ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

PAUL SPIRESCU, Domnule Judecător!, Editura Andrew, Focşani, 2007

Copertă şi ilustraţii: Fevronia Spirescu

Colocviul lirico-dramatic al poetului Paul Spirescu avut cu un Judecător Treimic, imaginar sau nu, este un bun pretext pentru un excurs liric prin fundamentalele probleme şi preocupări ale omenirii de care nimeni nu e străin.

În apelul acesta imediat şi stringent, se ascunde, de fapt, un adevăr cutremurător care ţine de credinţă în special şi, spaţiind sintagma, frângând-o în trei părţi esenţiale, obţinem definiţia Pantocratorului: DOMNUL E JUDECĂTOR!

Dar cum ştim bine din Scriptură, Milostivenia întrece Judecata, îndeobşte şi orice om se adresează  şi invocă Îndurarea Divină, înainte de a fi judecat. Să ne gândim la Psalmul 50, cum începe cu apelul omului la Îndurarea Divină: „Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare Mila Ta/ şi în mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea./ Căci fărădelegea mea eu o cunosc/ şi păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii spunea: „Să nu hulim spunând că Dumnezeu este drept.”

El este Milostiv, căci dacă ar fi după a Sa Dreptate, toţi oamenii ar fi osândiţi. Aceeaşi Milostivire care acoperă dreptatea şi o înveleşte cu aripa Sa ocrotitoare, maternă şi paternă în acelaşi timp.

Însuşi modul de adresabilitate, cu reverenţă, ca în faţa unei Instanţe civile: Onorată Instanţă, Domnule/Doamnă Judecător/oare, este mai mult decât edificator.

Poetul se adresează Divinităţii, Instanţei Supreme, cu multă reverenţă, şi nicidecum ca în dialogul intim pe care-l poartă în rugăciunea diurnă ori nocturnă.

În pofida semnului de exclamare care presupune un ton imperativ, discursul are un caracter mai degrabă de confesie, destul de intimist, uneori ridicând probleme parapsihologice şi chiar de dedublare a personalităţii, în care omul se vede pe sine prin ochii făpturilor şi ai lucrurilor din jur. Fiindcă şi lucrurile pot avea ochi.  E o concepţie foarte originală şi interesantă, o altă viziune a sinelui sau, cum spunea Nichita: „O viziune a sentimentelor” – prin ochii altcuiva care privesc în tine. Astfel în Hilozoism, un fel de preambul liric al cărţii, poetul spune: „Mă vede un cerb din adânc de pădure/ Cum îmi depăn istoria pe îndelete şi tac./ Cum mă vede un nor, o cometă de foc, o secure,/ O creastă de munte, o scorbură de copac.// Toate lucrurile din juru-mi au ochi, au retine,/ Au pupile de aer/ Prin care mă văd eu pe mine.”

Primul capitol, intitulat nu tocmai original, Anotimpul uitării – debutează cu Crezul poetic al autorului, în care, chiar primul vers este destul de şocant: „Orice poem e o rană deschisă spre Cer” – şi în  această afirmaţie-panseu este cuprinsă întreaga jertfă a creaţiei şi a creatorului ei. Mai este subliniată aici şi angajarea poeziei, care este în linia cristianistică, pentru că în afara lui Dumnezeu nu poate exista nimic. Versurile, în felul acesta capătă  valenţe de mărturisire: „Uitaţi-vă, prieteni chiar la poemul  acesta/ Cum îl poartă blând pe bunul Iisus/ În drumul  spre Cruce” (Ars Poetica).

De fapt, autorul avansează ideea că întreaga viaţă a omului este un îndelung şi obositor proces în care nu se ştie cine câştigă şi cine este perdantul. Şi, depoziţie după depoziţie, cu martori sau nu, împricinaţii se prezintă la Judecata civilă, iar când le vine vremea, la Judecata Supremă, „mai dreaptă/ şi mai înaltă” (Transcensus).

Autorul profită de câte un mic răgaz să strecoare şi povăţuiri creştine, precum florile perene pe un câmp nesfârşit: „Astăzi – lecţia de purificare/ Cazi în genunchi,/ Închină-te cu limba/ În cerul gurii,/ Dă-ţi foc părului,/ Oaselor,/ Şi pregăteşte-te pentru marea sărbătoare/ A Ţărânii!” (Didactica Magna).

