ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Devenirea întru cuvânt

Cum am putea trăi iluzia că un cuvânt e o îmbinare între unul sau mai multe sunete oarecare şi un concept? Cum am putea decupa conceptul, cum i-am da viaţă ca entitate atomară, de sine stătătoare, într-o lume a gândurilor mereu în mişcare? Cum ar putea acesta să îşi păstreze forma într-o lume a ideilor şi cum am putea crede că limba se descoperă prin cuvânt, mai ales în poezie? Poate că, dacă am admite că între gândire şi sunet ceva nedefinit leagă conceptele de dinamica ideilor, le dă formă, deschide o cale spre celălalt, am înţelege că aceasta, limba, aparţine în egală măsură individului şi colectivităţii lingvistice. Poate că aşa am înţelege că limba este modelată pe calapodul matricei culturale şi că matricea culturală îşi deformează ea însăşi structura după fluctuaţiile limbii. Şi că poezia e doar o cale, prin intermediul culturii (a unităţii de limbă, aşadar) spre autor. Dar care nu va duce nicicând la autor atâta vreme cât principiul identităţii din logica aristotelică nu mai poate sta în picioare: eu nu sunt niciodată egal cu mine însumi, nici fizic, nici spiritual. Unde poate duce atunci poezia? Spre ea însăşi, luând locul autorului. Dar nici ea nu se relevă în întregime. Nu poate să se releve prin cuvânt. Căci, întorcându-ne la Saussure, „la langue est encore comparable à une feuille de papier: la pensée est le recto et le son le verso; on ne peut découper le recto sans découper en même temps le verso”. Decupând, aşadar, în interiorul limbii, poezia după cuvinte, citim doar frânturi de idei, moarte, îngreunând în rigor mortis cuvântul. „Tot ce se află împrejurul unui cuvânt / este o piatră şi, chiar, împrejurul / unei fiinţe despărţite de trup. // Le află acum – îmi zise – cu dinţii foamei / le rumegă şi, astfel, vor fi pe-nţelesul / neînţeleselor // poţi fi, deopotrivă, cu o mie de chipuri / toate pe înţelesul pietrei fi-vor / şi într-un singur chip arătate // chiar ştire de n-ai despre rostul / ştiutelor, te leagă în nudele / cuvinte de piatră, cu chipul de rug.”, ne convinge şi Eugen Axinte prin Cavalerul de frig, Braşov, Supergraph, colecţia Orpheion, 2001 (Despre chipul cuvintelor).

Spiritul însuşi e zidit în piatra ce îmbracă decupat cuvântul. Şi atunci despre ce deschidere poate fi vorba în text? Unde e transparenţa, cel puţin, a drumului spre fiinţă? Poezia pare a pierde în profunzime şi a câştiga în greutate. Dar unde s-a pierdut acel orizont ontonom spre care ne îndreptam cândva, prin poezie? Unde sunt acele cadre interioare în care nici o configuraţie perceptivă nu se poate creiona şi spre care speram să ne conducă, pios, poezia? Unde se ascunde logosul însuşi şi unde a fost închisă, prin cuvântul decupat, iubirea? Înaintăm întâmpinând ostilitatea peisajului de cuvinte: „cuvânt / cernut din soarele rostirii / stă val în cumpăna iubirii / a toate câte sunt că sunt” (Sunet lângă spirală). Pare-se că logosul, ascuns într-un altfel de discurs, luminează printr-un alt limbaj, al tăcerii: „tăcerea asta mai există / şi pentru că vorbim prin ea” (Poemul tandru al tăcerii). Şi poate că doar valorificarea procedeelor grafice vizuale diferă între proiectul Cărţii lui Mallarmé şi proiectul rostirilor tăcute. Iar fiinţa care gândeşte esenţa, logosul aici, este la rândul ei gândită, proiectată de esenţa însăşi. Această poezie (nu nouă, ci îndepărtată, ascunsă în hăţişul ermetic al cuvintelor care se pot decupa sub formă de poezie) este de-a-una poezia şi poetul, în proiectul amplu de scriere, în tăceri succesive, a inenarabilului. Iată-l, aşadar, pe poet în armură, ţintind cu lancea uriaşii, cuvintele dezvăluindu-şi monstruoasa înfăţişare a convenţiei şi decupajului de idei: „Rodeam în dulcea prejmuire de dumbrave, jur-împrejur / văpaie de vise. Moara era până la cer / şi straie murii ei purtau, tăcerii / din raze, legile să-i lege-ntru visare” (Moara de Vise).

Eugen Axinte nu pare să fie departe nici de intenţia lui Mallarmé de a miza pe capacitatea lectorului de a lucra cu plasma din care se modelează, îndeobşte, tăceri şi cuvinte. „L’intelligence du lecteur qui met les choses en scène, elle-même” era ceea ce invocase deja marcantul reprezentant al generaţiei simboliste. Pare-se că şi Axinte intenţionează o raportare similară, dar şi o depăşire a convenţionalului din poezia obosită, uzată, apăsată de cuvânt. Iar dacă drumul cuvântului spre esenţe, spre tăcere, însoţeşte procesul dematerializării lumii, fiinţa nu poate urma un alt drum decât spre logosul luminos. Fiinţa se răsfrânge în fiecare obiect material, inclusiv în cuvântul ce poate fi decupat şi alunecă înspre orizontul unificator al conştiinţei. Aici, sinele se unifică, pe rând, cu tăcerea ascunsă în spatele cuvintelor. Pare-se că dacă traseul cuvintelor spre esenţe e deja un drum bătut, acesta nu face altceva decât să urmeze cursul învolburat al fiinţei spre propriul orizont al conştiinţei. Aici se petrece miracolul. În izolarea de materialitate, în singurătatea urmând firul apei spre propria conştiinţă, drumul anevoios în amonte întâlneşte (şi tulbură, adeseori) tăcerea. Ceea ce pare a prinde ultime forme, fluctuante, chiar ipotetice grafeme: „runele somnului”, „cuvinte nerostite, întrupate”, „coarde mute”, este tocmai tăcerea tulburată. În răsfrângerea de aceste ultime ipostaze ale tăcerii, în drumul spre dematerializare, fiinţa fixează orizontul conştiinţei: „Linişte. De parcă surpare / pulsează pe tencuiala singurătăţii” (Solie), „iar cel învăţat a scrie doar pe colile frigului / cu învechite unelte, cel ce silabiseşte / tă-ce-rea / cinează la o oră anume / în, chiar, sâmburele singurătăţii” (Istoria formei şi a greierului, din Fragmente, trei, dintr-o istorie cu subiect) sau „(…) târziu, trag la ţărmuri de frig / şi-n dunga tăcerii ascult // o şoaptă străbate. Şi rostu-i de taină-l / încerc.” (Havuzuri străvechi). Drumul spre sine, prin cuminecare, e traiectul spre un alt fel de comunicare. În ciuda opreliştilor, a ciocnirilor cu cuvântul: „cuvintele prindeau a seca tăcerea şi zorii / erau marea trebuinţă pentru limpezirea / ciudatelor mişcări ale timpului” (Trei apoteoze întru întemeierea cuvântului), „tăcerile, toate,-s zidite cu cântec” (Orizonturile, prezentul perpetuu, efemeridele) sau chiar „în sine, tăcerea se curmă…” (Vox). Sunt ipostazele deznădejdii în drumul spre Poezie. Depăşite de fiinţa care mai poartă o singură marcă a materialităţii din care se întoarce, armura lui Don Quijote. Această ciudată întrupare pe jumătate, în cavalerul de frig, este îndoiala care proiectează conştiinţa spre fiinţă. Orizontul de gheaţă al miticei Islande (tărâm al dematerializării prin materialitatea pură, prin tăioasele structuri geometrice ale gheţii) prinde chip în ochii înceţoşaţi ai cavalerului: „Iubito, hai cu mine-acum / la soare veşnic, veşnic viaţă / spre insula numită Thule / cu nălucirile-i de gheaţă” (Invocaţie). Aici, cu materialitatea îmbrăcând forma închipuirilor, se poate scrie Cartea visată de Mallarmé. Cartea pe care A.I. Brumaru o vede ontopoeietică şi care „va crea prin cuvânt existenţa, ca prima rostire evanghelică”. Astfel, drumul spre origini devine drumul spre crearea unei alte lumi. Prin Poezie.