ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Într-o habitudine culturală în care omul inteligent şi sensibil râvneşte să  se refugieze şi  sufletul  caută înălţimi pe măsură, nu putem trăi fără metaforă, această alcătuire ivită anume ca să edifice, să inducă stări benefice până la beatitudine. Şi n-ar fi greu fiindcă aceste „vitamine pentru suflet” – nu costă nimic cititorul, ci doar Poetul ştie din ce materie inefabilă le-a plămădit, câte lacrimi de mir i-au trebuit, câte jertfe şi câte renunţări ca să le zămislească.

Reiterarea lor dă consistenţă demersului nostru spiritual în acest terestru sărac în semnificaţii, dar atât de bogat în  deşertăciuni din care se va alege, fără doar şi poate, praful. Numai spiritul te poate îmbogăţi, astfel încât să nu-ţi simţi nuditatea lăuntrică.

Dar, ce metaforă mai adevărată decât aceasta : un poet îşi află „mormânt în metaforă” – precum un pictor în sicriul pânzei  dă la iveală capodopera care să bucure ochiul, imagine încadrată într-o ramă ori pur şi simplu  cu vopselele răsfirate, curgând pe pardoseală, în formă de cruce.

Aşadar, Mormânt în metaforă, pentru că, stilistic vorbind, aceasta îl „îngroapă, precum o avalanşă de omăt ori numai de lumină.

Precum echivalentul Anei din balada argeşeană, Poetul poate fi îngropat sub greutatea propriei zămisliri : întâi până la glezne, apoi „cu greutate până-n brâu” – (Frumuseţea), metafora îi curge prin vene şi „pe albite oase” aşa încât Poetul simte „că de atâta frig am început să fiu/Parcă mai jos decât e Pragul unei case”. Apoi încet, încet „până la creştet intru în pământ/ Şi-abia lumina de-mi mai joacă-n pleoape”. Atenţie : oricât ar fi trupul supus caznelor, lumina rămâne! Ea singură dăinuie îndărătul şi în afara privirii.

Râvnind la înălţimile turlei care împunge cerul cu crucea sa, Poetul spune : „Eu cu pământ m-acopăr până sus/ Până acolo unde-i luna-n înspicare/ Că parcă aură de înger mi s-a pus/ Şi candela-i lumină-n alinare” (Eu cu pământ).

Şi ca jertfa să fie desăvârşită, lucrarea isprăvită şi trainică, cu pământul de trup, amestecat cu sarea Duhului, acel „Ruah” plutind dintru început peste ape, Poetul ia „pleoapa unui înger la plecare”.

Un alt fel de jertfă. Jertfă nesângeroasă în sine, risipită şi adunată – comând – în aceste cuvinte spre împărtăşire, altora, celor mulţi şi neştiuţi, celor ce au nevoie de hrană spirituală. „Căci nu numai cu pâine trăieşte omul dar şi cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Am ales dinadins un poem dintr-un alt volum, „Coroane împărăteşti” (Editura „Junimea”, Iaşi, 2004) – al aceluiaşi autor,  ca să justific demersul poetic, jertfa sa care poate fi ardere-de-tot pe altarul artei, al cunoaşterii, al frumosului, al binelui ziditor de suflete.

Cartea este, aşa cum mărturiseşte însuşi autorul „ca un plânset prelung  al florii de liliac, căzând pe aripi de înger, în semn de reîntregire prin metaforă”.

Urmând aceleaşi trasee de spiritualitate ca şi antecedentele volume, dar pe faleze cu mult mai înalte, de unde se vede bine panorama oceanului de cuvinte şi prin strălucitoarele fire de nisip, perlele nestemate ale sufletului, poetul îşi structurează volumul cu acribia îndrăgostitului de eternul efemer, de clipa care stă să i se strecoare printre degete, printre gene, prin fibrele inimii, până la grizonul firelor de păr, într-o ninsoare fără-de-lege.