Într-o invocaţie destul de potolită, spusă în mezza voce, poetul  de adresează Maicii Domnului astfel: „Maică, rogu-te vino la mine şi mângâie-mi ranele,/ unge-mi cu vin şi cu smirnă buzele arse de vânt şi de soare,/ mi-au ruginit, înfipte-n mâini şi-n picioare, piroanele,/ lemnul aspru al crucii îmi mişună şerpi veninoşi pe spinare,// vino, maică, la mine la cruce şi pune-mi batista pe fruntea fierbinte,/ ştii doar şi tu că unde nu este speranţă nici dragoste nu-i,/ vezi doar şi tu că până şi Iuda mă minte, se minte,/ până şi Toma mi-ncearcă credinţa cu suliţa lui,// până şi oamenii-n care-am crezut aruncă în mine cu pietre/ şi nimeni nu suflă o vorbă şi nimeni nu plânge,/ până şi îngerii dorm şi chiar bunul meu Petre/ îmi joacă la zaruri cămaşa pătată de sânge.” (Vis pe cruce). Este interesant de remarcat cum omul se substituie în durere şi pătimire lui Iisus, aşa cum şi El a suferit şi s-a jertfit pentru noi, chiar dacă la o altă scară.

Starea de nelinişte, angoasă, anxietate, îndoială străbat precum săgeţile zariştea şi în locul în care ajung, răsar flori sângerii ca în lanul cu grâu sufletesc, doldora de rod: „Păsări de foc,/ Îmbujorate,/ Pângărind aburul de cenuşă al Cerului,/ Ochii mei bolnavi de rana/ însingurării,/ (…) Ploile de peste veac – martori tăcuţi/ Ai ultimului cântec de lebădă,/ Vai, ce resemnat bat astăzi, Doamne,/ La poarta Ta.”

Răsfrântă-n oglinzi, „nevăzută, lumea din ceruri,/ Îşi varsă sevele/ Peste lumea văzută/ de jos” (Timp în oglindă).

Exaltând tocmai aceste stări existenţiale, ori mai degrabă jindul de încăfiind, poetul îl ia drept martor pe acest Judecător, pentru a i se confesa, mai degrabă decât a revendica, pentru a mărturisi mai mult decât a se dezvinovăţi, pentru a închega o înţelegere dreaptă şi tainică, parafată cu un fel de arvună, care să-i garanteze „liniştea regăsirii”: „N-ai să-l mai vezi niciodată alergând,/ Orbecăind pur şi simplu/ Printre culorile întortocheate ale curcubeului./ (…) Acolo,/ Tocmai acolo sus,/ În punctul întâlnirilor de taină/ Dintre Viaţă şi Moarte./ Când zorii albaştri de ziuă îşi scârţâie serenada/ Peste tâmplele noastre bolnave,/ peste singurătatea noastră/ În expansiune,/ Ori pur şi simplu când fiecare lucru din lume/ Se retrage agale,/ În taină,/ Spre propriul său început,/ Sau, mai degrabă, Domnule Judecător,/ Când vuietul aspru al vântului/ Spulberă nemilos tinereţea copacilor somnoroşi,/ Ei bine, chiar în clipa aceea/ O sfârşeală nebănuită vei simţi în coşul  pieptului/ Şi ceasornicul din turnul primăriei îţi va vesti/ Adevărata linişte/ a regăsirii.” (Liniştea regăsirii).

Viziunea lumii, aidoma unui deşert, este, de fapt, la scară mai mică, propriul pustiu sufletesc, care-şi întinde limbile de nisip „în toate colţurile universului” – în  căutare de oameni, ca în dialogul dintre şarpe şi Micul Prinţ: „-Te simţi cam singur în pustiu. – Singur te simţi şi printre oameni”, – îi răspunde şarpele.

„Doamne – Dumnezeule, ce pustiu/ Peste tot/ Numai nisipul fierbinte al deşertului/ Şi gustul de cenuşă/ Din cerul gurii,/ Într-un cântec unic/ Şi înălţător./ Numai ghilotina argintie a lunii,/ Mângâindu-ne ceafa/ Cu îngăduinţă.”

Ceea ce e de observat, extrem de puţină iubire răzbate la suprafaţă din această carte de poeme. Ea se confundă adeseori cu aşteptarea, cu singurătatea, cu deşertul de suflet: „Luceferii ne tot băteau în geam/ şi-n casă lumi de vifor stăteau să se aprindă,/ doar eu, ca un nebun, mă-mpreunam/ cu umbra umbrei tale din oglindă.” (Poveste de dragoste).

