ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Una dintre cele mai frumoase întâmplări ale mele cu scriitori s-a petrecut pe 12 septembrie 2007 la sărbătorile oraşului Hârşova. Veneam într-un oraş prin care am trecut de zeci de ori către mare. Soarta a făcut ca fiica mea să-şi unească viaţa cu un fiu al Hârşovei.

În această nouă calitate am venit de multe ori şi am petrecut zile tihnite cu rudele, familia profesorilor Florica şi Petre Roşca, renumit pictor de biserici.

Ne-am dus la malul Dunării, am ajuns al Capidava, am cunoscut acest mirific ţinut al Dobrogei dincolo de şoseaua naţională prin acre ne scurgem vara către Marea cea Mare.

Orizontul cunoaşterii oamenilor Dobrogei s-a deschis ca într-un film cu întâmplări neaşteptate ţn aceasta zi când am participat la un cenaclu condus de un buzoian, Ion Roşioru, stabilit ca profesor la Hârşova.

Aici am cunoscut-o şi pe elena Dabu, poetă sensibilă, femeie frumoasă şi convingătoare în fiecare cuvânt pe care l-a rostit.

Un spirit cuceritor ,un comunicator de excepţie rosteşte câteva cuvinte şi citeşte dintr-o carte de poezii.

Această carte mi-a dăruit-o la sfârşit. I-am mulţumit atunci şi-i mulţumesc şi acum. Am citit-o imediat Impresiile trebuiau scrise ,dar ca prin minune cartea a dispărut, am căutat-o de câteva ori, şi tot ca prin minune ,căutând altă carte am dat de CETATEA ÎNŢELEPCIUNII, pe care am aşezat-o imediat în faţa mea,am început să citesc şi să scriu.

O fac cu o bucurie aparte, este curios cum oamenii cu harul comunicării ne lasă în memoria afectivă date de neuitat. Am avut revelaţia să descopăr o mare poetesă, pe acre o comentez acum cu bucurie şi emoţie.

Voi începe chiar cu poezia REVELAŢIE, un poem ars poetica, un imn închinat Cuvântului,  cel care naşte poeţii şi ca în celebrul mit al lui Cronos îi devorează cuvânt cu cuvânt trecându-le în cărţile lor trupurile sufletelor. Această viziune a cuvântului fiinţă care naşte mi se pare unică, e vocea poetesei Emilia Dabu, care se teme pentru sufletul ei şi-l ascunde în crini. Sunt aici câteva imagini simbol pentru cel care a fost dăruit cu harul poeziei din care reţinem îmbinări de cuvinte nu numai frumoase ,ci chiar şocante prin forţa lor expresivă:carte însărcinată(personificare maetaforizată-licenţă poetică), memorie sacră, inteligenţă infinită, stâncile adevărului, seninul tămăduitor, azurul nevinovat, desăvârşire celestă, dragoste pătrunzătoare, călătorindă, iertătoare…De ce toate aceste pregătiri textuale, ce urmează să spună poetul exprimarea în clar ,un fel de alb/negru perfect echilibrat un adevăr binefăfăcător: in noi toţi în fiecare trăieşte Dumnezeu.

O temă a cărţii este deci CREDINŢA.Aflare Dumnezeului din noi, Cel care dă putere Cuvintelor să nască poeţii.

Cartea Emiliei Dabu se deschide cu PECETEA ADEVĂRULUI din care reţinem autodefinirea sa prin două versuri:primul Cine sunt eu în zborul depărtării şi ultimul un anotimp întreg cu Dumnezeu. Poetul se transfigurează în timp înflorit, adevărul brusc descoperit, lumina, iubirea durerea, însemn de mare bucurie, o umbră-n armonie, un infinit de veşnicii târzii strălucitoare trecere întâmplare tainică,senină,ardere divină. Poetul este toate acestea la un loc în zborul spiritului său, din păcate doar un singur anotimp. Care va fi acesta, poate vom descoperi mai târziu.

LEGEA IERTĂRII COSMICE este o întreagă filozofie a Înaltului. Descoperim în această poezie Legea speranţei şi armoniei cosmice, taina iluminării, tânăra clipă şi ninsoarea adevăratei libertăţi.