El nu strigă : „Clipă, mai rămâi!” -  ci caută să-i deguste aromele, să se îmbete încă de „mirabila sămânţă” pe care florarul o va îngropa în pământ, pentru ca ea să răsară mult mai fragedă, mai pastelată, mai plină de miresme ameţitoare. Fără jertfa boabei, nu va exista roadă. Şi pământul trebuie pregătit cu aceeaşi migală şi grijă de îndrăgostit ca să primească această ofrandă.Un ton cu un registru ceva mai grav pare a-l stăpâni  de această dată pe autor, iar culorile împrumută nuanţele acestui ton. Apar, desigur, mai multe „răni ceţoase”, „amurguri ale toamnei” care „curg triste înapoi”, brumele persistă în şuvoaie reci, „umbra pare mai scundă”, apar  „munţi de-nstrăinare”. Dar, chiar şi în aceste „şuvoaie de brume”, Poetul spune : „simt mângâierea mâinii cum trece prin culori” (În rănile ceţoase, ca-n mugurii de floare).

Iubita e „mai tristă ca rugina din vechile armure”, ori „mai tristă decât ploaia căzândă prin frunzare/ Te laşi răpusă-n taină de roua de pe flori”, apoi e ca „aura-n durere”, „zidită-n veşnicie”, „când umbra bate-n rană”.

Rănile sunt „de pâclă”; zorii sunt „crucificaţi a vrajă”. Oraşul e „un bivol negru”, „ecourile nopţii se-aud în peşti damnaţi” (Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte).

Un univers destul de apăsător, dar  nu lipsit de mister şi de oarecare farmec care te cheamă să-l parcurgi, să-l cercetezi, să-i afli începutul, da-sein-ul.

Peste tot e prezentă şi se lăţeşte ameninţător umbra care, flămândă, vrea să înghită obiecte, fiinţe, sentimente.

„Iar noi zidiţi în taina acestor frunze moarte/ Calotelor de gheaţă le-om pune înţeles./ Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte,/ Se lasă-n valuri umbra stăpână-n univers.// De-atâta timp, pe umeri, corole de lumină/ Prin veacurile moarte, ne-adună, ne dezbină.” (Noian de frunze moarte pe umeri ni se-aşază).

Dar iată şi un firicel de lumină îşi face apariţia : „Decapitat sărutul de frunza în cădere/ Însingurat, ştii bine, pe buze s-a-mplinit./ Ecouri siderale se-aud în mii şi mii de sfere/ Din panteonul vrajei se mai destram-un mit.”(Decapitat sărutul de frunza în cădere). Dar imediat „Pendula frunzei, iată-i, nebănuita cale/ În care nici tristeţe nu-ncape şi nici chin//(…)/ Dar peste toate câte-s, absurdă aşteptare,/ Sărutul în cădere-i ca frunza-n întomnare.”

(Decapitat sărutul de frunza în cădere).

Un lucru e cert :  jertfa se împleteşte cu pace şi durere.

În acest „straniu paradis”, Poetul se vede „damnat s-ascundă tăcutele mistere”.

Un sentiment şi mai acut de înstrăinare, de neîmplinire şi insatisfacţie, de dorinţă strigătoare la cer, este şi în sonetul : Cămaşa mea de nuntă, de moarte-i subţiată, în care  „tăceri incendiare dau buzna în cercei”: „Şi nunta de ivoriu lumină dând din moarte/ Să ne cuprindă-n sine supusă a blestem./ Cămaşa mea de nuntă tăcerea o împarte/ Deşi prin iarba gurii spre seară eu te chem.// Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate/ Că-n cercevele iarna demult s-a instalat/ În trupul meu de ţărnă blând greierul tot bate,/ Tăceri incendiare sunt fulgere pe sat.// Şi-n nunta de ivoriu străluminând a moarte/ Cămaşa mea de mire în lungi fâşii mă-mparte.”

Universul acesta straniu este alcătuit din „vertijuri fără nume, ecou în reci pocale”, „noian de frunze moarte pe umeri ni se-aşază/  de-atâta timp calote de gheaţă au înflorit pe noi.”

Pare o tristeţe metafizică,  de început de lume, când omul nu fusese creat încă şi, cu atât mai puţin femeia lui cu care avea să împartă şi păcatul şi bucuria şi tristeţea şi rodul şi cealaltă jumătate avea să-i rotunjească sufletul.