Între experienţa senzorială şi realitatea fizică – există un hiatus. Şi mai trist este că  nu există nici măcar dorinţa de apropiere, de contopire, de empatie cu persoana iubită. Şi de aici, credem, senzaţia de apăsare, de gol pustiitor până la sfâşiere de lacrimă.

Starea de angoasă se prelungeşte nepermis şi seamănă cu o cameră galbenă, cu un microunivers concentraţionar, de „exil interior”, în care omul devine o biată gâză, în continuă zbatere, prinsă sub un clopot de sticlă: „Şi-atunci şi acum, ploi de toamnă/ Devastau ţinuturile întinse/ Ale singurătăţii./ Mai avem un singur pas,/ Îmi spuneai,/ Numai că pasul acesta durează/ O veşnicie./ Numai că veşnicia are miros/ De lebădă moartă.”(Doar atât).

Faptul că poetul pune adeseori, amfilada cuvântului „atât” ori „doar atât”, ori „gata”, indică bariera psihologică, pragul care  rareori este trecut în aceste singurătăţi colective şi mai ales în singurătatea de cuplu.

Şi  nu e de mirare că se întâmplă atâtea în lumea pe care nu şi-o asumă şi care, la rândul ei îi repudiază pe poeţi, pentru că: „În lumea asta care se destramă/ Care-a ucis şi dragostea de mamă// În care barzii nu mai vor să cânte/ Nici Dumnezeu să ne binecuvânte// În care proştii ştiu să se aclame/ Şi visul se măsoară-n kilograme// Şi-n care doar acela care are/ Nici nu îmbătrâneşte nici nu moare// Iar toţi acei care trudesc să fie/ Se fac de râs, de plâns, de Poezie.” (Litanie).

Cum altfel ar putea simţi artistul, când i se măsoară visul, verbul, respirarea, lumina şi umbra, când se simte constrâns şi de natură şi de lucruri şi de fiinţe şi toate se convertesc într-un frig copleşitor care acoperă toate stările: „Şi frigul, vai frigul/ Domnule Judecător,/ Ieri dimineaţă un copil delirând/ Îşi măsura umbra lăbărţată peste pământul reavăn/ Tocmai cu liniştea fierbinte a Cerului,/ Parfumul adânc desuet al petuniilor,/ Visul vinovat vânând veşnicii/ Şi frigul, vai frigul,/ Domnule Judecător,/ Ce limpede ne străluminează oasele acestea bolnave/ De cancerul singurătăţii!” (Vai, frigul).

De fapt, aceste Confesiuni cu accente puternice de Lamento, precum Plângerile lui Ieremia, reflectă întocmai starea Poetului prin excelenţă, care, chemat, apoi ales din lume, precum apostolul, este însemnat cu pecetea însingurării şi a suferinţei şi prin această jertfă continuă, îndreptăţit şi, în fine, mântuit, în Cuvântul pe care-l proclamă şi cu care se confundă: „Ce multe adevăruri de taină,/ Ţi-aş fi putut spune azi-noapte,/ Frate,/ Dacă nu s-ar fi sinucis fără veste/ Porumbeii în zbor,/ În aripi cu nori cenuşii,/ Hohotind pe-nfundate,/ Cu visele mele risipite/ În visele lor.” (Confesiune).

Stările  sunt acutizate la maxim în mărturisirea intitulată Scrisoare: „Toţi pruncii zămisliţi cu sufletul la gură/ Şi apoi sufocaţi în pungi de plastic,/ Amăgitoare/ Tot întunericul şi toată lumina/ Singurătăţii mele bântuite de cancere stelare,/ Toate acestea, prietene, mă aşteaptă să vin/ Şi să-mi primesc condamnarea/ La o altă singurătate, cu mult mai adevărată/ Şi mai încăpătoare.” Este ca şi cum ai spune: O singurătate, în interiorul căreia altă singurătate, în interiorul căreia altă singurătate mezină, fiecare tinzând să-şi depăşească propriile limite.

Poemul amplu care dă şi titlul volumului, fragmentat în şase poeme, are acelaşi fundal al singurătăţii manifeste, ca o iminentă ameninţare a ceva ce trebuie să se întâmple inevitabil: „…gata,/ a trecut anotimpul memoriei/ vine iarna/ singurătăţii noastre,/ cerul se rostogoleşte,/ vine anotimpul uitării…” (Anotimpul uitării, 2). Şi: „…gata,/ vine ora singurătăţii noastre,/ biciuieşte-ţi nervii,/ simţurile,/ dă-ţi văzul în vileag,/ auzul,/ gustul, mirosul, pipăitul,/ vinde-ţi sângele pustiit/ arterelor, venelor,/ marea evadare abia începe,/ fii pregătit!” (Anotimpul uitării, 3).