Călătoria Emiliei Dabu în Cetatea Înţelepciunii , ca orice parcurs este presărat cu întrebări şi dileme. Atmosfera care se conturează cuvânt cu cuvânt, poezie cu poezie este însă una luminoasă şi optimistă. Suportul optimist are trei structuri de bază:credinţa în Dumnezeu, încrederea în aproapele, omul căruia îi închină versuri străbătute de un lirism autentic şi sinele ,forţa interioară , lumina din interior cea care ne dă contur clipei prin care trecem:

”Lumina paşilor noştri mângâie /acelaşi val ce mă vede şi pe mine/ şi pe tine,/…Stele fac horă, poate chiar dănţuiesc/bucurie mare pe plaja adormită/se-aud noile versuri născându-se din inima cerului/

unl din motivele poetice optimist în sine este cel al naşterii, al rodirii al creaţiei.(aceeaşi paşi ai poeziei pe cărările/Anotimpurilor viitoare/veneau sărbătorile/Sorbeau din inima speranţelor/Uşor câte o cupă de nemurire…?

Acest sentiment tonic al clipei unice acest Carpe Diem, dă cititorului un confort sufletesc în locul tristeţilor şi a stopurilor cardiace ale sufletului din munţii de poezie contemporană excedent tristă şi tragică.

Chiar un titlu SUNT PROPRIA MEA lege subliniază această vibraţie optimistă a unei poetese care trăieşte anotimpuri solare în vuietul continuu al mării. Sunt tentat să cred că chiar locuirea în Mangalia creează această stare sau o influenţează .(Viaţa mea este o continuă sărbătoare/ascult doar ce-mi spune sufletul, inima/Când sunt nefericită încep totdeauna/Un drum nou…/Sunt propria mea lege/sunt un creator liber şi universal/trăiesc fascinată noi feluri de-a fi/în  mine există tot ce-mi doresc/Sunt cel mai bun prieten şi profesor al meu/iubindu-mă pe mine iubesc tot ceea ce există/Doar prin mine am înţeles/Misterul ce suntem fiecare/cunoaşterea m-a eliberat/de toată ignoranţa de tot marele rău,/Căci suntem –unici-care venim/Dintotdeauna, direct, de la Dumnezeu./

Cu un asemenea program mărturisitor într-o sinceritate copleşitoare autoarea ne întoarce în copilăria omenirii şi măreţia filozofiei antice:

Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripţia: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ceea ce însemna: Fă efortul de a cunoaşte propria natură. Adevărata cunoaştere vede lucrurile aşa cum Creatorul le-a ordonat de la început. Ea nu este supusă nici schimbărilor şi nici înşelărilor. De asemenea nu depinde deloc de intelect, care îşi are desigur utilitatea sa pe Pământ în calitatea sa de instrument aflat în serviciul spiritului. Acestuia nu-i va fi însă niciodată posibil să se ridice deasupra rolului său de instrument. Intelectul este în măsură să dobândească “cunoştiinţe” graţie a ceea ce învaţă şi a ceea ce observă; poate atunci să le dezvolte şi să tragă folos pentru activităţile terestre, dar el nu va ajunge niciodată la o “cunoaştere” spirituală, căci acest lucru îi este imposibil prin însăşi natura sa.

Această cunoaştere adevărată este rezervată în mod unic numai spiritului care, graţie a ceea ce el recunoaşte în cursul periplului său terestru, obţine valori pe care le păstrează şi după moartea terestră şi care îi vor deschide calea ce-l va conduce către patria lui eternă.

Cunoaşterea, adică capacitatea de “a cunoaşte” cu adevărat, este deci specifică spiritului, fiind o capacitate ce rămâne întotdeauna vie graţie voinţei bune, indiferent în ce loc se află pe drumul său de traversare a vastei postcreaţii. Dar cum ajunge oare un spirit omenesc la această cunoaştere, care motive îl conduc să recunoască prin spirit că un anume lucru are un sens profund şi că este conform legilor Creaţiei? Experienţa trăită precede întotdeauna cunoaşterea adevărată. Aceasta este rezultatul unei emoţii profunde, fiind fără importanţă dacă este de natură serioasă sau fericită.

