ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

MARIN NĂSTASE, “Fermecate obiceiuri”, Editura Şcoala gălăţeană”, Galaţi, 2005.
Căldură, sinceritate şi plăcerea de a comunica. Trei atribute încărcate de inefabil, de “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – îl definesc pe autorul de faţă, Năstase Marin în cartea “Fermecate obiceiuri”, Editura “Şcoala Gălăţeană”, 2005.

Proza sa este ca o odaie mare, curată, cu vedere la faţă, cu ferestrele deschise spre lume, dar şi cu razele blânde pătrunzându-ne lăuntrul cel intim şi fermecător care este copilăria.

Universul satului, dintr-un colţ de Uitare, cu datini laice şi sfinte defilează prin faţa privirilor cititorului, antrenându-l, ademenindu-l, firesc, în jocul fără de seamăn al vieţii trăite, visate, contemplate sau numai văzute cu închipuirea.

În acest vârtej ameţitor, nimeni nu stă pe margine. Eşti prins-surprins în acest carusel al bucuriei de a trăi şi o beţie magică te cuprinde. Beţia nostalgică a amintirilor, adumbrită de neputinţa de a îmbrăţişa timpul retrovers, altfel decât cu închipuirea.

Înainte de a pleca dintre cei vii, nu avem dreptul de a ne îngropa propriile amintiri, ci onorabila datorie de a le face viabile, revine oricărui trecător prin vremuri.

De când, mă întreb cu vădită mirare nătângă, n-am mai auzit nimic despre sportul nostru naţional, oina? De când nu mai joacă nimeni ţurca, leapşa sau rişca? După jumătate de veac, acestea pot părea desuete, cât se poate de vetuste şi chiar vrednice de ironii. Şi totuşi, ele constituiau principala distracţie a copilăretului rural sau cel de mahala urbană şi suburbană, prilej de întâlniri, bucurii simple şi comune, hârjoneli nevinovate, participare la viaţa forfotitoare a târgului, semnul cert că eşti viu şi sănătos la trup şi la minte.

Astăzi, din nefericire, fiecare copil se joacă singur, în faţa unui ecran, al unui monstru metalic cu mii de fire sau al unui munte de jucării care, chiar dacă vorbesc, fie şi câteva limbi străine, rămân tot neînsufleţite, oricât s-ar strădui, copilul nu le poate da viaţă, nu le poate face să comunice, nu le poate face parteneri de joc responsabili, cu care poţi să te iei chiar şi la trântă în colţul de uliţă, să-ţi juleşti genunchii şi coatele, să-ţi uzi hăinuţele, să te murdăreşti pe năsuc. Până şi bătăliile sunt aseptice pe calculator, chiar dacă uneori sunt însoţite de râuri de vopsea roşie care nu mai impresionează nici măcar pe puştii de 2-3 ani ce ştiu să butoneze computerul mai înainte chiar de a învăţa vorbitul. Dar şi ei presimt că, dincolo de ce văd acolo, se află o mare şi găunoasă minciună, nici măcar bună să-i adoarmă şi să le insufle vise plăcute, ci dimpotrivă, provocatoare de traume psihice şi de coşmaruri.

Tot simulând joaca, mi-e teamă că ar ajunge ca nişte simulacre de copii, sau, mai regretabil, simulacre de oameni. Şi cum procesul fertilizării in vitro, deja se practică în serie, iar clonarea îşi spune şi ea cuvântul, oamenii treptat îşi vor pierde bruma de  identitate rămasă din sfintele gene părinteşti, născută din iubire, fruct aproape uitat.

Noi vorbim aici, de fapt, despre lumea a-de-vă-ra-tă, şi nu de cea fabricată în serie şi vândută pe tarabe de concerne uriaşe cu fabricanaţi de iluzii sterile, inerte, dăunătoare peste măsură, demne de cel mai popular erou-vrăjitor Harry Potter, vândut în  miliarde de exemplare, ecranizat în mai toate ţările, dar care promovează de fapt, magia, sub toate albele, negrele şi curcubeicele ei aspecte, sub forma mascată a poveştilor pentru copii.