Din toate aceste stări se decantează, mici globuri luminoase, fulguraţii, scurte blitz-uri ca nişte respirări haiku: „Din şa, cerul nu e decât/ vegetala natură/ A clipei” (Anotimpul uitării, 5); „Mugurii norilor cred că ne învaţă/ cum se porneşte ninsoarea/ primordială.” (Anotimpul uitării, 1); „Poţi fi cu adevărat tocmai atunci/ când încetezi să mai fii” (Anotimpul uitării, 6).

Poemele în stil clasic sunt foarte reuşite, fie că sunt în formă de catrene, fie de sonet. Spre ilustrare, alegem: Vis de octombrie, în care frumuseţea imaginii obnubilează ideea singurătăţii acute: „Pe-acest tărâm de iască şi pustiu/ De câteva milenii n-a mai căzut zăpadă/ şi în amurgul toamnei etern şi sângeriu/ securea stă pe ceafa mea să cadă// mi-aş face vânt să evadez în lună/ dar fructele-i sunt acre şi necoapte/ şi stelele-au fugit spre miazănoapte/ şi cerul are gust de mătrăgună// călăul stă încremenit în aşteptare/ securea-i este gata ridicată/ aşteaptă doar un gest discret de-ncurajare/ şi gestul nu mai vine niciodată// îmi curg pe lângă tâmple nori de fum/ şi trupul meu se-nveşmântează cu argilă/ e ca şi cum sunt mort deja, e ca şi cum/ călăului de moartea mea i-e silă.” Şi aici pluteşte o ameninţare, o teamă fără obiect, anxioasă, apăsătoare, înnegurând cerul inimii şi pe cel al minţii.

A doua secvenţă lirică, intitulată Ca respiraţia unui zeu, oferă multiple pretexte de a rosti sentinţe, adevăruri, gânduri aforistice în formă de poeme: „Până la urmă fiecare lucru /Începe cu el însuşi” (Altădată); „Până şi îngerii ne privesc cu mirare,/ Ca pe nişte arbori fulgeraţi./ Căzuţi la pământ” (Invitaţie la călătorie). „Fierbe nefiinţa în lucruri, cum altădată soarele stătea tolănit/ În oglinda fierbinte a Cerului” (Poem în oglindă).

Sau: „Falnic acopăr cu mantia mea/ curcubeul cunoaşterii”, culminând cu o imagine paroxistică: „Vai,/ Cazanul nesfârşit al sufletului universal,/ Cum fierbe şi fierbe sălbatic/ La flacără mică!”(Curcubeul cunoaşterii).

O notă aparte face poemul Hypocrite lecteur, cu trimitere la poemul Confiteor al lui Cezar Ivănescu: „Chiar tu ai scris, cititorule, cartea aceasta/ Într-o noapte grea şi amăgitoare/ Tu ţi-ai părăsit la Zidul plângerii copiii, nevasta/ Tencuindu-i în  zid din  cap şi până-n picioare// Tu ai colindat toate dimineţile, nopţile, zilele/ Fără de preget şi fără tocmeală/ Prin grădinile largi ale lumii scuturându-şi tomnatic zambilele/ În cazane de pucioasă şi smoală// Tu ai descuiat lacăte şi ai rupt lanţuri/ Şi ai potrivit chei ruginite şi rupte/ Tu te-ai opintit blestemând prin hârtoape şi şanţuri/ Cu spinarea încovoiată de aprige lupte// Tu ai descifrat ale vremilor aprige semne/ Înscrise în pergamente străvechi de mătasă/ Şi ai întrevăzut în pietre, în stele şi-n lemne/ Dâra destinului, groasă// Tu ai săvârşit această dumnezeiască greşeală/ Întrupată-n cuvinte de bronz, ispitită-n Pustie/ Mângâie-mi deci creştetul, cu palma ta blândă, domoală/  Şi ia-mă la tine acasă, rogu-mă ţie!”

Este ciudată apetenţa  acestui poet de a văduvi de frumos împrejurul, cu imagini şocante, parcă anume ca să viruseze  realitatea. Este un fel de sado-masochism, pentru că inserţia în contingent nu e pe măsura imperativului său.

Şi totuşi, chiar în mijlocul acestora, se decelează imagini blânde, stenice, metafore şi alte figuri de stil remarcabile.