Numai atunci când o impresie este îndeajuns de puternică pentru a emoţiona spiritul are loc o experienţă trăită, pe care spiritul, ce tinde a se ridica spre înălţimi, va fi gata să o facă în orice moment. Nu are el originea într-o parte a Creaţiei în care experienţa trăită permanent este condiţia dreptului la existenţa eternă?

Tocmai de aceea, spiritul care se află în plină evoluţie are literalmente o sete de a putea face experienţe trăite adevărate, pentru a atinge cât mai repede posibil nivelul capacităţii de vibraţie interioară, corespunzător celui care domneşte în Paradis.

El găseşte astfel de posibilităţi peste tot în Creaţie datorită legii atracţiei afinităţilor, care îi permite să facă repede experienţa ce doreşte să o trăiască.

Este o graţie a Creatorului faptul că germenul de spirit omenesc, a cărui Patrie este regatul activităţii fericite şi permanentei experienţe trăite, poate să efectueze atât de departe de patria sa aceste experienţe trăite, care vor face din el o fiinţă omenească împlinită şi deplin conştientă, cu toate că la origine nu a fost decât un precipitat inconştient care s-a detaşat ulterior din Iradiaţia lui Dumnezeu.

Radiaţiile cele mai dense din postcreaţie – cele ale lumii care se întinde sub Paradisul uman etern – precum şi adaptarea la diferite învelişuri din materie, sunt singurele căi de care dispune fiinţa omenească pentru a vibra şi a face permeabil germenele de spirit inconştient încă de la origine: acestea îl fac să devină conştient de ceea ce-l înconjoară cât şi de el însuşi.

Este un adevărat miracol al graţiei divine această transformare a germenului de spirit inconştient într-un spirit uman deplin autoconştient, miracol cu atât mai mare, dacă ne gândim că, de fapt, numai această vibrare şi această permeabilitate prin diferite genuri ale Creaţiei care îi sunt străine provoacă o trezire şi îl conduc – cu condiţia ca voirea sa să rămână bună – la o activitate şi la o muncă ce sunt izvoare de bucurie în Creaţie.

Dar numai după această trezire vin acele experienţe trăite, care pot deveni baza ce va conduce către adevărata cunoaştere.

Pentru a ajunge la aceasta, omul nu trebuie să uite un lucru: pe el însuşi! Cunoaşterea de sine era cerută încă din timpul Greciei antice. Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripţia: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ceea ce însemna: Fă efortul de a cunoaşte propria natură, originea ta, capacităţile tale, dar de asemenea şi defectele şi slăbiciunile tale.

Nu te pierde prin minunăţiile Creaţiei care atrag atenţia asupra lor, printre multitudinea de evenimente care te impresionează în fiecare zi, oferindu-ţi posibilitatea de a face numeroase observaţii şi experienţe trăite.

Când se ocupă de ea însăşi, fiinţa omenească trebuie să aibă curajul de a se aştepta că va face şi descoperiri neplăcute şi nu trebuie să treacă uşor pe lângă ceea ce numim “păcate minore”.

De asemenea, nu trebuie să cadă pe gânduri prin cugetări nesănătoase, ci să se pună la treabă într-un mod natural şi obiectiv.

Omul ar trebui să recunoască înainte de orice că, la fel ca oricare altă creatură, el depinde de Creatorul său şi nu se bucură de drepturi speciale.

În calitatea sa de produs al Creaţiei, este într-un mod natural supus legilor Creaţiei, fără să existe vreo diferenţă sau cea mai mică divergenţă.

Acest fapt îi oferă distanţarea necesară pentru a observa pe cei care îl înconjoară, observare ce este utilă spiritului şi care îi oferă de asemenea şi posibilitatea de a recunoaşte în aproapele său, fără prejudecăţi şi idei preconcepute, o creatură care aspiră şi ea către înălţimi şi care, ca şi el, vrea să fie respectată şi luată în considerare.

Deşi toate spiritele omeneşti au o aceeaşi origine în Regatul spiritual – Paradisul – ele se diferenţiază totuşi, unele faţă de celelalte, prin nivelul evoluţiei şi al maturităţii lor spirituale diferite, datorită liberului lor arbitru. Ele sunt libere în alegerea propriilor decizii şi rămân singurele responsabile ale gândurilor şi faptelor proprii; în consecinţă, nu pot face ca greşelile lor să revină asupra altora şi, cu atât mai puţin, asupra Fiului lui Dumnezeu!

