ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

UN EXPERIMENT NEREUŞIT

În acea zi, după şcoală, Emma Hartland s-a întors acasă târziu, transpirată, profund tulburată, cu picioarele umflate. Nici ea nu ştia din ce cauză tremură, de excitată ce era sau din cauza frigului ce îi intrase în oase.

Trântind uşa de la intrare, a strigat spre sufragerie că nu îi este foame, că a fost cu prietenele la un spectacol organizat de şcoală şi merge direct în camera ei să înveţe şi să se culce.

- Dar, a strigat mama ei, trăgând uşa rabatabilă şi privind spre scări, vino măcar să-ţi iei desertul!

Era ora mesei de seară şi toţi ai casei se întorseseră din oraş. Mâncau, beau şi sporovăiau indiferenţi. Nu era nici un necaz atunci când, din diverse motive, lipsea câte unul de la cină.

- Nu-mi trebuie nici un desert, a aruncat Emma peste umăr, urcând ultimele trepte şi luând-o la stânga, pe culoar, spre camera ei.

Şi-a notat ziua blestemată în calendar şi a deschis larg fereastra cu toate că era o seară de primăvară destul de rece. Nu avea aer; simţea că se sufocă. Îi ardeau obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.

Învăţa, în general, bine şi destul de repede. Ar fi putut face şi acum la fel, dar nu avea nici un chef. Nu era chiar prima în clasă, dar era printre primii. Presimţea că va lua câteva note rele şi îşi va strica media, dar nu putea citi un rând. A încercat să deschidă o carte, dar rândurile îi fugeau din faţa ochilor.

“Şi apoi, dacă nu-mi trece starea asta de rău, ce să caut la şcoală?”, s-a întrebat. “Cum să mă concentrez la lecţii dacă nu-mi revin?”

Şi-a spus că, în prezenţa profesoarelor, ar mai fi mers cum ar mai fi mers, dar nu ştia cum să se comporte în faţa domnilor profesori. Îi era o imensă ruşine, mai ales în prezenţa bătrânului profesor de geografie, când se cobora de la catedră pentru a arăta pe hartă. Acesta avea ceva foarte excitant atunci când se ridica pe vârfurile picioarelor, ca într-un balet absurd, pentru a arăta Alaska. Aceeaşi senzaţie avea şi în prezenţa profesorului de matematică, care, mai snob, stătea întors cu spatele către clasă înşirându-şi demonstraţiile. Când se întorcea cu faţa pentru a recita vreo teoremă, pe Emma o apuca leşinul.

Colegii nu aveau de unde să ştie de ce boală suferă ea. Începuseră să zâmbească, să chicotească sau să râdă ca proştii. Pentru a nu se uita la ei, Emma întorcea privirea în altă parte sau se prefăcea că se uită în carte. Curios lucru pentru ea era faptul că, în general i se păreau cu toţii respingători, urâţi şi murdari, iar privirile nu îi erau atrase decât de unul – Brown, un schilod negricios, cu o pată roşie pe umărul stâng.

În acea zi n-a rezistat, cu toate eforturile făcute, la toate orele. După bătrânul geograf şi tânărul matematician, a fost nevoită să admire huiduma de biologie, o domnişoară bătrână de peste o sută de kilograme, şi piticul de logică, acestuia atârnindu-i, cum e şi logic, ceva mai mare decât el, fluturând odată cu gesturile largi şi retorice.

La ultima oră, sportul, n-a mai mers; ar fi dat orice să vadă cum arată, în realitate, bruneta de sport, dar i se făcea groază de colegi. Aceştia se găseau, în ochii ei, într-o situaţie penibilă, absurdă, lipsită de orice sens.

A umblat pe străzi, ore întregi, să se liniştească, dar degeaba; toţi oamenii apăreau, în faţa ei, în aceeaşi postură. Îi era frică să se vâre în aglomeraţia trupurilor din mijloacele de transport.

A luat-o pe jos, pe străzi mai puţin umblate sau prin parcuri, încercând să înţeleagă ce i se întâmplă. A întors-o pe toate feţele şi o explicaţie plauzibilă n-a găsit. N-a găsit nici un fel de explicaţie: nici ştiinţifică, nici morală, nici mistică, nici nimic. Cât despre o explicaţie politică, deoarece la baza tuturor fenomenelor sociale stă politicul, pe fată a pufnit-o râsul.

S-a oprit în faţa unui magazin de produse electronice şi s-a uitat la cele câteva televizoare pornite; nu, ceea ce i se întâmpla nu se aplica decât persoanelor prezente fizic, în carne şi oase, aflate chiar în faţa ei. Persoanele de pe ecran nu erau afectate. A ajuns la concluzia că, o situaţie absurdă, ori o accepţi ca atare, ori te sinucizi. Ce rost avea să se sinucidă? În fond, într-o anumită conjunctură social-politică sau filogenetică, populaţia planetei s-ar fi putut afla în situaţia în care o vedea ea. Dacă ar fi umblat cu toţii goi, să vezi pe unul cu sexul acoperit ar fi fost o extravaganţă condamnabilă.