Dar „colţul cubului” e deja sfărâmat şi figura geometrică, perfectă cândva, avea să fie ciuntită. În „chingi de disperare” – se-ascund mirările seculare, înviate acum şi acutizate în chipul cel mai crud cu putinţă. De aici şi întrebările fără răspuns care drapează „tăcerea dintre gânduri”.

Disperarea atinge punctul culminant în Otrăvuri ucigaşe-n reci parfume:

„Otrăvuri ucigaşe-n reci parfume/ De pleoapa ta se-aprind de-atâtea ori/ Şi te îmbracă-n giulgiu greu şi-n rune/ Să poţi de disperarea mea să mori.// (…)/ În sensuri mute gândul rece-apune/ Cum fulgerele-apun în triste ploi.”

De ce  se vede Poetul damnat, ar fi o întrebare retorică pe care, doar stările metafizice o pot justifica : „Şi eu damnat s-aprind în mângâiere/ Genunchii tăi, mereu necunoscute sfere” (Ca două flori de nufăr ce-n tăcere…).

Dar, se pare că nu numai poetul e copleşit de tristeţi existenţiale, generate de înstrăinare şi lipsă de orizont, ci şi cealaltă persoană. „Un secol  de tristeţe sub tâmpla ta se-adună,/ Cu respirarea-mi pare treci muntele de dor/ Fotografii de pâclă de vraja lor nebună/ Se-aprind în taină noaptea când rănile ne dor.//(…)/ Şi-n toată-această stare ca-n lumi imperiale/ Te-nchizi şi ştii că marea e un decor trădat./ Nisipurile moarte, în vis, sunt piedestale;/ Fotografii de pâclă sub pleoape s-au uscat.// Prin lungi şi tandre semne ascunde-te-n parfume,/ Un secol de tristeţe ţi-a înflorit pe nume. (Un secol de tristeţe sub tâmpla ta se-adună).

Atmosfera apăsătoare devine şi mai insuportabilă când : „Şi mânuri de iarbă-n  a lor mângâiere/ Abia de ating ne-mplinitul meu vis./ Un zid de cenuşă-ntre noi şi tăcere/ De secole, în parfume, şi-n rouă s-a-nchis.// Tăceri blând iscate-n tăceri de răsură/ Te-acoperă iarna, cu absurda ei ură.” (Mătăsuri uşoare pe trup ţi se-aşază).

Căutările, cu atât mai disperate, cu cât par mai zadarnice, sporesc angoasa : „Nebănuite jertfe mă prind în calme ape:/ Te caut, în tăcere, cum pacea un proscris// (…)/ Prin mii şi mii de sfere te cat cu disperare/ Tu, lan de rouă, iată, vrei moartea s-o înfrunţi// Înzăpezit de gânduri ca un damnat de sare/ Te caut, în tăcere, în neatinsa zare.” (Atâtea clipe-n taină mi s-au lipit de pleoape).

Ecoul tăcerilor dureroase oboseşte deseori şi atunci : „Cuvinte nerostite se-aştern, tăcut, în fraze,/ De frunze-arar purtate ca vraja în abis.” (Mă-ngâni cu tremur de uitate raze).

Tăcerea, însingurarea persistă şi în următoarele poeme, parcă strigându-şi martorii pentru a putea fi împărtăşite, fie şi străinilor : „Se-aprinde iar tăcerea în opaline geamuri,/ Chenare reci, de gheaţă, te-mprejmuie uşor./ Culorile-n frunzare dau buzna printre ramuri/ Şi în cădere-s gata să intre-n umbra lor.(…)/O, iar se-aprinde taina în vechile chenare/ Bazalturile-s gata să intre-n disperare.” (Se-aprinde iar tăcerea în opaline geamuri).

