-Alexandru Husar: “Locurile mele”

Iubesc Iaşul cum, în afară de Năsăud – pot mărturisi -, nu iubesc nici un alt oraş al ţării. De când, ca elev, prin intermediul lui Eminescu şi Sadoveanu, preţuiam gloria lui, vedeam în Iaşi un pilastru, aş fi zis: un pilon al culturii naţionale, coloana vertebrală a istoriei noastre. Ca student doream să urmez aici, măcar un an-doi, Facultatea de Litere, cu atât mai mult cu cât consideram necesar un stagiu la Iaşi oricărui intelectual dornic să se pronunţe, să aibă un cuvânt în cultura noastră. Un sfert de veac predând estetica la Facultatea de Filologie (o vreme şi la Facultatea de Filosofie) a Universităţii din Iaşi, atras şi de mişcarea literară de aici, când mi-am dat seama, dacă pot spune aşa, că aici e în fond locul meu în viaţă, aici m-am stabilit definitiv. Şi – ceea ce mă bucură – ca om şi ca dascăl, nu pot nega, în urma sau, aş putea zice, în baza acestei opţiuni, consolidată printr-o lungă căsnicie, mă simt tot mai aproape de sufletul Iaşului de ieri şi de azi deopotrivă.

Cele mai dragi locuri din Iaşi îmi sunt mănăstirile Galata şi Cetăţuia. Locurile din jurul lor mi-au devenit scumpe şi, într-un sens categoric moral, metafizic, am sentimentul că-mi aparţin. Le simt pentru vecie aproape de mine, sub specie aeternitatis, nu ştiu mulţi oameni cărora aceste locuri le pot fi mai dragi, mai apropiate. Părintele Ion Cârciuleanu de la Galata şi stareţul Mitrofan Băltuţă de la Cetăţuia mi-au fost ca prin minune, la Iaşi, buni şi mari prieteni.

Am „venit pe lume” în acea parte a ţării cu predilecţie numită „ţara lui Coşbuc şi Rebreanu”, la sfârşitul primului război mondial. Nu ignorând, fireşte, importanţa acordată locurilor natale în formarea unui intelectual ca scriitor, recunosc, în cazul meu, cât datorez acestei zone cu un trecut istoric şi cultural incomparabil. Numită şi „ţara cătanelor negre”, datorită celui de al doilea regiment românesc de graniţă, înfiinţat sub dominaţia monarhiei habsburgice de Maria Terezia, cu sediul la Năsăud (o grupare de sate alcătuind o „ţară”, un ţinut de o unitate şi ordine exemplară) – una din acele „ţări” numite în actele de cancelarie „districte”, având rosturi militare odinioară, devine , cu desfiinţarea regimentelor de graniţă şi transformarea fondurilor grănicereşti în fonduri scolastice, o vatră a culturii. În locul fostului sediu al unui regiment de graniţă, curând Liceul grăniceresc din Năsăud, unul din cele mai vechi licee româneşti din Ardeal, va fi un sanctuar al spiritului. De aici conştiinţa unei înalte tradiţii, un rar sentiment al culturii şi preţuirii valorilor, în acei oameni pătrunşi de umbrele unor spirite alese, mari figuri ale literaturii române, cărora le datorez sentimentul continuităţii, optica în care înţeleg literatura şi cultiv fenomenul literar.

Amintirea cea mai frumoasă îmi rămâne, din copilărie, o pădure întâlnită într-un ceas de primăvară, o poiană vecină cu cerul senin al zilei, la înălţime, umblând singur pe dealuri în Valea Mare, un cătun izolat al comunei Sanţ, ultima comună a judeţului Bistriţa-Năsăud, ce se pierde acolo în munţi. Dar, mai ales, o cetate clădită de mine în vale, într-un loc nu departe de şcoala primară, la malul pârâului cu acelaşi nume, punând piatră de piatră cu braţul meu de copil, după modelul celei din abecedar, pe care mi-o colorasem cu creioanele mele din puşculiţă. Mergeam din când în când să-mi văd cetatea, de care nu ştia nimeni; dar într-o zi, după o scurtă vreme de ploi, nu mai aflam nici locul unde-o clădisem. Nu mai rămăsese nimic din cetatea mea. A fost prima mea decepţie în viaţă, care a dat acestei cetăţi un sens moral. Scriind mai târziu (când lucram la catedra de Istorie medie a României, la Universitatea din Cluj) cartea despre cetăţi medievale cu titlul „Dincolo de ruine”, mă urmărea prin tâlcul ei grav amintirea cetăţii din Valea Mare, căreia îi dăruiam parcă o nouă viaţă cu fiecare cetate prezentată în carte cu istoria ei studiată atent şi vizitată de mine la faţa locului… Cum mi-aminteam de atâtea ori cu mâhnire, oricum cu adâncă emoţie, cetatea cărată de ploi la Valea Mare, cumpănind soarta mea, mă vedeam ani în şir un ctitor de cetăţi, un suveran al ruinelor seculare ale ţării.