Oamenii erau cu toţii la fel. Cu ea era necazul. Asta, bineînţeles, dacă cei din jur vor înţelege cum îi vede ea.

S-a culcat şi a avut un somn chinuit, cu foarte multe inserturi erotice groteşti, suprapuse peste scene din filmele de pe CD-uri.

La miezul nopţii, i s-a făcut foame şi a coborât în bucătărie. Mama sa nu se culcase: citea o carte şi o aştepta.

- Ce e, fata mea, te simţi rău? a întrebat-o văzând cât e de palidă.

- ?

- E ceva în legătură cu ciclul?

- Da, a admis Emma privindu-i sânii fleşcăiţi, burţile multiple şi picioarele umflate de varice.

A pus plăcinta pe colţul mesei, dezgustată, şi a ieşit; îi pierise foamea. Nervoasă, mama ei a strigat-o să vină înapoi. Nu o mai auzea. A stins lumina şi s-a băgat sub pătură, dar nu a mai putut să doarmă. A încercat să pună un film, dar o enerva cel mai mic zgomot. Cuvintele o scoteau din sărite cel mai mult.

S-a îmbrăcat, cu o oră înainte de a se trezi toţi ceilalţi, a coborât, şi-a băgat în geantă câteva sandvişuri şi a ieşit fără s-o simtă nimeni.

Răcoarea dimineţii îi făcea bine, dar oamenii care treceau pe lângă ea, către serviciu sau la cumpărături, o dezgustau. Era ceva între dizgraţios şi erotic, ceva foarte neplăcut în fond. Excluzând bătrânii, unii tineri o scârbeau, părând nişte maşini stricate, dar foarte mulţi aveau în ei ceva care o făcea să-i fiarbă sângele, să se înroşească şi să simtă cum i se strânge stomacul.

A ajuns la şcoală cu o jumătate de oră mai devreme, apoi s-a refugiat în W.C. intrând la o oră exact cu o clipă înaintea venirii profesoarei de limba spaniolă. Corpul negricios şi barbatos al acesteia era la fel de urât ca şi faţa; în plus, îi albise părul din regiunea pubiană, în vădit contrast cu părul vopsit în roşu. A întors capul într-o parte uitându-se lung la John Brown, sfrijitul negricios care îi atrăgea atenţia mai mult decât ceilalţi băieţi.

- Ce faci, Emma, admiri picioarele lui John? a încercat profesoara o glumă, în limba spaniolă.

- Nu, „domnule”, a răspuns fata în engleză, îi admir organele genitale.

După ce, în primul moment, profesoara a rămas perplexă, şi-a dat seama că a auzit bine. Clasa era în delir; nimeni nu se aştepta să audă aşa ceva din gura Emmei Hartland, o fată timidă şi aşa bine educată în spirit puritan. Profesoara a poftit-o afară, dar ora era deja periclitată. Nimeni nu mai avea chef de spaniola ei; cu toţii comentau evenimentul.

A ieşit din şcoală fără să vadă nimic în jur; în cap îi bâzâia un roi de albine, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.

- Ştiţi, domnişoară, orele nu s-au terminat, a întâmpinat-o portarul.

Înfrângându-şi dezgustul de a vedea o asemenea maimuţă sfrijită, l-a împins vrând să iasă. Deoarece bărbatul rezista, i-a tras o geantă peste ochi lăsându-l năuc încă mult timp.

S-a plimbat pe străduţe dosnice, a mâncat un sandviş în parc, apoi s-a îndreptat spre casa Sandrei Heines, cea mai bună prietenă a ei, aşteptând-o pe o bancă mai retrasă, în parcul de alături, să termine orele de şcoală.

Părinţii colegei n-au zis nimic; o ştiau pe Emma Hartland de fată cuminte şi foarte bună la învăţătură.

În seara aceea, Emma a băut whisky pentru prima dată în viaţa ei. Sandra avea o sticlă ascunsă după oglindă. Emma i-a povestit colegei tot ce o frământa, până spre miezul nopţii. Au întors problema pe toate feţele şi au ajuns la concluzia că, din punct de vedere ştiinţific, aşa ceva este imposibil. Era posibil sa fie un experiment al extratereştrilor obraznici, care îşi faceau tot mai accentuată prezenţa în oraş.

Dacă tot o vedea dezbrăcată, Emma i-a propus Sandrei să-şi dea jos şi cămaşa de noapte. Încălzite de băutură, s-au simţit bine împreună şi au adormit târziu.

Emma n-a mai mers la şcoală, dar a trimis colega să-l aducă pe John Brown. L-au băgat în casă, noaptea, târziu, i-au dat să bea şi au făcut cu el tot ce au găsit într-o revistă pornografică. Spre dimineaţă, Sandra l-a înfundat cu plăcintă cu fragi şi a mai încercat o dată. În tot acest timp, Emma se văita de junghiuri în regiunea inghinală şi îşi schimba compresele cu apă rece.

