, de orizontul cunoaşterii şi cel cultural, pot ridica realul şi faptul brut la nivel de sensibilitate artistică. Aşa a făcut Bogza pe bicicleta sa, aşa a făcut Hogaş pe „Pisicuţa” sa, aşa a făcut mai recent Alexandru Căprariu în impresiile sale despre ţara lui Ibsen. Dar Nicolae Băciuţ are ambiţia, să-i zicem manifestă, de a depăşi modelele, încercând să descopere în America mai ales acele zone umane, mai puţin reperate de alţii înaintea sa. De fapt, şi titlul e o sugestie în această direcţie.”(Minerva, nr. 46-47/1995, p. 13).

Bianca Bogdan scrie despre volumul: „Anotimpul probabil”:

„Pagini de istorie literară, cele 7 interviuri incluse în volumul Anotimpul probabil prezintă scriitori care nu mai sunt în viaţă, personalităţi marcante ale lumii literare, precum Romulus Guga, Florn Mugur, Nichita Stănescu, N. Steinhardt, dar şi personalităţi controversate, precum Eugen Barbu şi Mihaiu Beniuc.

Ele depun mărturie, după cum se exprimă însuşi autorul, „despre un timp şi o epocă (cu sclipirea aurului fals!), aşa cum au fost surprinse acestea, în plină desfăşurare şi din interiorul lor”.

Victor Ştir afirmă în legătură cu volumul despre America:

„A doua Americă este jurnalul călătoriei făcute cu ocazia celui de al XX-lea Congres al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.) ţinut în 1995, la Reno, în Nevada.

Cartea face, pe lângă istoria călătoriei, şi pe cea a A.R.A. Aflăm astfel că A.R.A. a fost fondată în 1975 de monseniorul Octavian Bârlea şi că a reunit marile personalităţi culturale ale diasporei române, ca Eliade, Cioran, Ionescu, V. Horia, G. E. Palade.

În economia cărţii intră interviuri cu membri ai diasporei, între care preotul ortodox Cornel Todeasă, care vorbeşte despre dificultăţile de organizare a comunităţii româneşti, despre biserica ortodoxă în care slujeşte şi slujba se face jumătate în română, jumătate în engleză.” (Mesagerul, 1996).

Ştefan Covrig în „Originalele oferte ale unui poet” consemnează:

„Lectura celor 25 de interviuri, strânse de Nicolae Băciuţ în volumele Anotimpul probabil (1995), respectiv Curs şi recurs (1997), ne oferă tot atâtea fragmente de orizonturi literare, necunoscute şi nebănuite, unul mai interesant şi mai original decât altul, deci cu atât mai ispititoare pentru cititorul dornic să răzbată dincolo de imaginea mai mult sau mai puţin cunoscută a autorilor intervievaţi, în tainiţele concepţiilor literare şi străduinţelor impuse de procesul creaţiei. Invitându-ne să fim părtaşii curiozităţii sale animată de setea cunoaşterii, temeinic înarmat cu date referitoare la viaţa şi opera celor 25 de poeţi, prozatori şi critici literari, N. Băciuţ îşi joacă cu naturaleţe cuceritoare rolul de ghid şi regizor, orientându-şi mănunchiul razelor detectoare spre separeurile lăuntrice, temeinic ferecate ochilor indiscreţi, bogate în intimităţi de tagmă şi puncte de vedere personale, invitându-i stăruitor, cu respect şi eleganţă, la destăinuiri aşteptate cu jind de cititori.” (Cuvântul liber, 1 noiembrie 1997, p. 3).

Lucian Vasiliu notează în „Tot mai departe, generaţia”, opinii despre cartea lui Nicolae Băciuţ „Şi aşa mai departe”. (Convorbiri literare,nr.1/1997).

„Volumul de acum e o însumare inspirată de documente literare pe tema „scriitorul tânăr”, adunate din presa vremii (Echinox, Vatra, Caiete botoşănene, dar şi din SLAST), o carte a fidelităţii autorului faţă de generaţia optzeci. Regăsim răspunsuri la anchete, interviuri, alte intervenţii semnate de Nicolae Băciuţ sau de parte din confraţi (de la Magdalena Ghica la Mariana Codruţ, de la Emil Hurezeanu la Matei Vişniec, de la Marta Petreu la Ioana Crăciunescu, de la Mircea Cărtărescu la Gellu Dorian, de la Radu G. Ţeposu la Liviu Antonesei, la Traian T. Coşovei sau Nichita Danilov).