Tonul elegiac însă, nu diminuează forţa de sugestie a versului, tăiat în bazaltul metaforic, şi nu impietează frumuseţea lui fără egal:

„O caldă avalanşă, vulcan în adormire/ Tăcere-n cercevele când greierii s-au stins/ Sau toate câte-s oare ştiu să jelească-un mire,/ Ştiu să cioplească-n taină cărarea spre abis?// În toate, clipa rară te caută-n tăcere/ Şi regnuri vegetale aprind laconic far/ În ceasuri de răşină au îngheţat vechi ere,/ Lumina-n calendare se surpă iar şi iar// Şi vraja de la capăt se-ncheagă-n reci tipare/ În cercevele parcă amurgul se-aprinde-n funigei./ O caldă avalanşă e-n timpul care moare;/ vulcan în adormire sunt paşii tăi şi-ai mei.// Ecouri tot mai rare în ceasuri de răşină/ Ne-mprejmnuie-n tăcere şi-n neştiuta vină.” (O caldă avalanşă, vulcan în adormire).

Căutările, zbaterea permanentă, neliniştile, chemările pe toate vocile şi mai ales cu vocea tăcerii stranii nu aduc însă decât fantomele din vis şi amintirile care dor mai tare decât prezentul : „Lin valurile-n maluri cătau cu pleoapa serii/ Fantoma umbrei tale, scheletul meu răpus/ Că din adâncuri, parcă, în goană lăncierii/ Alt trup de fată-n flăcări duceau înspre apus.//(…)/ Doar valurile-n maluri loveau cu împlinită vină/ Lin căutând pe plajă fantomă de sărut/ Şi din adâncuri, parcă, iubita-mi de lumină/ Trăgea sicriu sfielnic de vrajă şi-nceput.// Iar sângeriul clipei ca-n muzici reci şi stranii/ Ca un vertij sălbatec tot  ne căta-n litanii.” (Lin valurile-n maluri cătau cu pleoapa serii).

Dar toate acestea până la urmă obosesc peste măsură, şi singurătatea clipei ţipă-n cuvânt : „În clipa-nsigurată ca umbra-n ghilotină/ Se lasă fulgerată de plânsul din culori/ Şi pasul tău sfielnic tot rouă-i şi e vină/ Ca frunza ce-n derivă-i sub zborul de cocori.// Nu-nsingurata clipă mă sperie în toate/ Ci vidul din clepsidră şi din singurătate.” (Nu-nsingurata clipă mă sperie anume).

Speranţele sunt arse de-aşteptare şi strigătul e mereu în deşert : „De-aş fi putut, vezi bine, în raclă plutitoare/ Ca pe un înger, tainic de gânduri încercat/ Pe nesfrâşite ape, pe-nsingurata cale/ În pleoape, de iubire, mereu te-aş fi purtat.// Cu semne reci dar tandre ca-ntr-un tablou de ceaţă/ Un timp spre împlinire, te-am dăltuit în gând/ În raclă plutitoare, într-un culcuş de gheaţă/ Să fi ştiut, cum iată, speranţele se-aprind.// (…)/ Dac-aş putea, vezi bine, în raclă plutitoare/ Pe nesfârşite ape te-aş ctitori-n surpare!” (De-aş fi putut, vezi bine, în raclă plutitoare).

Când nu-şi caută iubirea pierdută, ori numai îngheţată într-o criogenie forţată, Poetul e conştient că e captiv al Timpului tutelar, căruia trebuie în cele din urmă să i se supună, spune : „Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere,/ Amurgurile-n geamuri se surpă tot mai des./ În arborii de ceară sunt frunzele tăcere/ Când se aprinde iarba sub pasu-ţi ne-nţeles.// (…)/ Eu vârstei mele-n taină mă las întru robie/ Cum mugurul se lasă rob frunzei în april./ Ce pasăre sfioasă ia foc în colivie,/ Ce gânduri nerostite mă vor din nou copil?// Amurgurile-n geamuri se surpă a-nserare:/ Se-aude-n taină umbra  a devenit de sare.” (Eu vârstei mele-n taină supunere-i voi cere).

Registrul grav se schimbă treptat, pe măsură ce iubirea,  spiritualizată, depăşeşte teluricul, spaimele se domolesc, animozităţile se împalidează şi o pace relativă se instalează între protagonişti. Această stare se simte clar în sonetul : O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare: „O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare/ În lumi incendiate de pleoapa ta uşor/ Când roua dintre gânduri va fi-n nebuna floare/ Tot vrajă şi lumină şi-un neştiut fior.// O zi sau poate-o clipă incendiată fie/ De umbra ta sfioasă răpusă de-amintiri./ În golul din inele-i atâta veşnicie,/ Atâta disperare-i în recile priviri.”