Doamna Hartland a anunţat poliţia de dispariţia fiicei, dar nu au putut-o găsi timp de două săptămâni. Nici doamna Heines nu ştia ce se întâmplă în camera fiicei sale, până într-o dimineaţă, când a intrat să facă puţină ordine.

Când a dat cu ochii de Emma, a crezut, în primul moment, că e Sandra, dar a fost scoasă din şoc de râsul isteric al colegei.

- Doamnă Heines, ce corp frumos aveţi!

După un moment de bâlbâială, femeia şi-a dat seama că fata e beată. Mirosea a alcool de te trăznea. A anunţat-o pe doamna Hartland care a venit într-un suflet. Domnul Hartland nu prea se sinchisea. Era inginer constructor şi îşi vedea de construcţiile lui. Îi venea şi acum, la bătrâneţe, să râdă de câte mofturi a făcut nevastă-sa la început.

Emma tăcea cu încăpăţânare, dar au luat-o la întrebări pe Sandra.

Ofiţerul de poliţie şi-a declinat orice competenţă într-un caz ca acesta, spunând că pe el îl doare în cot dacă o nebună îl vede în pielea goală sau îmbrăcat.

- Ce, parcă noi, poliţiştii, consemnăm în rapoarte faptele deformate?! Nu! Noi le consemnăm aşa cum le vedem noi deformate, a încheiat el, filozofic, ţinând un deget ridicat.

Emma a pufnit în râs văzând că începe să i se ridice şi altceva. Neînţelegând de ce râde fata, doamna Hartland a acceptat cu plăcere invitaţia poliţistului de a le duce cu maşina până acasă la psihiatru. Acesta primea o sumă mare de bani pentru că lucra şi pentru secţia lor de poliţie, aşa că nu trebuia plătit nimic.

Ofiţerul a regretat acest moment de amabilitate. Aşezată pe scaunul din faţă, în partea dreaptă, fata a privit cât a privit, atentă, apoi nu s-a mai putut abţine să nu-l apuce pe poliţist de penisul întărit. Cum acesta avea un picior pe accelerator, a apăsat brusc, proptind maşina într-un stâlp, nu departe de casa psihiatrului. Le-a arătat cum să ajungă singure şi a rămas să fluiere a pagubă.

În prezenţa mamei, psihiatrul a ascultat atent toată povestea, şi-a notat ceva într-un carneţel, apoi s-a ridicat în picioare. Emma l-a descris, din cap până la picioare, fără să omită nimic. Doamna Hartland asista ruşinată, neînchipuindu-şi niciodată că fiica ei poate să rostească astfel de cuvinte. Psihiatrul a declarat fata în deplinătatea facultăţilor sale mintale, neuitând să specifice calitatea ei paranormală de a vedea oamenii goi.

- Pe mine cum mă vezi? a întrebat-o doamna Hartland înainte de a intra în casă.

- Cum să te văd?! s-a mirat fata. Aşa cum scrie în hârtie. Te văd în pielea goală. Pe toţi vă văd goi; pentru mine, lumea e dezbrăcată.

Mama ei s-a înroşit toată şi a împins-o pe scări în sus, încuind-o în cameră, de frică să nu-i vadă goi pe tatăl şi pe fraţii ei mai mari. I-a dus cina şi vestea că, a doua zi, la ora şapte, înainte de începerea orelor, trebuie să se prezinte în faţa consiliului profesoral. Fata şi-a pus tava în faţă admirând fundul flasc al doamnei Hartland, înainte de a citi hârtia primită de la şcoală, de a lua masa şi de a se culca, frântă de oboseală şi de mahmureala continuă, date de ultimele nopţi de dragoste şi beţie

A doua zi, mama sa a dus-o până la cancelarie, ca să fie sigură că ajunge acolo cu mult timp înainte de a apărea profesorii. Emma se abţinea cu greu să nu râdă văzând trupurile goale ce intrau pe uşă, pline de importanţă, şi se aşezau la locurile lor. Se simţea ca atunci când a dus-o o mătuşă să se bronzeze la nudişti. La fel ca atunci, întorcea capul spre fereastră când vedea câte o burtă căzută, fese fleşcăite, umeri ieşiţi în afară, sâni alungiţi, corpuri umflate cu pompa sau, dimpotrivă, schelete mergătoare.

