ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Deşi singur, sunt un nod al unei dense reţele de relaţii. Sunt un ochi al unei ţesături imense întinse peste lume.

Mă simt singur, deşi  exist prin  mulţi alţii. Sunt în bună parte o creaţie a Celorlalţi. Lor le datorez, în mare măsură, măsura existenţei mele şi adevărul ei.

Spun că sunt singur şi nu atârn de nimeni dar exist numai când, cum şi cât  sunt privit, văzut, băgat în seamă, luat în serios, ascultat, cerut, dorit, aşteptat. Visat.

Sunt singur dar le amintesc Celorlalţi, trimiţându-le cuvinte spuse sau scrise din care să  înţeleagă că sunt cu ei, că sunt cam la fel ca ei.

Deşi nu sunt singur, trăiesc retras într-o singurătate ciudată: nu pot supravieţui  în ea decât dacă ştiu că cineva se gândeşte la mine, şi îi pasă, măcar un pic, dacă eu exist sau nu exist.

Trăiesc singur dar am nevoie să simt că trăiesc şi pentru ceilalţi. Aşa cum ceilalţi trăiesc şi pentru mine. O tainică singurătate în care sunt împreună cu cei care-mi sunt aproape. Împreună nu numai cu ei. Singurătatea mea este plină de nenumărate fiinţe şi lucruri din cele existente în lume: oameni, animale, gâze, arbori, pietre, maşinării,  idei, fantasme, amintiri şi spaime. Lumini şi umbre. Cuvinte şi tăceri. Începuturi şi sfârşituri. Sosiri şi plecări.

Uite, chiar acum, în această clipă, sunt sigur că cineva se gândeşte la mine, îmi vede chipul în în închipuirea sa, într-un fel sau altul, bine sau rău. Nu contează cum. Important este doar un singur lucru: ştie că trăiesc. În aceeaşi lume cu el, în acelaş timp cu el. Că împart cu el aceleaşi frumuseţi şi primejdii, aceleaşi gânduri, aceleaşi legi ale vieţii şi ale morţii.

Toate gândurile astea mă ajută să trăiesc. Chiar mai mult: îmi aduc în suflet un fel de bucurie vecină cu fericirea.

Deşi singur, fericirea mea depinde de judecata celorlalţi. Ei toţi sunt juriul. Eu, veşnicul candidat la un loc demn în marele spectacol al vieţii.

Ce-mi spune singurătatea când îi vorbesc?  Ce-mi spune oglinda când mă privesc în ea?  Nu aud nimic. Tăcere. Cum mă judecă dacă  nu spune nimic?  La ce mă condamnă? Ce-mi spune,Dumnezeule?

Mă confesez clicăind pe ecran litere, cuvinte şi fraze smulse din  inima mea bolnavă şi din sufletul meu (încă) sănătos  pe care le trimit  prin poşta electronică, sub formă de „mesaj” prin care le comunic şi altora că încă mă delectez vieţuind. Unii îmi răspund, alţii nu. Unii mă iau în serios, alţii nu. Unii mă cred, alţii nu. Unora le pasă, altora nu.

Pun urechea pe şină  şi ascult cum se îndepărtează încă unul din trenurile vieţii mele. Îmi mai rămâne unul. Poate ultimul. Până atunci,  eu trebuie neapărat să ştiu dacă existenţa mea e primită, dorită, necesară poate, agreată poate, preţuită poate.   Indiferentă poate. Trebuie s-o ştiu tot timpul. Ca să astup gura parşivă a singurătăţii mele de ne-singur. Ca să ştiu câte parale mai face fiinţa mea. Ştiut fiind că nu ai decât preţul pe care ţi-l dau alţii. Tu, fiind singur, nu te poţi preţălui. În faţa ta? În faţa lor?  Fericirea mea atârnă de judecata lor. Existenţa mea, la fel. Sunt tot mai puţini cei care îmi cunosc preţul adevărat. Pentru că ei îl măsoară cu cântarul sufletului lor. Sunt tot mai puţini aceştia. Dacă, Doamne fereşte, n-ar mai rămânea niciunul, n-aş mai avea nici un preţ în faţa nimănui.

Deschid fereastra odăii mele  lăuntrice şi văd arborii, oamenii, casele, luminile, stelele. Aud cuvintele lumii, muzicile universului, zumzetul gândurilor mele şi ale altora.  Şi tac şi mă gândesc că triumful singurătăţii mele e aproape. Animat de o copleşitoare energie centrifugă trimit spre toate orizonturilor omeneşti mesaje E-mail cu cuvinte precum  afecţiune, iubire, simpatie, empatie, prietenie şi iubire.

Învăţ astfel, în închipuita mea singurătate, că iubind, nu eşti niciodată singur.

Deşi ţi sepoate întâmpla să te simţi un ochi tot mai singuratic al unei imense ţesături întinse peste lume.

ZOLTAN TERNER

14 MARTIE 2010