Şi totuşi, şi aici răzbate o disperare surdă, dar sonetul se încheie în tonalitate optimistă, sunând ca o dorinţă : „O zi să-mi fii şi înger şi tainică surpare/ Iubito câtă vrajă se-ascunde-n fiecare”.

E greu de suportat atâta bogăţie metaforică într-o singură carte. Cu toate acestea, cuvântul menit să edifice, să mângâie, să îmbunătăţească, uneori nu e de ajuns, ba chiar devine potrivnic : „Se surpă-ntre cuvinte atâtea mii de ere/ Atâtea răni de parcă suntem fără de-nţeles” (Ce taină porţi cu tine prin lumi necunoscute).

Şi din nou disperarea se adânceşte-n oglinzi unde picură roua furată a azurului tomnatic : „Mătăsurile toamnei, în tâmplă-mi dau bineţe/ La-ncheieturi lumina mai tulbure mă vrea/ În gândurile toate se văd arzând fâneţe/ Sărutul tău pe frunze, este-o căzândă stea.//Supuneri ireale ne-nchid în reci metale/ Ca într-o lungă spaimă sub un bizar altar./ Nimic nu mai încape tăcute, reci, opale;/ Pe pojghiţa de rouă ţi-s mâinile de jar.” (O frunză în cădere-i a noastră disperare).

Şi peste toate, zădărnicia oricărui gest de bineţe, care se preface-n gest potrivnic: „M-aş fi putut întoarce, dar la cine,/ La care mal sau către care far?/ Ecoul mut a înflorit în mine/ Tăcerea grea a clipei sanctuar.// Pe maluri reci prin cosmice torente/ M-aş fi întors dar mările-s absente.” (M-aş fi putut întoarce-n orice clipă).

Tristeţe, căutări zadarnice, vise sfărâmate, „cohorte reci de frunze pe umeri” şi multă, multă însingurare. Şi totuşi, femeia (poate cea din vis?) îi apare Poetului: „Tu prinsă-n plasa gândului subtil/ Te-arăţi curată, pură ca o sfântă,/ Un foc bengal de pasăre în tril.// Spre ce mister te-ndreaptă-n grabă clipa?/ Vezi, pasărea şi-a frânt în zbor aripa.” (Spre ce păcat te-ndeamnă-n grabă clipa).

Un excelent sonet de iubire ( dar care din toate aceste sonete nu sunt de domeniul excelenţei?) este şi Eu te port în gându-mi ca pe-un ecou de vrajă, pe care ne îngăduim să-l cităm integral în toată splendoarea sa : „Eu te port în gându-mi ca pe-un ecou de vrajă,/ Lumina-i mai curată în tâmpla de argint./ Cocoşi de munte, parcă, sunt timpului de strajă,/ În pleoape fulgerarea e tainic asfinţit.// Aurării din frunze ca-n vechile cristale/ Dau tonuri ireale damnatului din noi./ Aortele-n turbare se-aprind printre petale,/ A răzvrătire iarba se trage înapoi.// Isvoarăle în cânturi se-aprind, a câta oară/ De chipul tău sfielnic şi ne-nţelesu-ţi vis?/ Azi gândurile toate din tâmplă vor să sară/ Că-n fulgerarea tainei e trupul meu proscris.// Şi-n gândurile-mi toate te port a disperare; / Lumina-i mai curată de-atâta aşteptare”.

În eufonii fără cusur curge şi sonetul Culori imperiale mi se aprind sub pleoape.

Cuvântul surpare apare frecvent în titluri ca şi în conţinutul unor sonete: „Grăbeşte-te, lumina-n arginturi e-n surpare”, ori : „Vezi între noi tăcerea e-n surpare”.