Profesorii se aşezaseră, iar fata a rămas în picioare, la capătul dinspre uşă al mesei. A fost luată la întrebări brusc, fără nici un fel de preparative, iar ea a răspuns exact, căutând să nu folosească decât vorbe frumoase, să nu-i insulte pe distinşii profesori. Când aceştia au degenerat în întrebări insinuante şi glume nesărate, povestea Emmei a început să se degradeze. Majoritatea profesorilor nu se vedeau din cauza mesei, dar putea să-i spună directorului că are testicule lungi, ca nişte pere, şi directoarei adjuncte că e rasă în regiunea pubiană. Uitând să mai consemneze în caietul ei, directoarea a sărit în picioare, roşie de furie, acoperindu-şi cu palmele regiunea respectivă. Profesorul de matematică i-a pus o mână pe umăr, liniştind-o şi făcând-o să se aşeze.

Emma a spus profesoarei de sport că are un corp frumos, dar o strică negul păros de pe abdomen, i-a spus domnului profesor de istorie, care înjura tot timpul evreii, că e tăiat împrejur şi că el însuşi e evreu, iar celei mai apropiate, profesoara de engleză, că îi lipseşte un sân. Profesorii au şuşotit ceva între ei, iar directoarea adjunctă le-a întins câte o bucată de hârtie, ruptă din caiet.

În liniştea care s-a lăsat, cu ochii pe fereastră, Emma vedea intrând pe poartă valul de elevi, goi ca într-un lagăr de exterminare. Se gândea că soarta îi e pecetluită, că trebuie să se mute la alt liceu, sau poate chiar în alt oraş, după cum vor hotărî părinţii. Nu îi părea rău decât după Sandra Heines şi John Brown. A văzut, deasupra clădirilor din apropiere, că se adună nori negri şi că începe să se întunece.

Bileţelele ajunseseră la director, iar acesta le citea cu atenţie, împărţindu-le în două teancuri.

În curte nu mai era nimeni şi se lăsase o linişte apăsătoare şi un întuneric ca noaptea. A putut vedea că apăruseră şi stelele în plină zi; cu nu mai puţin de o oră în urmă era dimineaţă însorită, iar acum era noapte cu stele.

Într-un târziu, directorul s-a ridicat în picioare, nemaipăsându-i de faptul că fata îl vede în pielea goală.

- Cei mai mulţi dintre noi, a spus, au hotărât că acest experiment, experimentul numărul 37, a fost un eşec lamentabil. În concluzie, va trebui să ne retragem.

Emma a văzut cum profesorii încep să se fleşcăie, să devină din ce în ce mai diformi, ca nişte păpuşi de ceară încălzite cu un arzător. Se topeau şi se modificau hidos, iar scaunele şi covorul îi absorbeau în timp ce se lichefiau. Îşi spunea că, în fond, ceea ce vedea era, poate, tot o viziune deformată. Poate că, de fapt, nu se întâmpla nimic, poate era joi dimineaţa şi soarele bătea în geamuri, poate că profesorii se sfătuiau ce să facă în privinţa ei, poate nici nu se vedeau dezbrăcaţi.

Ciudată iluzie. Profesorii se scurseseră în covor şi în lemnul scaunelor şi totul era uscat şi curat în urma lor, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Timidă, a deschis uşa cancelariei şi a privit pe culoar. Acesta era luminat şi o femeie de serviciu plimba plictisită un teu, învelit într-o cârpă, către uşa exterioară.

- Ce cauţi aici, la ora asta?! s-a speriat femeia.

- Am rămas închisă în laboratorul de biologie, a minţit fata.

Se uita contrariată la rochia albastră a femeii de serviciu, o rochie prost croită, dintr-un material ieftin. I-a atins umărul să vadă dacă e adevărată, apoi i-a pipăit materialul rochiei.

- Eşti îmbrăcată, a spus uimită.

- Cum, doamne iartă-mă, să nu fiu îmbrăcată? a întrebat femeia, contrariată.

Fericită, Emma a luat-o în braţe, s-a învârtit cu ea, apoi a rupt-o la fugă spre ieşire. Ceasul de la capătul culoarului arăta ora 22,00. Maimuţa sfrijită care era portarul era şi ea îmbrăcată şi s-a tras într-o parte recunoscând nebuna care îl pocnise cu geanta.

De bucurie că scăpase de coşmar, fetei îi venea să îmbrăţişeze toţi oamenii

întâlniţi pe stradă.

Când a deschis uşa sufrageriei, a crezut că îngheaţă de emoţie, dar totul era ca înainte; toţii erau îmbrăcaţi. Terminaseră masa fără ea, dar îi opriseră câteva plăcinte. Fraţii ei priveau o comedie tâmpită la televizor, tatăl său citea un jurnal de seară, iar o cumnată şi sora ei mai mică desfăceau un scul de lână.

- Unde ţi-e geanta? a întrebat-o doamna Hartland.

- Am dus-o sus, a minţit Emma.

Mama ei a făcut un gest evaziv cu mâna, în timp ce strângea masa, spunându-i că i s-a părut că a intrat direct în sufragerie, apoi totul a intrat în cunoscuta plictiseală cotidiană. Nimeni nu pomenea nimic de fuga ei de acasă, de poliţie, de psihiatrie, de vreun consiliu profesoral sau de faptul că îi vedea pe toţi în pielea goală.

