ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În ”Agora literară” cotidiană, poetul şi publicistul Victor Sterom ne-a demonstrat, nu de puţine ori, prin prodigioasa operă lirică şi exegetică, faptul că vocea sa distinctă şi pregnantă, a dobândit o marcă de specificitate şi un timbru cât se poate de inedite.

Cărţile sale nu sunt simple exerciţii de stil, ci se înscriu în lirica eminamente metaforică, simbolistică, în accepţiunea canonică a speciei lirice. El şi-a propus demult să nu practice un epigonism superfluu, ori de generaţie, ci, prin formula poetică proprie, să exploreze cele mai intime câmpuri sufleteşti, unde numai spiritele afine au acces.

În demersul său liric, versul e criptat, esenţializat, până la cele mai fine nuanţe, la modul succesiv-consecutiv, iar sensurile cromatice reflectă cu fidelitate sensimentele şi stările.

El nu propune însă, realităţi prozodice inedite, ci se lasă îndeobşte sedus de curgerea de gând metaforizat, într-un lamento meditativ-comtemplativ, cu valenţe filosofice asupra vieţii. Este o poezie de stare şi mai puţin de atitudine, cu fulguraţii impresioniste şi expresive, de o factură cu totul specială.

Ca o linie mediană se remarcă tentinţa spre transcendent, spre descifrarea tainelor fundamentale existenţiale, într-o retragere discretă, aşa cum ar fi spus Nichita : ”în sinea limbii” şi, spunem noi, a sufletului.

Victor Sterom dovedeşte o formidabilă intuiţie a fenomenului lingvistic, servindu-se de acesta în varii ipostaze lirice.

El îşi aşterne în structură lirică experienţa de viaţă, gândurile, sentimentele, în stare să le capaciteze, să le transpună artistic.

Se spune că ”literatura este cea care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu” – şi acest adevăr se probează cel mai bine în  cele mai recente volume ale lui Victor Sterom Casa Cerului (Ed. Labirint, 2006) şi Deasupra tainei (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2008) – la acesta din urmă făcând acum referinţă.

Cu toată anvergura operei sale impresionante, Victor Sterom nu trăieşte cu drogul iluzionării, aşa cum ar face-o orice poet. Ochiul său lucid, transparent, cu o sclipire ageră şi panoramatică despică realitatea şi o mărunţeşte într-o cheie proprie care constituie un model de deschidere intelectuală, de inteligenţă, expresivitate, sensibilitate, fără ornamente de prisos, dar, în stare să producă emoţii proaspete. Victor Sterom nu urmăreşte doar o singură reţetă estetică, ci, zguduit de convulsii sufleteşti, ne ia martori, se confesează, se dezgoleşte de sine punându-ne pe tavă un dar de preţ: nici mai mult nici mai puţin decât propria persoană.

Dincolo de orice experimentalism, sentimentalism, teribilism şi alte ”isme” de ocazie, Victor Sterom ne oferă în subsidiar, o oază de mister şi ne invită să-l descifrăm.

Lirica sa nu se potriveşte nici unei grile de lectură actuale, el nu e ”în trend” -, s-ar zice că operează cu simboluri de un anume ermetism şi rafinament scriitural demn de marile condeie.

Victor Sterom, aşa cum declară în poemul programatic care deschide cartea : ”astăzi am visat un drum nou în poezie./îmi spunea cineva că este vremea…/ mă uitam la el ca la un început de munte,/ mi se părea că vârful îl poartă spre stele,/ că rădăcina zboară prin furtuna/ care încet, încet/ se instala în mine;” (muntele).

Texte de amplă respiraţie, decantate şi trecute prin substanţa trăirilor intime, poemele din volumul  Deasupra tainei îl definesc, în reprezintă, îl recunosc şi se simt bine cu el, îi sunt aer, vin şi pâine de jertfă.

În dreapta măsură a lucrurilor, poetul se ridică ”deasupra tainei”, ridicându-ne şi pe noi, pe înălţimile etherizate ale sublimului existent în artă sub variile lui forme şi nuanţe.

De data aceasta însă, avem de-a face cu o nouă manieră de scriere, calchiată de structurile vechi, cu orchestraţie amplă a versului discursiv, într-o liberă alcătuire de gând, dar cu un ritm şi o rezonanţă proprii, după cum mărturiseşte în poemul program iniţial : ”am început aşa cum mi s-a arătat în vis:/ să merg pe un drum nou în POEZIE.// sângele meu are de-acuma o altă dimensiune./ privirea mea este astăzi o cale deschisă/ către munte.”