Ne-am străduit să cităm cât mai multe versuri pentru frumuseţea şi valoarea lor artistică, adâncul înţeles, muzicalitatea şi imagistica desăvârşită:

„Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă/ Te-aş fi zidit, ştii bine, în lutul unei căni/ Să poată buza, setea de lacrimi suferindă/ Să-şi potolească mersul spre tăinuite răni// Migrări imperiale dispuse-n triste arsenale/ Ca-ntr-un priveghi al clipei să te cuprindă lin./ Cenuşile iubirii în golul din pocale/ Zeiască ambră fie şi nicidecum pelin.// Iar zările-n surpare de-atâta aşteptare/ Atât cât poate pleoapa adâncul să ţi-l bea./ În veci epitalamuri să fie templu-n zare/ Sub talpa ta-nflorită să lumineze-o stea.// Migrările-n derivă să fie clipa rară/ Altare spre osândă şi jertfe de fecioară.” ((Atât cât poate pleoapa adâncul să-l cuprindă).

Aşteptarea, apanajul iubirii tulburătoare, cu arsenalul de întrebări şi îndoieli, prinde chip şi în aceste versuri : „De cât te-aştept mi-e umbra sanctuar/ Cu lumânări aprinse-ntru mirare./ Iubirii eşti, în taină, înspre amurgu-mi far;/ Iarba-n priviri a încolţit de-atâta aşteptare.” (De cât te-aştept mi-e umbra sanctuar).

Teme religioase şi istorice, patriotice, sociale, morale, filosofice, tema iubirii, în special, cea a vieţii şi a morţii, o întreagă paletă de motive artistice se întrec să arate măiestria autorului. Sonetul de dragoste este suveran însă, şi de altfel, este şi cel mai frumos: „Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare/ În clipa de-ntristare mi te arăţi în vis./ Lumina în căţuie a devenit de sare,/ Nisipul în clepsidră, în taină, s-a ucis.// Şi umbra noastră-n ierburi ecoului supusă/ Ca ploaia-ntre frunzare se-aprinde în cercei/ În golul nunţii parcă-i de reci tăceri adusă,/ Cămaşă de mireasă sunt florile de tei.// În frunza de cucută sicriu de-nsingurare/ Te-atinge-n clipa rară cu firavul sărut./ Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare/ Un secol ne doboară în secolul de lut.// În clipa de-ntristare, în ploaia din ogivă/ Nisipul ne închide-n lumina lui fictivă.” (Mai răzvrătit ca gândul uitatelor chenare).

Interesant este faptul că pastelul este ornamentat cu sentimente  alese pentru femeia iubită, natura fiind un leagăn al stărilor afective, iar sonurile se armonizează perfect : „Se-aprind fiori ca zorii sub răsură/ Când frigu-ncet se furişează-n crini/ Un psalm de-argint mi-a răsărit pe gură/ Neprihănita rană cui s-o-nchin?// Damnarea cui i se arată-n zare/ Ca tracul cavaler de pe monede/ Cu calul îngropat între altare./ Oracolul din moarte cine-l vede?// Se-aprind fiori ţărâna-i subţiată/ De paşii tăi sfielnici, temători/ Când frigu-ncet din trupul tău de fată/ Ciopleşte rame umbrelor de flori.// Un psalm de-argint în mierea opalină/ Aprinde pleoapa maichii cu lumină.” (Se-aprind fiori ca zorii sub răsură).

E foarte ciudat cum se împleteşte sentimentul religios cu cel de iubire, astfel că iubirea devine religie, virtute teologală, prima dintre cele trei şi nu este deloc vulgară, ori cinică, ci, doar, ca o rugă către înalt şi un act de mulţumire pentru Dumnezeu care ne-a învăţat să iubim. Este legea de har a iubirii de aproapele, de neam, de ţară, de copii, de strămoşi, de fiinţa de lângă tine. Iat-o oglindită în următorul sonet : „Se deschid în muguri cuiele în palme/ Giulgiu de lumină veşnic m-a-nvelit/ Ne despart atâtea dimineţi ce calme/ Trupului se lasă rug de antracit.// Când mi-e dor de tine dimineaţa pură/ Mugurii dau buzna, iarba-i scut pe gură.” (Când mi-e dor de tine mâinile-n tăcere). Aceleaşi sentimente  împletite sunt şi în sonetele : Te-ai dus? Eşti mai absentă decât tăcerea toată; Sunt tulburat de tine ca râul de o undă; Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte, etc.