Ş.A.M.D. (Şi aşa mai departe) este, într-un fel, partea de contribuţie a lui Nicolae Băciuţ, pe parcursul, aproximativ, al unui deceniu literar, în încercarea de a sprijini, de a atrage atenţia, de a clarifica mişcarea literară căreia îi aparţine, pornind de la conceptele de generaţie, discutate şi disputate de interbelicii Mircea Vulcănescu şi Tudor Vianu sau de contemporanii Mircea Martin, Ion Pop, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Constantin Schifirneţ.”

În: “Gazeta Reghinului”, Anul IX, Nr.4 (87), aprilie 1998,  şi Patrafir peste cuvinte, Editura Nico, 2007,  Răzvan Ducan scrie câteva Reflecţii pe marginea cărţii de interviuri Oglinzi paralele, de Nicolae Băciuţ, Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 1997: „Între aceste feluri ale “arătării cu degetul”, sinonime cu împingerea în faţă, ale descoaserii literare şi ale punerii în valoare, Nicolae Băciuţ se arată, involuntar, nepremeditat, pe sine, îmbogăţindu-se prin împuţinare (şi prin impuţinarea numărului de cuvinte folosite), mânuind, în cel mai bun sens al cuvintelor, firele discuţiei în sensul dialogului substanţial.

Cu alte cuvinte, perimetrul Oglinzilor (sale) paralele e suma fericită a tuturor laturilor aptitudinilor, disponibilităţilor, ştiinţei şi conştiinţei, talentului şi, nu în ultimul rând, generozităţii sale. Parafrazându-l pe Blaga, îi spun: Felicitări, Nicule, pentru această nouă “piatră” pentru templul tău !

Ioan Suciu Moişa scrie despre „Babel după Babel”:

„Cunoscutul poet şi publicist Nicolae Băciuţ publică la Editura Tipomur o nouă carte de interviuri, Babel după Babel. După cum, foarte exact şi obiectiv observa Ion Şeuleanu pe coperta cărţii, „volumele de convorbiri – interviuri, jurnalele de călătorie, cartea de publicistică ne arată alte faţete ale talentului şi personalităţii lui Nicolae Băciuţ, acelea de intelectual atent la viaţa cetăţii şi la dinamicile dinlăuntrul fenomenului cultural”. E de ajuns să aruncăm o privire asupra numelor intervievaţilor din această carte pentru a realiza că ne aflăm în faţa unei cărţi document: Al. Cistelecan, Anton Cosma, Anghel Dumbrăveanu, Gh. Grigurcu, Mircea Ivănescu, Radu Mareş, Achim Mihu, Ioana M. Petrescu, Cornel Regman, Mihai Sin, Lucian Valea, Ion Vlasiu, Paul Bailey, Alan Brownjon, Nicu Caranica, Gabriel Stănescu.”

Valentin Marica în: „…Viaţa ni se-mparte sau despre nobleţea expresiei” are ca obiect de studiu cartea „Alb pe alb:

„Alb pe alb este astralul unei biografii poetice; al acelui moment în care lucrarea prin cuvânt îşi desluşeşte, generic, despovărarea: „Nu e nici viaţă, nu e nici moarte, / totul rămâne închis într-o carte”. Versul e în ordinea lui sacră. Irepetabila biografie a poetului intră în respirările Marelui Tot: „viaţa mea nu mai este viaţa mea…” (Într-o elegie, dintr-un alt volum, Nicolae Băciuţ dizertează despre felul în care putem să-l respirăm pe poet).(Cuvântul liber nr. 1/2003).