A mâncat o plăcintă şi, acuzând o indispoziţie stomacală, a urcat la ea în cameră, oarecum dezamăgită că totul reintrase în normal. A sunat-o pe Sandra, într-o doară, deoarece era sigură că totul nu fusese decât un coşmar, că a adormit, într-adevăr, într-un laborator şi a visat.

- Ce-ai făcut la consiliu? a întrebat-o prietena. Te-au exmatriculat?

- N-am fost la nici un consiliu.

- Cum n-ai fost la nici un consiliu?! a rămas cealaltă cu gura căscată. Emma, trezeşte-te! i-a strigat. Eşti beată sau obosită?

- Nici una, nici alta.

- Bine, atunci vezi că vin la tine. Îl aduc şi pe John. Găseşte un motiv şi vino afară! Te aşteptăm în părculeţul din faţa Hendersonilor.

Înainte ca Emma să-i spună că nu poate veni, că n-a fost nimic real, că e înnebunită şi s-a săturat de toţi şi de toate, Sandra a închis.

Cu toate că era o seară de primăvară destul de rece, Emma a deschis larg fereastra, privind în hău. Nu avea aer, simţea că se sufocă. Începuseră să-i ardă din nou obrajii, iar tremurul uşor al mâinilor nu reuşea să-l îndepărteze sub nici un chip.

VICTOR MARTIN

________________

SCRIITORUL CONTRA UMBREI SALE

Era vremea sărbătorilor de iarnă, sărbători specifice sfârşitului de an, enervante, obositoare, plictisitoare, cu alergătură prin pieţe, cu ore pierdute pe la cozile interminabile din hipermarket-uri, cu negocierea infinită a preţului unui brad de Crăciun, cu dureri de cap, analgezice, antipiretice sau pastile antiinflamatoare, luate cu nemiluita şi fără nici un rost.

Obosit şi plictisit de toate astea, Paul îşi încropi o mică gustare, puse totul pe o farfurie, îşi luă o cafea, se aşeză în faţa calculatorului şi îl deschise. Pe messenger nu era nimic interesant; nici chef de discuţii nu prea avea, forma asta de comunicare deformând mesajul, nu se ştie din ce cauză, sau ascunzând gândul în spatele unor fraze eliptice, scrise în grabă, adesea agramate.

Înainte de a se apuca să lucreze la ultima nuvelă începută, se gândi să vadă dacă nu are vreun mesaj pe e-mail.

Salvă mai multe articole trimise de colaboratori pentru revista la care lucra şi citi câteva, la întâmplare. Nu găsi nimic care să-l intereseze şi luă la rând răspunsurile primite de la ziare, săptămânale sau reviste de cultură. Scria, în general, comentarii politice sau culturale, împănate cu vorbe de duh sau vagi note autobiografice, pentru picanterie, şi le trimitea la mai multe zeci de redacţii odată. Unii publicau, alţii nu. Unii plăteau, alţii se făceau că plouă. Unii se scuzau, spunând că articolul nu se pliază pe specificul jurnalului sau revistei, alţii credeau că vrea să devină colaboratorul lor permanent şi o dădeau pe după cireş, neştiind cum să-i spună că locurile de colaboratori erau deja ocupate. Cei mai mulţi nici nu catadixeau să răspundă.

Îi sări în ochi un mesaj de la o adresă necunoscută şi îl deschise. Era o replică la un mesaj trimis de el. Nu-şi amintea să fi expediat vreun mesaj la adresa respectivă. Nu-şi amintea adresa. De obicei, când trimitea câte un articol, îşi specifica numele şi faptul că era vorba de un material publicistic, două sau mai multe. Rareori trecea şi numele articolelor. Vreo scurtă prezentare, cum făceau ziariştii sau scriitorii care voiau să intre în graţiile vreunei publicaţii, nu făcea. Era de principiul că textul trebuie să vorbească singur. Dacă articolul nu reuşea să spună nimic sau interesele bucărăriei interioare ale ziarului sau revistei erau bătute în cuie, nu publica şi gata. Nu-şi făcea prea multe probleme.

Să trimită texte însoţitoare mai lungi, cu amănunte autobiografice, gânduri sau sentimente intime, nu obişnuia. Acum, replica era tocmai la un astfel de mesaj confesiv al lui, despre care habar n-avea, în care îi reproşa unui anume Sorin Penciulescu faptul că în nu ştiu ce articol se smiorcăie cam mult, privitor la relaţia pe care a avut-o cu o editură de prestigiu din capitală.

Înainte de a vedea ce vrea omul, Paul citi testul mesajului său, căutând să-şi amintească în ce context îl concepuse, când şi de ce îl tremisese. În text, îi spunea că nu are nici un rost să se plângă, deoarece, aşa cum singur afirma, domnul Penciulescu avea o situaţie materială bună, avea firmă şi nu se plângea de bani. Cu toate astea, omul se plângea „cu lacrimi de crocodil” că fusese înşelat, deplângând şi soarta scriitorului, în general, acesta câştigând cel mai puţin din munca proprie.