Ele ucid  copilăria, rănesc tinereţea, lovesc maturitatea şi spulberă orice speranţă pe care ar fi putut s-o aibă o senectute liniştită. Oricât de bine ar fi scrise sau realizate şi oricâte premii ar lua pe mapamond. Succesul se măsoară după impactul moral pe care l-ar putea avea asupra sufletelor, după cât zidesc ori ruinează edificiul de sine, mănăstirea nefăcută de mână de om, ci de aripă de Duh, a omului.

Rezultatul : copii delicvenţi, satanişti, vicioşi, atraşi de droguri, perverşi, violatori, sadici, ucigaşi, nemiloşi, aroganţi, fără sentimente. De unde sentimente? De pe calculator? Sentimentele roboţilor, ale vrăjitorilor ori ale monştrilor demoniaci care bântuie desenele animate, cărţile, filmele pentru adulţi? Imaginea virtuală ucide sentimentul viu, proaspăt, genuin, germinator de bine în suflete. A clădi, a edifica pe aceste temelii şi pe aceste terenuri nisipoase sau pline de loess, o construcţie durabilă, nu poate fi decât un eşec. Un Turn Babel trufaş care se clatină la prima adiere şi se prăbuşeşte la atingerea cu degetul mic.

Revenind la sporturile naţionale cu care ne mândream şi nu arareori am ajuns pe podiumul lumii, ar trebui reînvăţate pentru că astăzi, copiii nici măcar nu au auzit de ele.

Autorul   Marin Năstase încearcă în cartea mai sus amintită să reînvie tradiţia sănătoasă şi viguroasă a satului, să o tezaurizeze, dacă se poate, nu numai în sufletul său, dar în toate sufletele deschise ca să o primească.

Hora – “din duminicile cu înserări aurii” – fericit prilej de vedere faţă la faţă, unde “gurii satului” nu-i scapă nimic, “nici Prostia care sfida Inteligenţa, nici trufaşa Bogăţie care o îmbrâncea pe mândra Sărăcie, nici Neobrăzata Lene care călca ţanţoşă înaintea Cuminţeniei şi a Vredniciei.”

Universul satului în întreaga lui complexitate, fărâmă din Marele Univers Infinit şi Etern la care purcedem cu fiecare clipă, cu paşi uriaşi şi micuţi, fiecare pe potrivă şi la timp cuvenit, este redat cu amănunţime şi cu ascuţit simţ al observaţiei de către autor, în pagini plăcute care stârnesc interesul dar şi nostalgia.

Capăt de lumi, capăt de Univers, margine sau buric de târg, unde “valul cu bucurie sonoră se transmitea de la suflet la suflet”, semn că începuse hora, iar lăutarii, sub copertina verde şi stufoasă a doi duzi uriaşi, martori foşnitori ai tuturor întâmplărilor bune şi rele, – îşi începeau repertoriul, bine alcătuit şi redat cu dăruire vecină cu exaltarea, cu măiestria şi virtuozitatea.

Nimeni nu călca la horă cu suflet sau trup neprimenit. O notă de culoare o dau şi leliţele de pe şanţ care, ca un adevărat cor antic, constituie portavocea târgului, forfecând tot ce mişcă.

“Mirajul horei pârjolea fetele şi flăcăii ca lampa pe fluturi” – spune autorul cu un umor nostalgic.

Fulgerul din vârful degetelor îi atingea drept în inimă. Pentru că ei “se născuseră cu hora în sânge”.

Şi, de fapt, mai spune autorul, “ritmul horei este ritmul sufletului omenesc”.

Arta strigăturii la horă era ca sarea-n bucate. Paşii dansatorilor – sclipiri de fulgere, suveica ţesăturii lor formând o armonie perfectă.

Vijelioasa descărcare a energiilor, un adevărat taifun la care nu ţineau piept nici “dobele”, nici “clanareta”, nici “ţambalul”.

“Mucaliţi rafinaţi din neamul lui Păcală”, neobosiţii dansatori învârteau hora până când şi noaptea obosea, oboseau şi luna şi stelele”.