Aceeaşi carte este subiectul cronicii: „Tatăl nostru, care eşti în cuvinte” scrisă de Lazăr Lădariu: „Cartea Alb pe alb, prin naturaleţe lirică şi dezinvoltură, este o plăcută promenadă a sentimentului benefic spre iniţiere, pe teritoriile poetice cândva confundate cu trăirea terestră pierdută, apoi recucerită cu sabia ascuţită a metaforei şi a sensurilor filosofice, aşa cum reiese din poemele Judecata de Apoi şi Unda: „Să mai rămân câte puţin, / cum strugurii în lacrima de vin”. Echinocţiul dobândeşte parcă, în poezia lui Nicolae Băciuţ, prin acea „mişcare a sentimentelor”, alt sens decât cel strict astrologic: „Ca şi cum mi-ar ninge-n trup, / ca şi cum aş fi de gheaţă, / nopţile se sting în mine, / moartea este dimineaţă, // cifrele sunt litere, / albul este ghilotină / şi fereastră-mi este roşul, / aerul îmi e rugină. // Ca şi cum mi-ar ninge-n trup, / umbra-n mine e un lup” (Mijloc de iarnă). (Cuvântul liber nr. 1/2003).

Valentin Marica explică în chip foarte original sintagma călătoriei la Muntele Athos în intervenţia: „Omilii la Muntele Athos”:

„Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea Minotaurului; fiinţa călătoare (homo viator), răscolită în năvala transcendentalului (ce greu e să te mistui în Fiinţă, spunea Emil Cioran) se despovărează de ispită, pătrunzând în scenografia cerului; căci cerul este, aici, criteriul evaluator al binecunoscutului şi necunoscutului. De data aceasta, Muntele Athos nu mai e visul, simbolul de dincolo de orice realitate, ci, în relaţii de semnificaţie cu „lumina din lumină” sau „Dumnezeul  adevărat din Dumnezeu adevărat”, devine „Muntele Athos din Muntele Athos”. Astfel se poate rezuma jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ, o carte scrisă la „cald”, sub patrafirul unde spovedania  iese din înfloriturile stilistice (notaţiile lapidare pe care şi le impută autorul sunt justificate), pentru a fi linia de cursivitate şi de reverberaţie într-o experienţă unică. Autorul jurnalului (sau al documentarului?) este mai mult decât cronicarul unui pelerinaj. Într-o „carte de stări”, visul premergător îşi estompează febrilitatea  unduirii,  ca apoi să irumpă, Muntele Sfânt din evaziunile gândului şi cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp deasupra celui fizic; numit de autor al „îndepărtării şi liniştii”. Nicole Băciuţ filtrează locurile fără de egal ale Athosului, unicitatea spirituală a acestora, în arderea interioară a unei iniţieri fundamentale,  vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi smerenia care duc spre un Munte Athos al eului  ca spre o opera aperta; căci pelerinul constată, cu uimire, că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta „are multe să-mi spună, eu am mai multe să-l întreb.” (Cuvântul liber, 2004).

Şi Aurel Hâncu îşi exprimă părerile în legătură cu volumul: „De la San Francisco la Muntele Athos”:

“Cartea lui Nicoale Băciuţ, De la San Francisco la Muntele Athos (Ed. Reîntre­girea, Alba-Iulia, 2004, 366 p.) strânge la un loc – într-un fel de operă definitivă – scrierile sale anterioare despre şederea sa în America, la o bursă de studii, şi cele legate de recentul său „pelerinaj” la Muntele Athos.

Impresia noastră este că autorul a ştiut să găsească tonul cel mai potrivit între confesiune (jurnal) şi relatarea care conduce spre reportaj sau spre proza documentară.

Totul este viu, ca şi când lucrurile se petrec sub ochii noştri, ca şi când nimic nu este inventat, totul este descoperit, ca într-un fel de unică revelaţie, trecută prin prisma celui care o transmite, încărcată de vibraţiile lui afective, lucide şi convingătoare.” (Cuvântul liber, 26 octombrie 2004).

Printre referinţele critice se află presărate şi file de dicţionar care-l au ca subiect pe Nicolae Băciuţ.

Cartea de căpătâi, “O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”, însumând cca. o mie de pagini în trei volume, a suscitat numeroase opinii critice.