Paul îl apostrofa că nu au prea mulţi scriitori şansa să publice la o editură prestigioasă, unde simpla apariţie îţi netezeşte drumul spre afirmare, publicarea însăşi fiind o reclamă pe care alţii o plăteau cu bani frumoşi.

Nu-şi amintea nimic. Să facă reproşuri scrise, trebuia să fi fost într-o stare foarte avansată de ebrietate, numai că el nu se aşeza băut în faţa tastaturii calculatorului.

Prin mesajul său, domnul Penciulescu îl lua la rost, făcându-l în fel şi chip, când cu temeni foarte duri când cu o falsă atitudine admirativ-împăciuitoristă. Cu un orgoliu specific mai mult unei vârste nu prea înaintate, mergea mai mult pe ideea că el, Paul Calan, se băga unde nu-i fierbe oala şi îl făcea „elev care se bagă singur în seamă şi care vrea să atragă, fără motiv serios, atenţia asupra lui”.

Asta îl enervă peste măsură pe Paul. Ar fi vrut să i-o trântească obraznicului, să-i spună că nu faci dintr-o calitate un defect, folosind tertipuri tendenţioase, că, în general, literatura nu e moşia unuia şi a altuia nu. Considera că orice scriitor sau ziarist trebuie să se bage în faţă, prin concurenţă loială, şi nu trebuie transformată această calitate într-un defect, că nu vine nimeni să te promoveze fără să audă de tine.

Nervos, deschise un motor de căutare şi află că numitul Penciulescu era redactor-şef la un cotidian din partea cealaltă a ţării. De publicaţie i se parea a-şi aminti, pe adresa acesteia trimiţând, probabil, articole la nimereală, dar de ziarist nu ştia nimic. Cum acesta avea o pagină personală pe Internet, cu o fotografie care îi dezvăluia vârsta, văzu că era şi scriitor şi luase de curând premiul întâi pentru o trilogie publicată la o editură prestigioasă, cu multe colecţii şi mii de titluri. Pagina avea o legătură spre un site, care conţinea articole critice, prezentări de carte, decernări de premii şi tot felul de comentarii. Ziaristul de la obscurul cotidian de provincie era foarte viu prezentat pe acest site. În afară de câteva discursuri elogioase la adresa lui, pronunţate de câţiva membri ai juriului, se puteau citi foarte multe referinţe critice şi foarte multe citate extrem de laudative la adresa premiantului. Printre acestea, se găsea şi spovedania marelui autor al trilogiei, unde se plângea de proasta relaţie economică pe care o avusese cu editura care-l publicase. Având procent din vânzări, nu primise toţi banii, făcuse mai multe drumuri în capitală, nu reuşise să discute cu redactorul de legătură şi alte necazuri.

Se uită, de curiozitate, să vadă cine luase premiul II şi III, iar numele celor doi îi erau la fel de străine ca şi numele de Sorin Penciulescu. Nici de ceilalţi nominalizaţi nu auzise.

O clipă, se simţi de parcă s-ar fi găsit într-un univers paralel, cu o istorie a literaturii paralelă, virtuală, şi alţi protagonişti, un fel de antiliteratură, făcută din antimaterie, apoi reveni la ampla confesiune, citind-o cu mare atenţie. Probabil că la aceasta se referea el fără să ştie, când îi imputa autorului trilogiei că e ipocrit atunci când se plânge.

„Dacă, prin absurd, am fost beat şi m-am luat de premiant, de ce nu i-am zis vreo două la rubrica „Forum” a site-ului?!” se întrebă Paul. „De ce i-am scris direct prin e-mail, mai ales că n-am auzit de adresa lui?”.

Întrebarea i se învârti un timp prin cap şi rămase fără răspuns. Avea impresia că ăsta nici nu era un scriitor, ci doar, aşa, o idee de scriitor; ideea de scriitor facil, care mai mult duce o viaţă în sensul ăsta decât scrie. Vreun netalentat cu pretenţii.

Mutând la întâmplare paginile site-ului, Paul avu surpriza să dea peste un articol mai vechi al lui, publicat în mai multe reviste electronice sau pe suport de hârtie, unde făcea o analiză exhaustivă a raportului autorului şi cititorului cu editura şi cartea.

Şi aici, la rubrica de comentarii, Penciulescu îl făcea „înfigăreţ”, „carierist”, „om care se bagă singur în seamă”, „lipsit de talent”, „orgolios” şi „căzut din lună în mijlocul unui fenomen pe care nu-l înţelegea”.

Într-un prim moment, asta îl lăsă mască pe Paul Calan, apoi simţi că se înfurie.

Îşi citi cu atenţie articolul şi constată că obraznicul comentator „fuma discuţii”.