Iată aşadar câteva cunoştinţe importante pe drumul cunoaşterii de sine. Ele constituie baza ascensiunii morale şi sunt condiţia unei evoluţii spirituale mai înalte.

Dar la începutul “cunoaşte-te pe tine însuţi” este recunoaşterea propriilor greşeli şi slăbiciuni, precum şi deznodarea firelor întunecate ale destinului. Acestea cer o voinţă continuă şi pătrunsă de seriozitate, căci trebuie să fie depăşit un rău fundamental: vanitatea, care nu se lasă eliminată atât de uşor şi conduce adeseori la a-ţi face iluzii asupra ta însuţi.

Cunoaşterea de sine este primul pas către ameliorare. Dacă îmbunătăţirea se prelungeşte, atunci nu se va scurge un timp prea îndelungat înainte ca o virtute importantă pentru omul de azi să pătrundă în sufletul său: umilinţa! Căci celor umili, Dumnezeu le dă în orice moment ajutorul Forţei Sale.

Citarea atât de amplă din Herbert VOLLMANN a fost necesară pentru a demonstra că poezia SUNT PROPRIA MEA LEGE este o desăvârşită ARS POETICA.

Un îndemn adresat cu generozitate cititorilor de găsi în propria cunoaştere în iubirea de aproapele şi cea de Dumnezeu secretul bucuriei unei clipe acre este în nesfârşirea timpului acea ultimă picătură de apă de obrazul nostru furată de o rază de soare în acele clipe de totală relaxare la marginea lumii dintre pământ şi apă PATRIA MATER A Emiliei Dabu, poet tonic, robust,solar, luminos, dătător de speranţă şi bucurie.

Aşa vom înţelege acum mai clar urmele pe care le lasă în poezia contemporană doar acei poeţi care comunică sincer:

DESTĂINUIRE

Poetul iubirii din mine,azi ştie

Profetic păşeşte

Sferă divină prin macrocosmosul visat

Miracole coboară încet

Astăzi e ziua de mâine

În grădina cuvintelor, în sufletul ideilor

Înţelegeri noi desăvârşesc…

Energii de lumină pură,

Peste oameni coboară

Adevărul a învins, definitiv, irevocabil

Cuprindere a izvoarelor păcii

Hieroglife-n taine ancestrale

Poetul iubirii din mine a învăţat

Marele rost al însingurării

Zăpezile înţelepciunii veghează cuminţi

Cum îngerii pe case zboruri cereşti coboară

Ocrotind încă neomenescul dor

Din versul gândului nemuritor.

Am citat integral acest poem. Este mai întâi pentru mine suportul real de care aveam nevoie să înţeleg şi să fiu crezut că Emilia Dabu comunică în sintagme poetice adevăruri lirico-filozofice

structurate într-o experienţă de creaţie bazată pe cunoaşterea de sine întru sine şi semeni.

Iată cum poate fi supus timpul şi mai ales cum poate fi el întors înapoi după puterea pe care o găseşte cel ce descoperă poetul din sine, şi nu cel numit de alţii poet, criticat sau lăudat deopotrivă prin cenacluri sau iubiri efemere”pe tunuri”.astăzi este ziua de mâine care poate avea”amintiri despre viitor”(titlul unei celebre cărţi pe acre am citit-o de zeci de ori şi din care am înţeles cu claritate că suntem un experiment pentru alte civilizaţii şi tocmai de aceea să ne arătăm puterea de ale râde în faţă şi să ne arătăm mai ales bucuria .Căci ei fac acest experiment dintr-o adâncă tristeţe a lor din căutarea unor dovezi că ei sunt mai mari, că ei ar fi primii. Dra dacă chiar ei sunt mai mici decât noi şi aruncaţi în nesfârşirea spaţiului din neînţelgerea singurului adevăr valabil :NIHIL SINE DEO.

Emilia Dabu ştie perfect acest lucru ,o demonstrează optimismul şi solaritatea poeziei din această carte cu o copertă atât de sugestivă:spaţiul ca puncte şi fragmente de materie în mişcare alcătuind”Corola de minuni a lumii.”