Petru Poantă afirmă despre aceasta:

“O istorie a literaturii române contemporane în interviuri: iată o idee ingenioasă şi provocatoare. Într-o asemenea perspectivă, istoria literaturii este o operă deschisă, aleatorie, în care scriitorii sunt deopotrivă personaje şi autori. E un spectacol eclatant, de o fabuloasă diversitate, pe un scenariu, şi el mereu imprevizibil, scris de Nicolae Băciuţ. Volumul va constitui o surpriză alarmantă pentru defetişti, căci se va observa numaidecât că lumea literară de sub comunism e populată de fiinţe vii şi de multiple spirite liberale; o lume deloc uniformă şi în care nu se vorbea doar limba de lemn. Avea culoare, idei şi dinamism, restituite prin aceste interviuri, nu atât ca nişte documente de arhivă, cât ca expresii ale unei reale efervescenţe spirituale.”

Alex Ştefănescu, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Ion Ilie Mileşan, Virgil Raţiu, Valeriu Russu, Ion Longin Popescu, Victor Ştir, Daniela Pănăzan,  Marcela Ciortea, Elena M. Câmpan, Ion Buzaşi, Corina David,  Ileana Sandu, Dumitru Titus Popa, Florentin Popescu,  şi-au exprimat opiniile în legătură cu această importantă apariţie pentru literatura română.

Şi volumul bibliofil “Portret după autoportret” este în atenţia multor critici printre care: Mariana Cristescu, Victor Ştir, Valentin Marica, ultimul afirmând:

“Portret după autoportret” este cartea maturităţii creatoare depline a autorului stăpân pe “armele” sale; cu dorinţă şi posibilităţi de detaşare de un tip de sine imanent, metabolizat printr-o “siderurgie” interioară în sensul abordării reci, septentrionale a propriei subiectivităţi. Astfel, componenta erotică a temelor frecventate de poeme este distilată până la sunetul pur al sentimentului lipsit de orice subvenţie dionisiacă, păgână. În acord cu sinele auctorial, poemele au o schelărie ideatică din oase de lumină îmbrăcate în straiele graţiei, croite după un tipar de rafinament îndelung decantat. Discursul se fragmentează în entităţi care, din postura de visual, reclamă rostirea ca argument asigurator al echilibrului multidimensional al poemului, “minat” de cerebralitate şi limpezime. Lecturat cu voce tare, poemul “sonor” este muzical, ceea ce nu-i de ici-colea azi, când disonanţele din adâncul poeziei ianuşiene aduc “tsunami”.

Autor a peste douăzeci de cărţi, Nicolae Băciuţ este scriitor în toată puterea cuvântului, convins de menirea sa.” (Mesagerul, 31 ianuarie 2006)

Prof. Mioara Kozak a ales să scrie: “…Glosse la Muntele Athos”, o frumoasă pledoarie atât pentru pelerinaj, cât şi pentru lectură:

„În această veghe a gândului, a firii, se poate înscrie un pelerinaj la Muntele Sfânt. Într-un spaţiu mistic, unde timpul se măsoară altfel, iar cerul coboară pe pământ. Muntele Athos – Meteora Via Bizanţ, carte a scriitorului Nicolae Băciuţ, este o carte de An Nou. Atât în sens metaforic cât şi al cronologiei. Apare la început de an, un început în care vrem să credem că vom fi mai aproape unii de alţii şi de Dumnezeu (dacă e să-l credem pe Malraux, secolul religios a început deja!).  Ea este, ca orice carte, o călătorie spre sine, mai întâi. Este, apoi, o invitaţie la Muntele Athos, pentru cei ce nu-l pot cerceta cu pasul. E o carte ce degajă  curăţenie şi o sfioşenie de început de lume, predispunând astfel la reflecţie şi la o meditaţie adâncă: viaţă pe Muntele Athos!…” (Cuvântul liber, 31 ianuarie 2006).