Victor Sterom ne face părtaş unui adevăr de netăgăduit şi anume : ”drumul spre glorie/ trece fără îndoială prin labirinturi,/ prin întuneric,/ prin libertate…” (sala de aşteptare).

Motivul muntelui apare, nu numai în primul poem, unde predomină, aidoma Muntelui Căpăţânii, simbolizând jertfa creatorului, drumul sisific pe care trebuie să-l parcurgă poetul, cu crucea pe umeri : ”acum urc acest început de Munte./ pun talpa pe prima literă a versantului meu sacru.” (muntele).

Observarea atentă a realităţii şi transpunerea ei lirică întru împlinirea actului artistic, e un ritual săvârşit pe altarul sinelui, care dă consistență personalității autorului şi, implicit, operei sale.

Dar acest drum, cu suişuri şi coborâşuri, aidoma vieţii, plin de meandre, trebuie străbătut, cu riscul oboselii şi a obstacolelor întâlnite : ”cobor încet dealul./(…)/ departe a rămas dealul/ iar păsările nu se mai văd./(…) şi golul acela din depărtare ia foc…” (golul acela din depărtare ia foc).

Ori : ”cu mine însumi luat la vale/ în urcuşul sacru” (deasupra tainei), muntele este văzut şi în alte ipostaze : ”ne adăpostim de furtună – /  muntele abia începe:// suntem mereu şi mereu la primele trepte.// versanţii sunt abrupţi/ dar/ avem sentimente” (avem sentimente).

Muntele e la un moment dat ”muntele nemuririi mele” – excelent spus!

Din punctul  de vedere al autorului, viaţa este : ”o femeie / cu două sacoşe pline cu sticle goale” (de teamă să nu explodez). Pe puntea subţire dintre real şi oniric, poetul zămisleşte imagini superbe, ca în poemul jocul alb al cailor noaptea -  în care  metarealul se îmbină perfect cu realitatea: ”noaptea,/ pe aici aleargă cai albi/ şi de când e negru pământul/ şi aşteaptă zăpadă,/ caii s-au înmulţit/ şi din balcon de la mine/ mi se pare că poartă în ochi/ s t e l e/ şi toţi fac un cerc.// spre miezul nopţii se lasă în genunchi;/ doar unul rămâne în picioare/ şi nu ştiu ce le spune/ că din când în când/ văd capetele celor din jurul lui/ aplecându-te/ în semn de înţelegere/ şi de aprobare.// acest joc durează până la ziuă./ noaptea trecută/ când am zburat spre cerul acela de cai,/ cineva prin aer/ mi-a prins mâna/ şi a zburat alături de mine/ pe câmpul negru/ unde mii de cai albi ne aşteptau lăsaţi/ în genunchi.”

Uneori, realitatea, deformată, ia dimensiunile unui câine roşu pe care ding îl sărută (şi aici suprarealismul este la el acasă) : ”pe botul acela/ verde// plin de otravă/ şi câinele râde;/ parcă râde şi ding/ şi lumea se uită şi râde şi trece/ mai departe/ în sensuri diferite” (câinele roşu).

Este vorba aici, fără îndoială de stranietate, de înstrăinarea umană, când omul nu se mai regăseşte în semenii săi. Şi viziunea stranie care urmează : ”dimineaţa/ îşi aduce aminte din timpul unei lupte/ din ultimul război,/ când fratele lui, dinu/ a venit cu fruntea luată de-o schijă,/ până aproape de baraca unde dormeau/ vreo treizeci de tineri/ o s t a ş i,/ urmând să plece în câteva zile spre/ v e s t.// era o dimineaţă roşie/ şi capul lui dinu răsărise/ parcă direct din soare./ au sărit toţi./ dar prea târziu.” (câinele roşu).