Foarte sugestivă este şi poezia Alt vis de poet în care autorul se dezvăluie, aşa cum este şi nu aşa cum alţii îl văd: „Poet cum sunt, în fiecare noapte/ Mă plimb prin labirinturi de pădure/ Mă cert cu rugii care mai au mure/ Şi muşc din sfârcuri care mai dau lapte// De-atâta dor nebun de primăvară/ Zăpezile mi se topesc în  oase/ Dau foc la flori, la păsări şi la case/ Şi focul chiar pe mine mă doboară// Asmut secundele din fiecare oră/ Şi Timpul chiar pe mine mă devoră.”

Este şi aici existentă nota aceea de biciuire a sinelui, de dorinţă de suferinţă  şi de scufundare în propria durere, stare care pare că îi prieşte.

Imagistica atinge punctul maxim în poemul: Ţipătul cailor:”Şi caii, vai  ţipătul cailor,/ Domnule Judecător,/ Nechezatul lor prelung,/ Sfâşietor,/ Ca un ţurţur de gheaţă, spânzurat/ De bolta înstelată a cerului,/ (…) Caii tineri, caii liberi,/ Priponiţi în visul de taină al geambaşilor,/ Ţipătul lor, tropăind peste pajişti întinse,/ Albastre,/ Botul lor umed, cu  nările întărâtate/ De aromele primordiale,/ Vai, cât de greu îmi răsună în timpane/ Domnule Judecător/ Liniştea aceasta amară,/ Ca o absenţă galopantă, străluminând din vecie/ Ţipătul înaripat al cailor.” Aici autorul a comis două pleonasme: ţurţur de gheaţă şi bolta înstelată a cerului. O mică neglijenţă stilistică.

Spectacolul viziunilor stranii, la limita realului cu metarealul izbucneşte ca o explozie de artificii, ori o ploaie multicoloră de confetti în poemul Iluminare: „Văzusem până şi dezastrul pianelor dezacordate,/ Ca o mărturie amară că tot ce trebuie să se întâmple/ Odată şi odată tot de întâmplă./ Până şi corul disciplinat al negreselor/ Cu turbane din pânză strălucitoare,/ Până şi ţipetele trandafirilor/ De noapte,/ Cu petale schimonosite de culoare,/ Cu rădăcinile înfipte direct/ În capacul de sticlă al sicriului,/ Sigur că da, domnule Judecător,/ Până şi toate acestea îmi par/ Mai aproape,/ Mult mai aproape/ Decât întâiul şi cel din urmă/ Cântat al cocoşului.”

Tot pe tărâmul viziunilor stranii se întâmplă şi aceasta: „Un ochi se sparge/ Într-o mie de alţi ochi/ Condamnaţi la vedere,/ Nu mai există lumină în Univers,/ Decât cea venită din înaltele sfere…// Undeva, cândva, Dumnezeu ne poartă/ Foarte departe prin singura poartă./ Lumea-i deja de tot cumpărată,/ Viaţa-i ciudată,/ Moartea-i un vis fără margini/ De fată” (La început).

Poezia lui Paul Spirescu sparge orizontul cu lacrima, zgârie sufletul cu ascuţişul silabei, zgâlţâie umbra din ţâţânile ei, înveşniceşte secunda, conferind o aură tragică verbului a fi-fire, condiţiei însăşi  a omului, care, „în zbor legănat” este supus vremelniciei şi zbaterii  inegale împotriva zidurilor: „În zbor legănat,/ Cântecele mele – săgeţi otrăvite/ Izbesc în catapeteasma memoriei,/ Pasămite.// Lumina se sparge surd de arborii grădinii/ Şi frunzele privesc în sus,/ Cum altădată Maria Fecioara/ La pruncul Iisus.// Hai repede, repede, prietene al meu desfrunzit,/ Nu mai  avem  aer nu mai avem ore,/ Nu mai avem secunde,/ Oceanul îşi izbeşte falnic valurile de ţărm/ Să ne cucerească/ Să ne inunde.” (Zbor legănat).

Şi după ce apele se mai decantează, se produce catharsis-ul, desprinderea de  cele lumeşti şi înălţarea râvnită, dar, desigur, acest lucru nu se face fără spasme şi dureri: „M-am ridicat deja deasupra/ Legilor întortocheate ale lumii./ Îmi legăn cu fervoare trupul bicisnic,/ Cioturile braţelor retrase din umeri,/ Ca o corabie feniciană în derivă,/ Scârţâind din toate încheieturile./ Bat cu disperare la poarta Ta,/ Dumnezeule,/ Şi ecoul îmi răspunde abia/ Peste o mie de ani”. (Sacerdoţiu). De observat că aici, autorul se adresează lui Dumnezeu, fără apelativul „Domnule Judecător!”