Mircea Bătrânu scrie despre: „Anotimpul din colivie” iar Valentin Marica despre volumul: „Trecut provizoriu”:

„Trecutul provizoriu al scriitorului Nicolae Băciuţ este un panopticum al actualităţii culturale; în care notorietatea se întâlneşte cu derizoriul, luciditatea cu fleacul, nobleţea cu clişeele. Publicistul, căruia îi repugnă demisia morală, în faţa clipei,  consemnează   semnificativ, cu nerv, cu bătaie lungă, avataruri şi graţii, în pagini de comentarii, interviuri, anchete literare, însemnări, flash-uri, dar şi în  tablete cu referire la Rebreanu, Steinhardt, Caragiale, Elie Miron Cristea, Al. Paleologu, Mihai Ursachi, Aurel Rău, Gheorghe Şincai, sau în genericul evenimentelor culturale. Nicolae Băciuţ citeşte semnele realului în afişe de librărie, în achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, în debuturi literare, în programele editurilor, în date aniversare ale istoriei literaturii române sau în fenomenul Echinox.”(Cuvântul liber, 2006).

Răzvan Ducan a ales să scrie despre volumul: „Sacru şi profan în Ţara Sfântă” şi despre cartea: „Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, o restituire a poetului român care a trăit în exil.

“Omul a cărei zi de lucru cred că e de 25 de ore a reuşit din nou să mă lase fără grai, desigur, la figurat. Abia de am reuşit, printre alte preocupări, să citesc şi să scriu despre ultimele două cărţi publicate în mai puţin de o lună şi jumătate, că, “peste noapte”, în liniştea alergătorului de cursă lungă, Nicolae Băciuţ publică alte două cărţi: “Mihai Sin. Ierarhiile liniştii” şi “Nicu Caranica. Dincolo de noapte”, ambele la Ed. Nico, Tg.Mureş, 2006.

Prima carte, “parte a unui portret în mişcare, o provocare la o reevaluare dreaptă, fără culise de politică literară, a unui scriitor care şi-a pus amprenta pe devenirea fenomenului literar mureşean mai bine de două decenii”, după cum afirmă autorul însuşi în prefaţa ei, iar a doua o carte de recuperare şi integrare a scriitorului din exil Nicu Caranica (1911-2002), “în literatura căreia îi aparţine de fapt şi de drept”( după acelaşi N. Băciuţ).

Ambele cărţi cuprind, în principal, miezul tare aş spune, interviuri luate de autor (inclusiv pe bandă magnetică când acesta lucra la TVR, în cazul lui Nicu Caranica), în diverse contexte, cele mai multe publicate în Vatra, Luceafărul, Cuvântul liber etc., sau chiar nepublicate. În acest sens, cărţile sunt de recuperare literară, de readucere în lumina atenţiei a unor incontestabile valori literare româneşti. Una la o vârstă a “Schimbării la faţă”, Mihai Sin, iar alta la câţiva ani de la decesul scriitorului. Ineditul, uneori, al spuselor intervievaţilor, conduce cărţile şi spre a latură a completărilor portretiste. Gestul făcut de autor are, incontestabil, din acest punct de vedere, şi o valoare morală, ce denotă felul în care Nicolae Băciuţ îşi înţelege şi îşi asumă, acum, în 2006 “Anno Domini”, rolul de om de litere, soldat al eternei cetăţi al culturii române!”

O altă carte recenzată este cea despre “Romulus Guga. Bărci în amurg.” Şi despre ea scrie Răzvan Ducan.

Ileana Sandu recenzează volumul: “Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” –

„O abordare critică a operei  lui Nichita Stănescu este sortită a rămâne mereu o întreprindere dificilă  şi provocatoare. Dificilă, întrucât – citându-l pe Nichita Stănescu – „a înţelege poezia înseamnă a putea iubi; şi e greu, e foarte greu să poţi iubi”. Provocatoare, pentru că „traducerea” în cuvinte a  „necuvintelor” va deschide mereu alte şi alte căi către universul liric al poetului, adăugându-i noi şi nebănuite dimensiuni.