Aici iese la iveală un adevăr : hora nu se joacă, ci se trăieşte. Însă lumea ca lume, nu-i făcută doar din cântece şi hore, ci şi din pâclă aşternută peste răni sufleteşti care, deşi nu se vindecă, rămân învăluite în negura tristeţii din conştiinţa satului.

Amintirea luminoasă a artistului lăutar Pascu – cel cu sufletul ca un cântec fără sfârşit, meşter iscusit artizan şi priceput în toate, a rămas doar în “rama neagră a unei fotografii”.

Blestem mioritic? Sufletul curat, prosperitatea,  harurile cu care fusese înzestrat, au atras bolgiile, invidia şi răutatea neputincioşilor care au pus la cale fărădelegea. Peste cântecul îngeresc, negrul tăcerii, ca un blam al vocii colective a satului, care, o vreme, n-a mai horit, n-a mai ascultat cântecele lăutarului devenit o legendă luminoasă.

Un umor de un tragism aparte bântuie scrierile, mai ales că fermecata lume cu fermecătoarele şi fermecatele ei obiceiuri, nu era chiar atât de roz.

Existau şi atunci ca şi întotdeauna ură, invidie, egoism, neputinţă, ironie, sete de răzbunare, râs de răul altuia şi de moartea caprei vecinului, ca peste tot, ca pretutindeni, de când lumea e lume.

Dar românul a ştiut dintotdeauna să facă haz de necaz şi în faţa nedreptăţii şi a nenorocirii a ştiut să joace, să chiuie chiar cu sufletul amar. “Ce-am avut şi ce-am pierdut? Caprele tot şapte sunt”.

Astfel şi-a salvat sufletul în vreme de aspră prigoană.

Virtuosul Călin vioristul, altă figură pitorescă de lăutar care ştie a iubi cu vioara, făcând femeile să-l îndrăgească, să fugă chiar după el, părăsindu-şi familia, căci vioara lui le mângâia, le alinta, le ostoia durereile, era vie şi-i simţeau sunetul împlântat în viscere.

Din iubirea lor şi faţă de ele, Călin crea “cântece de dor, hore de vis, sârbe ameţitoare”.

Scriitorul reînvie o lume al cărei farmec încă mai fascinează sufletele neprihănite, însetate de frumos, dar care, din nebăgare de seamă, se poate risipsi “ca pulberea aurie a asfinţitului”.

Dincolo de obiceiurile Goviei, Hăilăişei, redescoperim sufletul reavăn al ţăranului român, încercat dar, cu atât mai simţitor la capriciile vremurilor trecute, prezente şi mai cu seamă, viitoare.

Strigătul odoarelor la Govie are o cheie al cărei cifru, o dată descifrat, puteai accede la sufletul gingaş al proprietarelor acestor “obiecte”, care reprezentau bucăţi din visele lor, stropi din dorinţele lor. La Govie, prin odoare se expuneau suflete şi caractere.

Treptat, spune autorul cu amărăciune, Govia s-a transformat în “pasăre cu aripi de salcie şi pene sclipitoare de liliac înflorit, zboară mută prin negura istoriei, spre un ţărm nevăzut, necunoscut, spre Nicăieri” – adaugă cu ironie amară autorul.

Autorul ne povesteşte cu un har înnăscut despre oameni al căror suflet era ca un cântec fără sfârşit. Lumina bucuriei izvora din ei.

În săptămâna Rusaliilor, “Căluşul” cu jucătorii lui nemaipomeniţi, cu vătaful şi cu Mutul căluşarilor, cu strigătele lor “Hăilăişa” precum şi bătutul cu opincile şi beţele lustruite şi împodobite cu panglici colorate, făceau pământul să reverbereze, trezindu-l din somnul adânc, din amorţirea lui aparentă, propulsând dansatorii cât mai sus, într-un circuit electrizant ca un iureş de foc.

“Râuri de lavă fierbinte păreau căluşarii, izvorâte din adâncurile pământului. Trupurile lor – torţe aprinse în răsuciri ameţitoare, iar feţele lor, – flăcări orbitoare în mişcări magice.” (“Hăilăişa”).