Registrul tematic al Emiliei Dabu cuprinde şi iubirea , cea pământeană clipa aceea unică a tremurării trupului şi sufletului într-o aură cosmică.

RĂYVRĂTIRE ŞI-MPĂCARE- Legă lacrima de stele/ca de-o sărbătoare sfântă/….

Într-un secol de iubire/de credinţă ocrotitoare sfântă a sosirii/răzvrătire şi-mpăcare/cerul părăsit de timp/Zâmbetul uitat la ţărm/…

Templul trupului e încă viu/prin cuvinte iar m-am vindecat/depărtare, vis de om curat./

Naşterea este înţeleasă ca iubire pentru cuvânt:”ce frumoasă eram, mă năşteam prima oară/Sufletul locuit de lumina dintâi/şi rotunde cuvinte, devenind blând copii

Aveam buze de rouă când speranţei zâmbeam…? Sau(Cuvintele aveau în mine prin veacuri/veşnica lor iubită?

NINSOAREA FULGILOR DE LUNĂ a fost aleasă pentru a fi recitată la Cencalul de la Hârşova.

Poeta Emilia Dabu şi-a rostuit trupul într-o alunecare moale a privirii către niciunde, şi cu o voce de actriţă îndelung exersată a rostit:

Fără de tine, dragul meu vezi bine

Cum are luna gravi obraji de spini

Şi degete de promoroacă parcă

Şi ochii arşi de soarele năuc

Fără de tine unde să mă duc

Eşti ceaiul fierbinte şi focul nebun

Poveştile iernii cum lupii la stână

Din jarul tăcerii iubind te adun

Şi ninge sălbatic cu fulgi mari de lună

Putere îmi stă în privirea de zee

Tristeţii mereu i-am fost adăpost

Iubirea fii sigur că este femeie

Şi preţul ei inventat nu a fost

Şi totuşi se aude-n orice stea

Cum se topesc spre răsărit poeme

Cum plânge cineva în urma mea

Cum Dumnezeu de mila mea se teme

Ce răzvrătire mai râvnită oare

Cât încă se aud colindători

Decât să nu mai vreau a ta iertare

Mi s-au întors căruţele cu flori.

Cine va fi fericitul? Dar dacă întâmplător noi cei care citim?

Iată de ce poezia este o excelentă seducţie pentru cel ce iubeşte viaţa , pământul, soarele şi cuvântul. Şi femeia care poate scrie poezie de o asemenea frumuseţe.

LIBERTAEA ZBORULUI DIVIN este un imn Iubirii într-o prozodie clasică:

E dincolo de orice zbor- iubirea-

Mireasă fără zestre ori palat

Pe fruntea ei stelar nemărginirea

S-a aşternut colindă-n colindat

Dar şi satul veşnicia noastră cea nepieritoare stârneşte lira Elenei Dabu:

TAIANA ARMONIEI

M-aş înhăma la satul meu curat

Să mi- aduc cu mine-n cas’spre seară

Şi-n noapte-aş mai dormi şi eu afară

În zvon de maci sub fânu-abia tăiat.

M-aş înhăma la plânsul unui cal

Şi-aş tulnica un sat întreg de grâu

L-aş mângâia cu mâna unui val

Apoi cu satul meu m-aş face râu…

Dar şi moartea văzută ca o firească despărţire , ca un prag de trecere:

În mitologia egipteană, există viaţă după moarte, dar aceasta este condiţionată doar de reunirea după deces a celor trei elemente esenţiale fiinţei umane. Aceste elemente sunt corpul, ba-ul (sufletul) şi ka-ul (vitalitatea).

În Orientul Mijlociu exista credinţa că morţii sunt încă vii, moartea însemnând doar o separare a sufletului de trup. Concepţia aceasta nu este prezentă însă şi în epopeea lui Ghilgameş, unde eroul principal plânge după moartea lui Enkidu, prietenul său. În mitologia persană, după moarte omul se divide în trup şi suflet. Trupul

În Coran se spune că “fiecare suflet va gusta moartea” şi că fuga de moarte este inutilă. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorţeală (“sakra”), pe care nu o poţi învinge. Odată ce un om este mort şi îngropat, perioada până la înviere i se va părea scurtă. Înaintea morţii, este necesar ca o rudă sau un prieten să stea de veghe la creştetul muribundului şi să îi repete: “Nu există alt zeu în afară de Allah“, până când muribundul va începe să repete aceste cuvinte. Motivul acestui ritual este că, atunci când mortul este îngropat, va fi vizitat de doi mesageri ai lui Allah, cu chipuri înspăimântătoare, Nakir şi Munkar, care îl vor întreba cine este zeul lui. Mortul va trebui să răspundă “Nu există alt zeu în afară de Allah” pentru a fi lăsat în pace până la înviere.

Religia budistă susţine faptul că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Aşadar, pentru budişti există mai multe vieţi, iar moartea nu este decât o etapă de trecere între ele. Faptele bune sau rele săvârşite de ei într-o viaţă anterioară, constituie karma ce se oglindeşte în starea materială şi virtuţile vieţii actuale. Budiştii cred în reîncarnare, cred că trupul nu constituie decât vasul în care se dezvoltă sămânţa sufletului. În filosofia indiană ciclul nesfârşit viaţă-moarte poartă numele “samsara“.

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeu subpământean al vegetaţiei şi al fertilităţii. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare.

Nici poporul galilor nu se temea de moarte. Diodor din Sicilia spune în lucrarea sa “Biblioteca Istorică”: “Ei nu se feresc de moarte. S-a înrădăcinat la ei credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc care, după un număr anumit de ani, ar intra într-un alt trup şi ar începe o nouă viaţă.” Ca şi dacii, galii sacrifică bărbaţi când vor să afle răspunsuri la întrebări privitoare la evenimente din viitor. Îi înfig sabia în piept, deasupra diafragmei, celui destinat sacrificiului şi prorocesc ce se va întâmpla după modul în care cade victima. Druizii aveau, de asemenea, o doctrină completă în ceea ce priveşte nemurirea, aveau o morală, o viziune generală despre lume, o mitologie, ştiau rituale şi rituri funerare adecvate. Ei considerau că moartea nu este decât o strămutare şi ca viaţa continuă prin intermediul reîncarnărilor. Celţii credeau, la fel ca galii în reîncarnare.

Iată ce crede Emilia Dabu despre moarte:DEZLAGARE:ştiu, moartea, nu există ci-i o despărţire/Prin veşnicii de doruri spre stele mai înalt/Să readuc vieţii clipa de nemurire.

Iar pentru Lucian Blaga:Intra-voi iar sub veghe lor/În jocul elementelor/Înmormântat în astă stea/în nopţi voi lumina cu ea.

Şi să nu uităm de Mihai, marele şi irepetabilul nostru Eminescu:Ci eu voi fi pământ în singurătate-mi.

Să înţelegem că Emilia Dabu are o viziune românească, trecere, veşnicii de doruri dar şi o dezlegare:”sunt liberă total cum razele de soare”.

Voi încheia cu o strofă care nu are nevoie de comentariu în demersul meu curat de mă exprima cu bucurie la adresa unei poetese dobrogene şi a unei cărţi pe care n-o voi mai rătăci. Voi aştepta celelalte cărţi ale Elenei Dabu cu firească bucurie:

AŞTEPTĂRI PATRIARHALE

E vremea aşteptărilor patriarhale

Iubirea ca un zbor iluminează

Spre adevăruri trec spre-o nouă cale

Şi iarna fascinată, mă urmează.

Blând sorb tăcerea dintr-un vechi pahar

Oraşul porţile-şi deschide către zare

Spre clipa disperării tot mai rar

Trec săniile fericirii viitoare.

Bătrânul cer azi încărcat cu flori

Mi-aduce-n dar suprema bucurie

Ard stelele-n iertare, de dragoste ninsori

M-a părăsit tristeţea pe vecie.

Iar noi închidem comentariul cu o singură rugăminte. Să ni se dea crezare că am petrecut în prezenţa cărţii doamnei Emilia Dabu ore de aleasă comunicare cu slovele şi o dorinţă de a mai citi şi chiar de a mai întâlni omul care le-a scris. Iar scrisul  acesta nu are în subsidiar nici măcar o undă encomiastică.

AUREL ANGHEL