De asemenea, accente mistice se regăsesc în sonetele : În candelă-i lumina  rouă pentru cei; Intru-n ecoul lacrimei aprinsă pe obraz; Tot aducând lumina la altar; E clipa-n care, iată, neprihănita rană; Căinţa pusă-n lemn de chiparos, etc.

În unele sonete răzbate un ton elegiac, nostalgic: Tot răzuind tristeţea cu umbra de pe spadă; Octombrie deodată cu răbdare; Nu-nţelepciune caut în siderala clipă, ş.a.

În lirica lui Emilian Marcu se regăsesc de asemenea, pasteluri admirabile : E de aramă aeru-n stejarii goi; Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumina; Oracole de pâclă daianelor dau samă; Ce mistică-mplinire, ce taină siderală; Mai rece decât umbra pădurilor de cedru, ş.a.

Şi iată că după atâtea învăluiri în transparenţa voalului de tul, Emilian Marcu ni se dezvăluie, aşa cum este :”Deşi-s copil în suflet, de mult pe tâmple-s nins”(Surâd? E liliacu-n floare sau numai o părere?). Alt portret admirabil reiese din sonetul : Înduioşat ca orbul de lumină : „În toate sunt ca pasărea în cuşcă/ Prin lung pelerinaj cântând duios/ Şi iarba-n taină trupul meu îl muşcă,/ Las mângâierii patima-n prinos.// Îngândurat ca orbul de lumină/ Mi-s rănile înmugurirea cea deplină.”

Nu lipsesc unele licenţe poetice, care sporesc farmecul versurilor : „Reci tonuri de sideriu acoperă-n tăcere/ Stelarele aprinderi a clipei de-nceput” (De jertfă mai aproape, de teamă mai departe); „Capcană spre ispită pe marea foşnitoare/ pe valurile-aprinse a timpului brodat.” (Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumină); „o secetă mă arde de-a tale reci priviri” ş.a.

Autorul foloseşte cuvinte rare : palimpsestre, daiane, crioleturi, siderale, lacră, heruvului străin, izvorniţa luminii; lumina în căţuie, ramuri melifere,  ori sintagme, de asemenea foarte originale : ”carnea-nflorind întulbură fereşti”; „îmbrăcată-n horbot㔺.a.

Printre obsesiile lingvistice, sunt aşa cum am arătat : verbul a surpa, chenarele, între care sunt prinse amintiri, gânduri, sentimente; Ex. „de iarbă suntem prinşi între chenare”; de asemenea, verbul a subţia în diferite ipostaze : „lumina s-a subţiat”; „tăcerile s-au subţiat”; „cărările sub paşi s-au subţiat”, „ierburile-n pietre demult s-au subţiat”; „s-a subţiat cuvântu-ntre vocale”. De asemenea, motivul sertarului, lacrei care depozitează taine, gânduri, amintiri : „ecou murind printre sertare”; tăcerile-n sertare”; „cuvintele-n sertare”; rănile-n sertare”. Pădurea este omniprezentă, ea se aşează pe trup, se lasă pe umbră: „De câte ori pădurea pe umbra mea se lasă”; „De câte ori pădurea pe trup mi se aşază,” etc.

Schimbarea măsurii, a ritmului ori trecerea de la troheu la iamb nu impietează curgerea lină a sonetului, şi eufonia sa fără cusur, chiar dacă uneori ritmul se întrerupe brusc, apare cezura, se încalcă regulile prozodiei cu graţie, dar frumuseţea versurilor întrece aceste mici imperfecţiuni de teorie a versificaţiei.

De asemenea, asonanţele nu deranjează, la fel cum nu deranjează în lirica populară. Urmărind traiectul sinuos al ideii într-o asemenea orchestraţie amplă, generoasă, pură în autenticitatea trăirii, nu poţi să nu rămâi amuţit de frumuseţe, de prospeţimea rostirii şi de vigoarea verbului ce taie ca un diamant fila pe care sunt desenate, ca-n vechile cărţi, rune înflorite în anluminuri.