El, Paul Calan introducea conceptul de „citit involuntar” şi se lansa într-o argumentaţie amplă. Pornea de la expresia „numai să vreţi să citiţi” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârşitul oricărei „reviste a presei”, afirmând că acesta era un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-şi putea spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citeşte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: ştirile fierbinţi, can-can-urile, schimbările politice esenţiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci şi toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii şi pe ziare. Nu ajunge că plătesc televiziunea naţională de două ori, o dată cu factura la electricitate şi o dată la cablu?”.

Afirma că raţionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aşa cum se sugerează, că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenţi. Spunea că se face o confuzie între lucrul simplu de geniu şi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoştinţe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligenţă. Asemănător, expresia „Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească ţara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferenţa constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat ţara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecinţe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alţii pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns nişte bani şi şi-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societăţii, iar televiziunile româneşti transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea erau preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast şi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri şi link-uri de tot felul, internauţii plutesc pe marea cea mare a unor cunoştinţe disparate, adesea incomplete, dându-şi iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereţii peşterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosiţelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toţi oamenii talentaţi, inteligenţi şi consacraţi, care au ţinut un jurnal, n-au rămas în conştiinţa publică. Şi la ei, şi la blog-iştii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mişcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei ţări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu.

O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realităţii personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Spunea că unii se simt fericiţi în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alţii se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalităţi, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informaţional, jurnalul unui necunoscut, chiar şi de geniu, e mai puţin decât o picătură într-un ocean. Blog-iştii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conştienţi că au sau nu un viitor. Ei nici nu-şi pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiţi, cei mai mulţi evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă şi sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la raţiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”pe Internet e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaţia de tip american şi nu mai apărea nici science-fiction-ul. Una e ce se întâmplă acum şi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”.

Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezeşti cu tăbliţa „oprit!”; până la plata unei sume de bani.

Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citeşti, par uşor de suportat, dar, în realitate, plăteşti mai mult. Cumpărarea unei cărţi pare o investiţie mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruşi” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conţin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

Dacă nu poţi fi tu însuţi, nu poţi imita pe nimeni.

O carte e un drum asfaltat de alţii. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteşte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunţă venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că aşa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuşi orice limită a bunului simţ, în condiţiile apariţiei de tot mai multe şi variate colecţii. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecinţă a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se măreşte numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culţi şi inteligenţi, nu se înmulţesc decât în cazul în care devin culţi şi mai inteligenţi venind din rândul troglodiţilor, lucru imposibil.

Avem totuşi avantajul care alte ţări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forţăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preţ, femeile, minorităţile, fără să fim atenţi la costurile ulterioare.

Tinereţea sau experienţa de viaţă nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, aşa, pe nemestecate. Te poţi plafona la maturitate sau te poţi deştepta la bătrâneţe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm şi prostia, şi posesorii acesteia.

Omul simplu nu citeşte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede preţul, renunţă. Preţul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetăţean să fugă îngrozit. „Un miliţian a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poţi face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câştiga un metru de cotoare de cărţi, chiar dacă acestea sunt cărţi de 3 lei, pe înţelesul lui, de autori străini de mâna a doua sau texte mai slabe ale unor scriitori cunoscuţi, fără copyright. S-ar simţi trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câştigă un „coş cu bunătăţi”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărţii, într-o zi când nu e meci, nimereşte în faţa unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreşte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărţi, imagini colorate, acţiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câţi bani costă un computer la noi în ţară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preţul mijlocului de producţie umbrind, de prea multe ori, producţia însăşi.

Cititorul nu are de unde să ştie şi nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuţie, încasări pe măsură şi copyright-uri valoroase. Nu ştie nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenţei. Dacă se hotărăşte să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceaţă, acesta gândindu-se că editura e în suferinţă şi, astfel, e nevoită să publice cărţi de doi lei. În consecinţă, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deşănţată, încât te duc la aceeaşi idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica şi scot ştifturi, nu cărţi.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatura, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede.

Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneşte cu egocentrismul, undeva, la infinit.

Cei care caută valoarea în ape tulburi, aşa numiţii fan-i, sunt prea puţini, deşi fac o gălăgie infernală. Colecţionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fan-ul colecţionează; nu citeşte prea mult, ci doar, aşa, orientativ, prefeţe, postfeţe, scurte recenzii, să poată şti ce să mai cumpere. O viaţă de om e prea puţin pentru a putea colecţiona ceea ce mai mult simţi că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaţi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferinţe prin ţară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fan-ul din întuneric.

Cititul despre cărţi, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

Şi totuşi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea uşor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginaţie, iar lipsa de imaginaţie e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exerciţiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenţi. Numai omul inteligent are neşansa de a se prosti.