Tot despre înstrăinare e vorba şi în poemul o bucată de lemn, de data aceasta, despre singurătatea domestică, a vieţii de cuplu, cea mai cumplită singurătate-mpreună: ”nu ne mai spunem nimic de la o vreme,/ vine şi pleacă/ aşa cum vine./ se uită la mine ca la o bucată de lemn/ pe care stă scris un nume straniu.// îmi zic:/ este cea mai frumoasă femeie din lume.// ca din întâmplare/ îi ating umărul drept/ t r e s a r e…/(…)/ vine doar aşa / dintr-o adâncă/ şi vraişte/ obişnuinţă…// (…)/ cine-i dezgoleşte umerii/ cade/ i r e v e r s i b i l/ cu sufletul în lavă…”

Acest sentiment dureros reapare şi stăruie pe parcursul poemului un timp nelimitat : ”a venit la fereastra mea o pasăre./ eram singur./ gheara ei îmi desena mari tristeţi/ pe geam./ îmi făcuse din ceva/ linii/ chipul meu schimonosit,// n-am alungat-o./ n-am întrebat-o de ce se oprise chiar la/ mine/ pe suflet.// eram singur./ venit parcă dintr-o călătorie/ din care nu m-am ales cu nimic.// Ţineam la  piept desenul păsării/ care plecase demult/ / cum aş fi ţinut o cărare/ făcută ghem/ sub paşii mei/ sau un  cerc/ făcut ghemotoc/ în  sângele care (încă)/ p u l s a.// (…)/  şi am aprins cu mine însumi/ sângele toamnei/ din care am văzut soarele cum se scurgea/ în pământ.// curge la vale frunză galbenă luată de/ v â n t./ unde va înnopta va fi taină pentru/ un timp nelimitat.// sub acest tăvălug geme cuvântul meu/ pe care nu ţi l-am spus./ sub această fumegândă crăpare de ziuă/ cineva se va opri la timp…”

În corpusul unui poem amplu există sâmburi cu miez gustos, alcătuit din alte mici poeme filigranate acribic şi sugestiv în pagină : ”lumina pare că/ umblă goală ca o balerină/ în pustiu” (toată frumuseţea lumii) ori, din acelaşi poem : ”mă-ntorc şi aştept până se termină/ furtuna din sângele meu.// să pot să iau dela capăt/ toată frumuseţea lumii…”

Alte exemple de micropoeme încorporate : ”abia de mă auzeam umblând pe urmele/ celui care am fost.// ca niciodată/ lumina clipelor acestea/ n-a strălucit mai tare/ deasupra tainei/ deasupra poemului….” (deasupra tainei).

Tonul discursiv dispare în poemul care dă titlul volumului, lăsând loc lirismului pur, explodând în metafore : ” iată mâinile care mă adună din trecut/ (…)// iată semnul care împinge întunericul/ din fereastră./ în dune subțiri, în zarea de dincolo de viscol.// aidoma ierbii/ cresc în vorbe/ suave/ inimile/ noastre// când hohotesc miresmele/ care/ nicicând// nu se vor stinge.” (deasupra tainei). De asemenea, în poemul : o ridic în ceruri : ”trec prin jaful de clipe/(…) vremea se lasă în genunchi./ iarna/ se îndeasă în şoapte de ger”, ori în poemul  jăratecul uitării: ”soarele a sărutat buza munţilor/ din apropiere/ şi-a coborât/ în partea cealaltă a lumii.// (…)/ ceva se întâmplase în viaţa ei/ şi acum,/ se întuneca/ precum un cazan de sânge vechi – //rană fără nici o ieşire/  d i n/ jăratecul uitării…”

Aceeaşi singurătate apăsătoare şi angoasantă transpare şi în poemul : o boală veche : ”drum spre noua noastră splendoare aflăm/ împreună/ dar ajungem/ întotdeauna/ s i n g u r i/ (…) pagină după pagină dau din Caietul/

s a c r u / al dragostei.// ultima filă nu exisdtă niciunde.// nicicând n-am scris-o…// cine minte acum,/ steaua lui se va stinge./ (…)/ un tren mă aduce acasă./ nu te-am găsit în deşertul promis/ ferestrelor./ nu te-am aflat în pragul netrecut.// (…)/ astăzi e duminică şi este vară/ iar cheia-i topită în broască/ precum/ o boală veche/ pe trupul unui izvor…”

Ca un veritabil portretist, Victor Sterom conturează din câteva linii personaje, dându-le consistenţă lirică : Ding, doamna O, poetul fintiş, domnul K ş.a. Reale ori imaginare, ele întregesc tabloul liricii sale şi în conferă mai multă substanţă.