De-atâta dans se desfundau butoaiele cerului şi ale pământului şi curgea, se revărsa bucuria într-o curgere electrizantă. Era ca o baie de lumină duhovnicească dăruind speranţa veşniciei.

Şi apoi, clipele magice ale colindelor “live” – ale copiilor în cete, cu beţele şi traistele lor de adunat “bolindeţe”. (“Bolindeţe”).

Un umor frust, sănătos, stenic cutreieră prozele, nefăcând rabat de la buna cuviinţă, aşa cum reiese din povestirea amintită, unde sunt relatate datini cu simboluri cristianice, semnificând Naşterea Pruncului ceresc în ieslea săracă. Apoi colindatul în Săptămâna Mare a Paştilor cu “Câţu-Mâţu”.

În Vinerea Mare trecerea pe sub masă, la Biserică, apoi Sfânta Împărtăşanie de sâmbătă, ungerea cu mir şi în sfârşit Învierea, pentru care oamenii se pregăteau îndelung primenindu-şi, nu numai casele sau trupurile, dar şi sufletele, pentru a putea primi cum se cuvine Lumina Pascală – garanţie a Învierii veşnice.

Un ascuţit simţ justiţiar ne face să credem că umorul amar din aceste proze autobiografice, nu este deloc gratuit sau întâmplător. Satira despică precum iataganul conştiinţele laxe, silindu-le să-şi delimiteze poziţiile. Altfel vom fi răspunzători, nu numai pentru sufletele noastre, dar şi pentru ale celor care ni s-au dat în grijă. Căci, cel mai mare rău – este când cei buni nu fac nimic, se spune într-o cugetare.

E mult mai comod să stai pe margine, să nu te implici. Dar în faţa Conştiinţei Universale, poţi ajunge să regreţi ce n-ai făcut, mai curând decât ceea ce ai făcut din întâmplare. Responsabilitatea e mai degrabă comună decât particulară.

Întrebarea firească : cine a făcut obiceiurile, are un răspuns pe măsură – ni-l oferă autorul : “O dată create, nu se ştie de cine şi în ce împrejurări, obiceiurile nu mai depind de oameni, ci oamenii de obiceiuri” – şi în aceasta stă cheia cărţii de faţă. (“Dat la grindă”).

Unele din aceste obiceiuri cum e “datul la grindă”, au creat pretextul evocării unor oameni deosebiţi, înzestraţi cu daruri alese, cum a fost “Coana Moaşa”, respectată în sat pentru calităţile sale.

De lăsatul secului, flăcăii strigau la focuri, ştirile satului, ultimele noutăţi, prilej de haz şi satiră dar şi creând situaţii comice în care cei vizaţi nu se supărau, dimpotrivă, făceau haz, căci românul ştie să facă haz în orice împrejurare şi mai cu seamă, haz de necaz.

Cimiliturile erau ticluite dinainte şi nu scăpa  nimeni. Înzestrat cu un dar de povestitor demn de Ion al lui Ştefan al Petrei Ciubotaru din Humuleşti, devenit nemuritor, tocmai datorită acestui har, autorul de faţă,  în “Cuvântul de la început”, aluzie biblică la Logosul care exista încă dinainte de început, mărturiseşte că scrierea sa nu e un studiu social sau etnografic şi e bine că nu e aşa. Căci e mai mult decât atât, e scris cu căldură şi e alcătuit din bucăţi incendescente de suflet. E aurul pur izvorât din străfundurile firii, cel care răzbate şi străluceşte mai intens decât orice diamant, şi mai ales, strălucirea lui, fără să fie orbitoare, cade, aşa cum cad razele soarelui peste toţi, fără umbre şi ascunzişuri.

Şi poate că în aceasta constă adevărata valoare, cea care ne va rămâne drept moştenire de preţ, tuturora.

Prin simplitate, candoare, bun simţ şi acele valori morale care, în pofida valului teribil de frivolitate, nu vor pieri niciodată.

12 martie 2008
CEZARINA ADAMESCU