Astfel fiind, o carte despre Nichita Stănescu este şi va fi întotdeauna binevenită. Cu atât mai mult, o carte scrisă „cu colţul inimii”, aşa cum o face Nicolae Băciuţ, în recentul său volum (Nichita Stănescu – Cu colţul inimii, Editura „Nico”, Târgu-Mureş, 2006). Întâlnirea cu Nichita şi interviul realizat la Bucureşti în 1980, apoi participarea, în 1982, la Serile de poezie de la Struga, în Macedonia, unde Nichita Stănescu a fost încoronat cu „Cununa de aur a poeziei” se constituie într-un impresionant exerciţiu de admiraţie, expresie a unei experienţe de viaţă unice şi irepetabile, trăită – ca orice experienţă de viaţă – în sine şi pentru sine – filtrată apoi în retortele propriei sensibilităţi şi transformată ea însăşi în act de creaţie, spre a fi împărtăşită, mărturisită, dăruită. Egoist – ca orice poet, de altfel – Nicolae Băciuţ a vrut, iniţial,  să aibă „un Nichita al său”, unic şi intangibil, pentru a descoperi, după întâlnirea cu poetul – „o întâmplare a fiinţei sale”- , că Nichita nu-şi mai aparţine nici sieşi, nici timpului, pe care l-a transformat în „anotimp al poeziei”, că  „a lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet, ci poezie”.

Tot despre această carte s-au pronunţat şi Dumitru D. Silitră, Aurel Hâncu şi  tânărul poet Darie Ducan, Victor Sterom.

Ileana Sandu scrie despre volumul de versuri „Singurând” – „Ni se dezvăluie un itinerar liric cu largă deschidere spre universalitate, ce surprinde erosul în diverselelui ipostaze: aşteptarea, speranţa, bucuria, dezamăgirea, nostalgia, certitudinea ori iluzia iubirii, dar, mai ales, nesfârşita, tulburătoarea ei singurătate.

„Singurând” …”în unu, doi trei, în câţi vrei”, autorul ne oferă o veritabilă monografie a iubirii şi îmbogăţeşte, iată, vocabularul poetic, adaăugând „necuvintelor” un verb nou, iar tezaurului poeziei de dragoste – o nestemată şlefuită cu „colţul inimii”. (Monitorul primăriei Târgu-Mureş, nr. 33 (58), ianuarie 2008, p.7).

Elena M. Câmpan – scrie despre volumul „În aşteptarea melcului”, iar Răzvan Ducan şi-a ales volumul: „La răsărit de apus”:

„Este un truism să spui despre Nicolae Băciuţ că este un foarte talentat scriitor, aşa cum este un truism  să spui că este şi un foarte talentat ziarist. Aceşti doi talanţi, aflaţi într-o complementaritate unul faţă de celălalt, sunt completaţi, de un al treilea, deloc de neglijat, ba din contră, absolut necesar devenirii literare şi /sau gazetăreşti de substanţă, hărnicia.

Nicolae Băciuţ este harnic şi inspirat aproape în tot ce face: literatură (poezie, publicistică, carte de interviuri, etc), ziaristică (presă scrisă culturală, dar şi de atitudine socială şi politică etc.), din postura de lector al unor cărţi culturale (aproape 1000 pe care le-a „năşit”, până în prezent), din aceea de conducător de reviste şi ziare (din care amintesc doar ultima „ispravă”, cea cu apariţia revistei de cultură „Vatra veche”, iniţiativă şi punere în practică ce-i aparţine în exclusivitate) şi nu în ultimul rând din postura de organizator de manifestări culturale (festivaluri literare, concursuri, expoziţii de artă, mese rotunde, simpozioane, sărbătoriri sau comemorări de personalităţi culturale etc.)”

Daniela Cecilia Bogdan îl intervievează pe autor în legătură cu Istoria în interviuri în 10 februarie 2007. Şi Romeo Soare se pronunţă despre personalitatea lui Nicolae Băciuţ ca având „Un singur reper fundamental: dragostea faţă de cultură”.

Ceea ce este foarte adevărat. Subscriem.

Volumul se încheie cu câteva recomandări şi cu un admirabil „Portret după autoportret.”

Cărţile lui Nicolae Băciuţ ne ajută la cunoaşterea, nu numai a unei prsonalităţi de excepţie, dar şi a altora – sumedenii – cu care acesta a intrat în conexiune spirituală, prin activitatea de jurnalist.

De altfel, cum să cunoşti un scriitor mai bine, decât citindu-i cărţile ori referinţe despre cărţile sale? Şi această carte este un răspuns.

(31 august 2010).

CEZARINA ADAMESCU