Ciclul domestic al anotimpurilor îşi urmează, neabătut drumul, nu se schimbă aproape nimic, peisajul e acelaşi. ”o zi ca toate celelalte/ obişnuită – / în viaţa care nu stă pe loc” (câteva margarete).

Şi totuşi, sunt evenimente şi stări incandescente care sparg monotonia cotidiană : ”cineva m-a tras din baltă/ şi lumea s-a strâns în jurul meu./ eu număram stelele, cercurile fumului./ m-au luat şi m-au dus acasă;/ şi trântit în pat am început să înot;/ îmi închipuiam o baltă sub mine/ şi cei de faţă râdeau.// apoi am stins lumina./ am închis casa şi am plecat./ pământul era sus şi se învârtea cu mine/ într-o imensă oglindă./ vedeam un pahar cât o/ f â n t â n ă/ din care ieşeau gheare verzi;/ mi se părea că văd femeia care fuma/ apoi râdea şi eu mă inecam in baltă/ la un loc cu nlorii putreziţi…” (umbre între flăcări).

Întruchiparea femeii este pentru Victor Sterom ”icoană căzută din cer/ peste adâncurile unui timp/ cu miez de lavă” – cea care-i preface ziua într-o ”fântână de foc” precum  şi cea care : ”vine într-o clipă şi piere într-un/ secol” (poem la etajul nouă). Şi, în fine, singurătatea poetului, populată de ”lumini sfioase”, de ”umbrele căzute” şi de stări de spleen acutizate în chip dramatic : ”încet, încet constaţi/ că împrejurul tău nu mai este nimeni;/ nici cei din stânga,/ nici cei din dreapta;/ nici cei din mijloc…/ te uiţi şi nu vezi decât umbrele căzute.// ca de la nişte păsări împuşcate…// umbrele celor care-au fost lângă tine/ numai ochi şi urechi; parcă i-a-nghiţit/ p ă m â n t u l./ şi-e frică şi de tine însuţi./ ţipi./ aduni gândurile în pumni,/ apoi le arunci în văzduh…/ chemi un nume,/ chemi altul/ dar nu-ţi răspunde nimeni…// toţi au plecat şi nu se mai întorc./ ai rămas deodată singur./ acum ai vrea să le spui ceva/ rupt din sufletul tău/ dar cu amărăciune vezi că nu te mai/ ascultă nimeni…/ n i m e n i.” (umbrele căzute).

Ca o prelungire a acestei stări / autocontemplarea, întoarcerea spre sine, în acel ”exil interior” / care-şi poate revela adevăruri niciodată ştiute : ”trec numai clipele pe care apeşi/ şi ţi se va deschide…/ başi în poarta destinului şi cineva de/ dincolo/ îşi spune că-i deschisă doar penttru tine.// intri.// (…)/ doreşti să te uiţi în tine însuţi/ ca într-o apă de munte limpede/ şi/ foarte adâncă…// uită-te.// vezi ceva ciudat în străfund;/ nu ţipa…/ vezi chipul unui vultur;/ bucură-te…/ tu eşti acela.// coboară până acolo.// mâine vei fi altul.” (mâine vei fi altul).

O adâncă malincolie, o nostalgie existenţială fără margini, bântuită de amintiri, de chipuri împalidate, de stări apăsătoare, populează lirica acestui autor: ”munţi de clipe sângerânde/ pin ochii mei trec/ o dată cu apa/ care duce mereu spre necunoscut/ chipul meu…// cine mă vede/ mă lasă şi trece mai departe” (aducându-mi aminte).

Temă predilectă, aşteptarea,  e apanajul singurătăţii, al înstrăinării, al oboselii : ”cu inima doldora de teama singurătăţii/ te aştept./ împrejurul meu simt numai/ câteva fire de praf/ şi-ntr-o lumină difuză/ îmi pregătesc ceaiul…// aud cum trec pe lângă  mine păduri de/ t ă c e r i/(…)/ nu ştiu de ce nu văd bine strada; calc  apăsat de parcă zbor,/ dar nu zbor cum zboară păsările/ ci,/ cum şoarecele cu aripi/ şi orb fiind/ mă lovesc de umbra ta/ pe care ai lăsat-o să-mi împovăreze/ memoria…” (aştept).

Sentimentul iubirii îşi are locul cuvenit în lirica lui Victor Sterom, reflectat în oglinda de suflet  şi el se materializează în viziuni lirice de o frumuseţe crudă: ”plângem amândoi pe aceeaşi pernă,/ suntem tineri.// îi spun că nu poate să fie adevărat/ dar este adevărat./ fugim pe câmpuri verzi până se pierde zarea./ intrăm în păduri galbene până nu se mai vede/ capătul pământului.// facem ce facem şi ne aducem aminte/ cum am lăsat lumea in urma noastră.// se lasă noaptea/ vin fiarele sălbatice./ ne mângâie/ şi pleacă mai departe” (poem de dragul vieţii).

Victor Sterom îşi exprimă crezul artistic în rugă pentru sănătatea poeziei:”moare poezia? arbore cu rădăcinile în cer,/ cu frunzele în fiecare trecător/ pe străzile care urcă/ ori coboară prin destin.// e r o a r e”/  e r o a r e spun şi nu mă mint/ când simt în mine lumina ei mai puternică/ şi mai bună ca oricând.//(…) /dar e vreun capăt fără POEZIE?/ e aer fără dorinţa ei?/ e lumea mai întreagă să râdă şi să plângă/ fără ea? / e vreun popor mai simplu şi mai bogat/ înafara ei?//(…)/ vreau să fiu cum este EA./ puternică şi bună,/ simplă şi mângâietoare,/ arbore cu rădăcinile prin ceruri,/ cu frunzele în fiecare…”

Alte motive fundamentale în lirica sa : muntele, poezia, verbul, lumina, aşteptarea, dragostea, singurătatea, zădărnicia. Timpul, desigur, ocupă un loc special, de fapt fundamentul liricii acestui poet sensibil, poate prea sensibil, într-o lume puţin predispusă la sensibilităţi,  care şi-a pierdut reperele, şi-a răsturnat valorile și caută bezmetic ceva pe care nimeni nu-l ştie defini cu precizie.

Privirea inimii acestui poet  ne cutreieră şi ne cutremură. Încotro? Quo

Vadis? Parcă nimeni nu mai ştie care este adevărata cale : ”am în palmă o vocală cu miros de fân./ îmi zic: ce-o fi cu însemnul acesta?/ şi trec pragul unei case/ în care nu intrasem niciodată./ parcă-i biserică./ parcă-i palatul unde se adună nebunii de/ împăraţi/ şi pun la cale vânzarea păsărilor/ după ce le scot ochii şi le smulg penele.// brusc mi-a căzut o stea în braţe/ şi căzându-mi am pornit cu raza ei în sus./ doamne,/ ce îngustă cale am ajuns să locuiesc de la/ un timp./ sunt beat de atâta frumuseţe…// dar nu se vede nimic./ iarba s-a cosit din toamnă./ acum e februarie./ ce Dumnezeu caut eu în otava norilor/ s i n g u r,    s i n g u r e l/ bătând în cuie de opt/ acest poem/ singur şi el.// sunt sigur că nu-l vedeţi şi nu-l auziţi/ cum îl văd şi-l aud eu/ suind prin acest fir de praf/ în privirea inimii mele ajunsă la ţărm.” (privirea inimii).

Autorul are atitudine reflexivă faţă de  spaţiu şi timp, aceste două dimensiuni şi categorii filozofice fundamentale care sunt, în viziunea sa : ”spaţiul vraişte/ şi timpul făcut zob/ ca un animal căzut din ceruri.” (în drum spre ţara lăpuşului).

Şi până la urmă,  volumul pare a fi un jurnal liric al stărilor sufleteşti al autorului. Şi ca o prelungire a acestor stări e concluzia : ”cât suntem împreună suntem acasă.//aici se petrece POEZIA” (înapoi la corso).

Marea metaforă revelatoare a acestui poet este însăţi viaţa. Dimensiunea cosmică e legată de cea pragmatică, telurică, bin temperată, cu rădăcini ancestrale şi cu alonja de gând şi de spirit, în înalturile celeste. Şi nici nu se putea altfel, când, aşa cum spunea Nichita : ”pământescul mănâncă de foame cerescul”.

Prin volumul de faţă, Victor Sterom ne dezvăluie o nouă dimensiune a spiritului său, generos, blând, deschis, sensibil, într-o formă inedită, care ne conferă o stare benefică şi e ca o binecuvântare peste cetate şi peste lume.

18 mai 2008

CEZARINA ADAMESCU