Importantă e la poetul Emilian Marcu imaginaţia absolut debordantă, puterea de stăpânire a condeiului, uşurinţa în versificaţie, diamantul ideii, utilizarea judicioasă a mijloacelor şi procedeelor stilistice şi a celor artistice, măiestria în tehnica abordării unei specii de poezii cu formă riguroasă, fixă, închisă-n canoane clasice şi neobositul har care-l face să stăruie în crearea acestor avuţii stilistice, după părerea noastră, absolut performante pentru limba română şi nu numai.

Emilian Marcu şi-a deschis prin sonetele sale drumul spre o universalitate binemeritată.

Pe lângă toate acestea, folosirea unui limbaj poetic prin excelenţă în care nici un cuvânt, nu distonează cu ideea de Poesie, în cea mai sfântă şi mai cuviincioasă limbă literară, neocolind neologismele, regionalismele, arhaismele, ba chiar inventând cu graţie cuvinte noi, toate acestea îi conferă un loc prim pe podiumul celor mai talentaţi poeţi români.

Sintagme originale, alături de alcătuiri livreşti ce probează cultura sa, se împletesc în chipul cel mai fericit, dând consistenţă, farmec şi miez tuturor sonetelor.

Deşi sunt aproximativ 140 de texte de asemenea înaltă factură artistică, cititorul nu oboseşte, pentru că valoarea lor transcende gândirea şi simţământul de moment, rămânând o impresie de tihnă binecuvântată şi abinemirositoare, învăluită în har şi-n lumină serafică.

Emilian Marcu este un performer în lirica noastră de factura cea mai înaltă şi constituie, în acest sens, un reper, un punct de referinţă fundamental.

Şi cei care scriu fără nici un temei şi fără nici o regulă, doar pentru că s-a spus că poezia se scrie în fel şi chip, ar putea să ia aminte şi încerca, măcar o dată acest pariu cu sine, de a scrie în vers clasic, ritmat, şi nu se poate să nu simtă că muzicalitatea, ritmul interior, măsura, rima, sunt perene şi aşa vor rămâne, cât pământul.

Multitudinea figurilor de stil ca şi tehnica desăvârşită a construcţiei acestor edificii de lumină şi frumuseţe, relevă un condei format,  încercat, viguros, ajuns la deplina exprimare a maturităţii artistice.

Emilian Marcu  prin cărţile sale de sonete şi prin întreaga sa operă (care nu e deloc firavă ori nerecunoscută, dimpotrivă) s-a impus cu hotărâre pe frontispiciul limbii române, conturându-şi o personalitate covârşitoare, atât în vers, cât şi în proză, în chip deosebit prin  romanele sale, prin publicistica şi critica literară pe care o abordează cu succes şi cu aceeaşi seriozitate şi acribie.

Prin urmare, este un autor total prin tot ce a dat până acum literaturii române cât şi celei universale, fiind premiat, publicat şi tradus în multe ţări şi limbi de circulaţie internaţională, în acest fel, fiind şi un mesager al culturii noastre peste hotare.

Emilian Marcu ni se dezvăluie în pagini de o frumuseţe fără cusur. El are destulă înţelepciune şi sensibilitate în acelaşi timp să ne considere prieteni şi să ni se confeseze, aşa ca la confesional, rostindu-şi fără patimi şi fără încrâncenări spovada şi cerându-i parcă iertare cititorului, pentru asemenea dezgolire de toate cele lumeşti pentru a se afla, spiritualizat, înălţat la alte culmi, pur, vindecat  şi vindecător de bolile veacului, de maladia urâtului, acel mal-de-vivre care ne macină şi ne ruinează sufletele. El săvârşeşte acest catharsis, această abluţiune cu apa lustrală, sub ochii noştri uimiţi şi încântaţi, iscoditori, ca să afle cât mai multe, dar, de fapt, nu aflăm nimic, decât că e bântuit de miresmele harului, care-l fac, iată, să scoată la lumină, frumuseţi sufleteşti genuine.

El ne atinge precum îngerul cu aripa sa inefabilă şi ca să ne facă să pricepem „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) – care ne motivează să mergem mai departe ca pribegi şi străini „în această vale de lacrimi”.

Este meritul său incontestabil şi de aceea trebuie respectat şi admirat, ca atare.
Galaţi, 23 aprilie 2004

CEZARINA ADAMESCU

Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă