ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ne-am aşezat la masa de Thanksgiving şi conform tradiţiei canadiene pe care o respectăm şi noi cu bună-cuviinţă, am spus fiecare pentru ce aducem mulţumiri înainte de a băga cuţitul în dolofanul curcan răsturnat în platoul din mijlocul mesei. Apoi, treptat, am alunecat cu discuţiile în comentarii şi amintiri pe tema mulţumirilor sau a curcanului.

Am început cu admiraţia pentru canadieni fiindcă nu uită niciodată să mulţumească cu zâmbetul pe buze, fie chiar şi pentru ceea ce noi socoteam absolut neînsemnat, că l-ai întrebat ce mai face, cum îi merge copilului, că i-ai admirat căţelul…Ba mai mult, am auzit cu surprindere o functionara a Bancii Guvernamentale careia i-am adresat rugamintea sa ma ajute sa descurc o greseala baneasca pe care am facut-o nestiind limba, ca in final, dupa indelungate operatiuni, imi spune:”multumesc ca mi-ati oferit prilejul sa va ajut”. Şi mi-a răsărit în minte o întamplare. Eram într-o excursie în Grecia. În Salonic, împreună cu o prietenă, Silvia, am plecat să căutăm o româncă stabilită aici şi căreia i-ar fi făcut şi ei plăcere să ne revedem. Cartea de vizită o avea Silvia  în mână şi pe o stradă o întinde  unui domn care prin ţinută îţi inspira respect ăi încredere că poate să înţeleagă ce dorim într-o frantuzească stâlcită, cam cum îşi mai amintea Silvia. Amabil, domnul ne explică într-o limba franceza curata şi Silvia îi ia cartea de vizită din mână, se întoarce pe călcâie în direcţie opusă, pe unde ne indicase strada  şi pleacă în pas grăbit. Îi mulţumesc domnului şi plec şi eu după ea. “De ce nu i-ai mulţumit şi tu? am întrebat-o eu uimită de gestul ei. “Pentru că eu am demnitatea mea, mi-a răspuns, eu nu mă umilesc în faţa nimănui.”

“Dacă tot e vorba de amintiri, vă mai amintiţi  cum am rămas acum câţiva ani fără curcan?” s-a auzit un glas de la masă. “Da, am sărit eu cu vorba, nu numai odată am ramas fără curcan, chiar de cateva ori”.

Mergând pe firul amintirilor, am început sa vorbim despre promisiunea unui  curcan pentru această zi specială.  Îl aşteptam cu bucurie şi cu multă nerăbdare să-l avem pus pe masă pregătit, nu de mâna noastră, ci de bucătar de restaurant cu experienţă, după o reţetă specială. Prietena noastră, Monica, lucra la restaurant şi primise un curcanul din partea patronului restaurantului – asa cum se obişnuieşte aici -  Cum toate sărbătorile le făceam împreună cu toţi membrii familiilor noastre, multe mâncăruri le făceam împreună şi pentru că ei nu erau mari amatori de astfel de pasăre,   Monica a spus că-l va aduce la noi la masă de Thanksgiving, să-l mâncăm împreună. Da, e drept, mai mult noi, dar ea spera ca, văzându-ne pe noi, vor ciuguli şi ai ei puţin, măcar de tradiţie. Monica se afla la noi pentru pregătiri când o sună la telefon Adi, soţul ei: “Avem muasfiri, pe Sorin cu prietena lui, mutati acum în Windsor”. Sorin le-a oferit casa lui la sosirea lor din Romania pentru mai bine de doi ani. “Ce rău îmi pare că nu pot să ii văd, sunt prinsă aici cu treburi. Ştiindu-l pe Sorin necasatorit şi posibil fără pregatiri pentru această zi specială, din inima ei largă au tâşnit vorbele: “dă-le o jumătate de curcan şi spune-i lui Sorin că ne gandim cu drag la el şi că îl aşteptăm să se întoarcă în Pickering”. Auzind vorbele ei, noi ne-am gândit că şi o jumătate de curcan ne ajunge, fiindcă, de bună seamă, curcanul trebuie să fi fost unul mai mare. După vreo câteva ore mai sună telefonul şi Adi îi transmite că fosta educatoare a fetiţei a venit în vizită cu soţul. “Să nu plece cu mâna goalâ de la noi, dragâ Adi, să le dai şi lor din curcan, măcar un pic de piept” a zis Monica cea menită de ursitori să n-aibă mai mare satisfacţie pe lume decât să aducă bucurie dăruind din toată inima tuturor care aveau nevoie de ceva, prieteni sau numai simpli necunoscuţi aflati în nevoie sau numai bănuind că le-ar face plăcere un dar de la ea. Aşa că, în seara Thanksgiving-ului, Monica, cu un aer de vinovăţie s-a scuzat că din tot curcanul nu au mai ramas decât aceste doua picioare, subţiri ca niste beţe pe care se mai aflau câteva fire de carne, mai mult uscată. Întâmplarea asta ne-a umplut casa de veselie. Am tot glumit pană am terminat masa, dar şi în zilele urmatoare.  Mâncare aveam pe masă de toate felurile şi nu puteai să te superi pe Monica ştiindu-i slăbiciunea atat de rar de întalnit. Generozitatea ei fără măsură ne-a făcut-o şi mai dragă şi de atunci la fiecare Thanksgiving o pomenim cu drag.

Pe partea cealalta a plămădirii sufleteşti, am văzut şi zgârcenia în toată goliciunea ei. Purtatoarea unei astfel de zgârcenie a făcut să mă văd, în discuţii îndelungate, posesoarea unui mare curcan, tocmai în perioada când umblam cu toţii înnebuniţi pe la alimentara să stăm la coada la “ce s-o aduce” şi ne consideram norocoşi dacă primeam după îndelungate aşteptări cate o pereche de pui jegăriţi, mici cât pumnul, cărorora lumea le dăduse porecla, nu ştiu de ce, de fraţii Petreuşi. Dar să ai în congelatorul tău un ditamai curcan crescut în curte cu boabe de porumb, asta era de-a dreptul vis, nu glumă. Acest curcan era promisiunea celei de a doua soţii a unchiului Mielu, fratele mamei mele. Mă ruga cu cerul şi pământul să intervin la doctorul oftalmolog Ştefan Boieraş pentru o operaţie de cataractă “şi să stau la tine, în Bucureşti, atâta timp cât este nevoie”. Era aproape oarbă şi “pentru lumina ochilor fac orice. Îti dau cel mai mare curcan din curte, îţi fac la vara tot felul de dulceturi, etc., etc.”. Pentru a ajunge la doctorul Ştefan Boieraş îţi trebuia zile lungi de aşteptare şi erai programat după mai multe luni. Unchiul Mielu mă ruga şi el cu lacrimi în ochi, “fiindcă Dumnezeu  mi-a luat ce-am avut mai scump pe lume soţia şi fiica şi nu vreau să rămân iarăşi singur”. I-am ajutat, nu pentru curcan, deşi parcă nu-mi venea sa-mi iau gândul total dupa atâtea ademeniri.  După operaţie, când totul mergea foarte bine, într-o zi, îi aud vorbind la telefon despre curcan. “Mielule, zici că curcanul ăla schiop a slăbit rău şi nu prea mai mănâncă? Prinde-l şi adu-l încoa când vii să mă iei. Vezi tu ce faci”. Şi a venit unchiu Mielu şi am văzut şi eu, fîră curcan, nici şchiop, nici zdrăvan şi de niciun fel. Soţia şi-a strâs bagajele şi mi-a aruncat în faţă: “Eu i-am zis să nu aduca nimic, ce mă credeai proastă? N-am fost nicio zi la şcoală, da` proastă nu sunt. Eu am muncit toată vara să cresc păsările astea. Ce dacă am stat la tine o lună, m-ai ţinut pentru Mielu că ţi-e unchi, nu pentru mine, aşa fac neamurile. Tu ai salariu de profesoară, ai din ce trăi. Eu am muncit pentru păsări, nu Mielu. Păsările nu se cresc usor, la ţară muncim din greu ca să avem ce pune pe masă, nu ne plimbam ca tine până la liceu şi înapoi, pe urmă te duci şi semnezi şi-ţi ei banii”.  Au iesit din apartament, ea trântind uşa şi unchiul Mielu roşu la faţă şi cu capul plecat. Unde ar mai fi încăput aici locul pentru cuvantul ‘mulţumesc’ spus din inimă?

Dar gândurile nevând niciun fel de stăvila, au fugit la o altă întâmplare cu curcan, tare demult, pe vremea copilăriei, cam acum vreo 65 de ani. Dupa bombardamentele masive din Bucureşti în timpul celui de al doilea război mondial, mulţi bucureşteni s-au refugiat la tară, la neamuri. Un alt frate al mamei, unchiul Tică, cu soţia lui, tanti Lelia, au venit şi ei alungaţi de acel infern. În liniştea de la ţară, oameni desprinşi din lumea boemă a Bucureştiului interbelic, şi-au revenit repede din spaimaă şi au creat în preajma lor o atmosferă mai veselă şi pentru a ne mai ţine curajul, dar şi pentru că se apropiau sărbătorile de iarnă. Ei ţineau morţiş ca tata să cumpere pentru revelion un curcan pe care să îl pregătească după o reţetă specială. Tata a cumpărat o mândreţe de curcan, pe acela care a fost mai mare şi mai frumos în piaţă. L-a adus acasă şi câteva zile l-au pus la îngrăşat îndopându-l cu boabe de porumb şi înaintea tăierii l-au şi îmbatat cu alcool, ca să se frăgezească, ziceau ei. După ce a fost tăiat, curăţat şi “îmbălsămat” dupa ideile lor, tanti Lelia şi unchiul Tică, au dezvăluit secretul următorului pas. Curcanul trebuie să stea un timp, nu-mi mai amintesc cât, la ger, în closet ul din fundul curţii,  ca să se îmbibe cu amoniac, pentru a se frăgezi şi mai bine. Degeaba s-au opus părinţii mei, musafirii noştri erau atât de năstruşnici în felul cum prezentau situaţia, încat, curcanul a ajuns spânzurat cu sfori în tavanul closetului. Se tot întrebau parinţii mei dacă această idee nu o fi fost vreuna “trăsnită” venită din universul din care tocmai se desprinsese tanti Lelia. Ea a fost artistă la Teatrul de Varietăţi unde veselia, glumele şi poantele se ţineau lanţ. Era cumnata lui Gopo, om cu fantezie si căruia ii placeau glumele şi cu care  schimba  dueluri de sclipitoare inteligenţă. Cu o înfăţişare de artistă vaporoasă, blondă, cu asemănări în ţinută cu Marilyn Monroe, răsfăîată de mulţi admiratori, era mereu veselă şi pusă pe glume. Aşadar, părinţii mei se întrebau dacă această năstruşnică idee nu le va strica gustul curcanului. Dar n-au mai apucat să vadă ce gust avea curcanul. Cineva l-a furat în timpul nopţii. Sfoarile de care era legat curcanul, dimineaţa se legănau uşor când se strecura aerul printre scândurile closetului. Întamplarea aceasta, credeţi că a avut timp să aducă supărarea cuvenită? Pe loc a pornit potopul de glume şi veselia  a stăpanit pe toată lumea  până s-a terminat petrecerea revelionului şi a mai continuat şi în zilele următoare, ca ceva de pomină.

Revenind mai aproape de zilele noastre, am mai întins mâinile prin amintiri şi am mai scos la lumină, poate nu chiar o întamplare, ci mai degrabă o imagine cu un curcan. Asta da curcan mare! Acum câţiva ani, împreună cu fiica mea Andaluza, nepoata Mara şi ginerele Tibi, ne-am dus cu masina noastră să petrecem vacanţa în America, în New Hampshire. Eram într-o fermecată stare de încântare a frumuseţilor lăsate de Bunul Dumnezeu pe acest pământ când ne adâncisem bine într-o pădure, ne scoate din visare un curcan. Ne-a taiat calea tacticos, probabil era şi el învăţat cu turiştii, desigur, surprinşi si ei să vadă curcanii şi nu cu gând să-i facă friptură la cuptor.  Am putut să îl vedem în toată frumuseţea lui. Am încetinit maşina şi l-am urmărit ciugulind seminte pe marginea şoselei,  în deplină linişte, fără să-i pese de noi. Dacă ne-a rămas în minte amintirea lui, este pentru ineditul cadrului în care se afla. Văzusem curcani frumoşi   doar în curţi, dând rotocoale înfoiaţi şi mărgelaţi, ori în piaţă, legaţi cu sfori, pregătiţi pentru vânzare, dar să văd frumuseţe de curcan plimbându-se prin padurea cea deasă, ca la el acasa,  nu mi-a mai fost dat pană acum. Mi-a fugit repede gândul la începuturile existentei cuceritorilor acestor pămânuri şi gestul lor de mulţumire că aceste păsări le-au salvat viaîa, gest devenit tradiţie, motiv pentru care şi noi ne aflăm acum în faţa unui curcan bine rumenit şi aducător de amintiri de tot felul. Am văzut odată un tablou  mural într-o clădire în care se afla o suita de tablouri cu cele mai însemnate momente din viaţa americanilor. Pe un perete întreg era prezentată întâlnirea la masa de Thanksgiving a unei familii formată din mai multe generaţii. Bunica tăia ceremonios curcanul, generaţia adultă privea cu importanţă evenimentul, doi tineri se priveau pe furiş ţinându-se de mâna în ascuns, copiii priveau zâmbind în timp ce îşi făceu semne cu piciorul  pe sub masa, totul într-o atmosferă de familie cu viata desfăşurată în linişte şi normalitate. Din acel tablou parcă eram coborâţi şi noi acum la masa noastră şi rememorând întamplarile cu curcanii pierduti, odata din prea plinul inimii, altădată din prea secul inimii, mai demult, pe vremea copilariei, din voia întâmplării şi nu chiar aşa demult, alt curcan “pierdut” fiindcă niciodată n-a fost şi nu putea să fie al nostru.

Toate acestea sunt evenimente deosebite pe care le trăim numai aici în Canada, căci până să ajungem aici, pentru noi nu existau. Acum le dăm importanţa cuvenită, pentru că avem pentru ce să aducem mulţumiri cu prisosinţă.

ELENA BUICĂ – Toronto – Canada