Conştiinţă veşnic trează, glasul cetăţii, ochiul neadormit al milei, Poetul stă de veghe la fruntariile zării între zenit şi nadir şi înregistrează cu minuţie zborul secundelor, aidoma unor păsări albe zburătăcind în infinit: „Fără nici o taină, Noaptea-i prea adâncă,/ Prea departe este lumea de apoi,/ Doar Poetul, singur, se mai roagă încă/ Vremii care vremuieşte peste noi.” (De veghe).

Într-un joc dureros de aparenţe, omul, la cumpăna anilor, viscolit de iubiri neîntâmplate, de jinduri fireşti, de visuri prea brutal curmate, agăţat, spânzurat de cumpăna ideii, de „pânzele albe ale corăbiilor nebune/ Navigând către cer” – este în măsură să spună: „Nu-i niciodată prea târziu prieteni/ Nu-i niciodată prea devreme nu/ Doar colbul rătăcirilor trecute/ Ca pulberea pe ochi se aşternu// C-am vrut şi noi să ne iubim ca fraţii/ Şi ne-am trezit în zgomote de ură/ Că am furat din taina părintească/ În noaptea grea de cuminecătură// Astfel vă spun şi vorbele îmi zboară/ Şi se târăsc cuvinte prin noroi/ La început n-a fost nimic, doar ploaia/ Doar viscolul care muşca din noi.” (Zicere).

Şi ultima secvenţă lirică Visul hoţilor de cai cuprinde câteva poeme în care Timpul stă gata să cadă – sabie peste grumazul firii: „Şi timpul, vai timpul/ Domnule Judecător,/ Ca un poet minor, scrijelindu-şi versurile/ Cu briceagul/ Pe scândurile putrede/ Ale Veşniciei!” (Pantha Rei).

Două poeme haiku – strălucesc precum bobiţele de diamant din ochii copiilor: „Nu ţipa! Pe turla înaltă a bisericii/ Oricând s-ar putea să cadă/ Un visător” (Haiku I); „Dacă oamenii, în loc de tălpi/ Ar avea rădăcini,/ Oare capetele lor/ A fi flori?” (Haiku II), remarcabile aceste bijuterii de gen, reluate şi citate de diverşi poeţi în scrierile lor.

Emblematică, poezia Visul de taină, dă mărturie o dată în plus, despre zbuciumul iluminant în beznă al truditorului hârtiei; „Mă sting cu fiecare poezie/ Pe care-o scot din beznă la iveală,/ Care mai bine de o veşnicie/ Mă bântuie, mă minte şi mă-nşeală,// Îi pipăi tandru slovele nebune,/ Le şlefuiesc cu dalta mea de-argint/ Şi noaptea, când e ceas de rugăciune/ O mângâi, o dezmierd şi o alint,// O învelesc cu pletele-mi stelare/ S-o apăr de vântoase şi de ger,/ În toiul nopţii suflu-n lumânare/ Să-i fie zborul liniştit spre cer.// Mă sting cu fiecare poezie/ Pe care-o fierb la foc tăcut în vatră,/ Care mă recunoaşte şi mă ştie,/ M-adulmecă, mă muşcă şi mă latră,// Mă sting în fiecare poezie/ Care din veac, pe mine ea mă scrie.” Iată aici  entropie foarte frumoasă – om-lucrare, care relevă arderea, laboratorul intim, vatra în care, în alambicuri misterioase, se produc alchimii născătoare de frumuseţi.

Menţionăm că volumul beneficiază de o grafică excepţională, adevărate miniaturi ale operelor de artă, ale artistei plastice Fevronia Spirescu, în perfectă şi profundă sintonie cu versurile. E o simbioză remarcabilă încât, aproape nici nu mai ştii cine a scris versurile şi cine le-a ilustrat, de parcă ar fi aceeaşi mână şi acelaşi suflet.

Volumul Domnule Judecător! – constituie încă o izbândă a acestui original autor, al cărui „strigăt clandestin” se disipează în „Metafizica lacrimei”.

Drept pentru care subscriem şi noi  fără rezerve şi din toată inima.

Galaţi, 9 august 2008
CEZARINA ADAMESCU