Întrebarea din titlu este pur retorică. Nu vreau răspuns la ea. Dacă mi se dă, îmi astup urechile. Nu mă înteresează cum eşti „cu adevărat”. Pentru mine, eşti aşa cum te văd eu. Aşa vreau să-mi rămâi. Aşa te iubesc cum te văd în mine. Este, pentru mine, singura imagine adevărată a ta. Este cea pe care eu mi-am zugrăvit-o. Ca să te pot iubi. E o inchipuire? O iluzie?  Şi ce dacă?!  Pentru mine aşa eşti. Aşa te văd..  Nu vreau ca cineva să-mi tulbure această imagine. O păzesc cu străşnicie. Refuz să plec urechea la vreun „cinstit” Iago. Nu vreau să ştiu.

Tatăl meu a rămas încrustat în fiinţa mea sub chipul acelui bărbat puternic, sigur de sine, deştept şi plin de vervă. Ştiind toate cele ale lumii. Aşa mi l-am plămădit în prima copilărie. Aşa mi-a rămas. Tot restul, tot ce-i micşorează statura, e pură minciună. Refuz să-l ştiu.

Fiinţele scumpe inimii mele nu vreau şi nu pot să le cunosc „din exterior”. Numai citindu-mi inima vreau să le aflu adevărul.

Lasă-mi, rogu-te, neatinsă, imaginea ta din mine!  Rămâi aşa cum te văd eu, tată!  Poartă-te aşa cum te-am păstrat  eu, în suflet, frate iubit! Eu voi face la fel. Aşa cum mă strădui, zi de zi, să fiu aşa cum mă vede câinele meu când mă linge pe mână şi apoi mi se uită în ochi.

Multe din faptele oamenilor sunt stricătoare de imagini scumpe. Emigrant, strici, prin faptele tale, imaginea ţării din care ai venit. Prin fărădelegile tale murdăreşti  imaginea poporului tău în lume. Pătezi imaginea familiei tale. Îţi urâţeşti propria imagine.

În faţa cui? A celor care sunt pregătiţi sau porniţi deja să te vadă cu ochi răi. Ceilalţi vor refuza să-şi creadă ochilor.

Iluziile „fondatoare”  ni le apărăm pentru că avem nevoie de ele. Ce ne-am face fără  iluziile noastre de căpătâi?

Cu fiecare deziluzie legată de o fiinţă omenească eşti mai sărac cu un semi-zeu, cu un înger. Cu un convieţuitor în Paradis.

Cu ochii credinţei şi ai încrederii, orice iluzie devine o certitudine. Iar fiecare certitudine e un câştig. Ne aduce un spor de putere în faţa beznei  incertitudinilor.

Fii, prietene, cât mai asemenea felului în care te văd eu. Ajută-mă să am încredere în imaginea ta din mine. Fii, iubito, aşa cum te văd în adâncul-adâncului meu. Nu mă lăsa să mă îndoiesc de tine.

Cât despre imaginea pe care ne-am făurit-o despre suprema, atot-necesara şi atotputernica Iluzie pe care o numim Dumnezeu, ne vine câteodată tare greu s-o apărăm. Prea ni se pare a fi absurdă lumea pe care a creat-o. Refuzăm totuşi să plecăm urechea la vorbele prosteşti sau înveninate ale clevetitorilor Fiinţei în care am întrupat Marea Iluzie Divină. Ce ne-am face rămânând fără Ea, în întunericul singurătatăţii gata să ne înghită?

Fii, Doamne, aşa cum Te vede credinţa mea, şi nu aşa cum te văd îndoielile mele. Fii, iubito, aşa cum te vede dragostea mea, şi nu trecătoarele mele supărări. Iar eu, voi căuta să fiu aşa cum mă vede dragostea ta, a voastră şi nu  ochii neîncrezători ai supărărilor pe care vi le pricinuiesc.

Orice dezamăgire înseamnă  a ucide o imagine mai mult sau mai puţin sacră. Orice deziluzie este moartea a ceva sau cineva drag. Orice demitizare poate ucide un paradis.

La ora gravă la care a ajuns lumea, nu i-ar strica omului să reînveţe a-şi proteja paradisurile.

ZOLTAN TERNER