Fan-ii citesc mai mult despre cărţi. Ştiu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiţi să hotărască ce e bine şi ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiţional românesc al datului cu părerea, îşi dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbeşte şi nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată şi chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iştilor, cu părinţii lor cu tot, editorii, care se miră ca proştii că nu li se vând cărţile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiţi la critica literară nu sunt o soluţie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Aşa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obţinută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aşa cum ziarul „on line” nu-ţi stârneşte aceeaşi formă de înţelegere, nici cartea citită de altul nu-ţi dă acelaşi complex de emoţii. Chiar şi citirea unei cărţi în perioade diferite ale vieţii, când nivelul de cultură şi chiar cel emoţional s-au mai schimbat, nu-ţi lasă aceeaşi impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eşti influenţat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îţi place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului şi e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcţie de balansul valabilităţii-nevalabilităţii criteriilor de apreciere, cărţile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaşte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ştie care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că şi el are dreptate.

Împăciuitorismul generalizat micşorează entropia şi nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge şi prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fan-ul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învăţat, şi criticii învaţă critica de la alţi critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învăţat lucruri se slabă factură de la înaintaşi. Oricine îşi poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii şi promovează, pe interes şi nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare.

Că înlocuieşte voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e acelaşi: cititorul inconştient rămâne singur.

Editurile au fost învăţate să nu vândă cărţi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărţi nescrise încă, aşa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaţilor, ori eşti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaţilor nu se întrevede încă şi se încearcă în disperare să se fabrice…Pot nominaliza o editură profilată pe science-fiction care a organizat un concurs de debut, a anunţat că acesta s-a suspendat până la o ediţie viitoare şi totuşi, în acel an, a câştigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Şi, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulţirea scriitorilor, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulţi cititorii, aceştia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecţie specifică, o taxă de protecţie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulţi cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

Mulţi au crezut că Revoluţia îi va face ziarişti. Doi oportunişti din SF au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnalişti, aceştia caută o ieşire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalităţii autorilor, o s-o ia toată lumea spre science-fiction, ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnicii şi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligenţă tehnologică. Nenorocul e că iarăşi va fi inflaţie de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ştia nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale şi să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie şi mai cunoscut, iar scrierile şi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeşte pe el şi reţine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp preţios şi rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau şi comuniştii, şi colonialiştii, dreptate: cultura este sfârşitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc.Aşa cum se gândeşte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de reţete medicale” sunt şi ei scriitori, cum scriitori se considerau şi conţopiştii lui Caragiale.

Scriitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricaţi miliardarii şi politicienii de carton, sunt fabricaţi şi scriitorii de carton, apoi sunt promovaţi, reeditaţi, premiaţi şi supuşi atenţiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uşor de observat deoarece promoţia bună şi tirajele mari, ale cărţilor proaste, au aceeaşi soartă ca tirajele mici şi proasta răspândire a cărţilor bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea şi se mulţumeşte să citească despre cărţi, în măsura în care există critici specializaţi care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înţeleşi, alţii se fac înţeleşi, dar adorm cititorul.

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciţiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat şi acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărţi ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori.

Autorii străini mai slăbuţi găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienţi faţă de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea şi vor fi publicaţi şi autori români. Nu e adevărat; într-o ţară de turtă dulce, ninge cu făină şi curge lapte şi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgaţi în seamă în ţara lor, şi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaţi în braţe, îşi vor face case de vacanţă pe aici şi vor transforma laptele şi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente.

Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadaţi de muncitori străini; străini de muncă. Tot aşa, România ar trebui să se teamă şi ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.

Editatul cărţilor pe criterii foarte subiective distruge cultura română, aşa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calităţii asupra prostiei şi arbitrariului, aşa, ca o speranţă, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi.

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aşa, să nu uiţi să citeşti, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creştinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun.

Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alţii, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleşea pe generali cu onoruri şi medalii. Metoda de a desfiinţa prin supraînfiinţare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioţi, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenţa fiecăruia în a aprecia veridicitatea şi greutatea unui premiu literar, plecând de la conştientizarea echilibrului între propriile posibilităţi şi posibilităţile afirmate de protectori.

Cititul şi scrisul n-au devenit nişte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur şi simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credinţa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să ştim cum le-a rezolvat, să ne enervăm.

Lumea nu e niciodată aşa cum ai lăsat-o. Dacă o laşi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puţin virtuală şi în realitate.

Orice sfârşit e un început prost, spunea Paul în încheiere.

Insolentul domn Penciulescu afirma în comentariu că tot articolul nu era decât o înşiruire şcolărească de truisme. Nu era nici o urmă de truism. Unde era banalitatea sau locul comun? Dacă shakespeare-ianul „a fi sau a nu fi” putea fi considerat un truism, atunci şi „orice sfârşit e un început prost”, poate fi considerat truism, dar nu-i prea venea a crede. Adevărurile emise de el ar fi putut fi luate ca evidente, dar explicarea unui paradox, cum este cel emis de el, „cititul involuntar”, nu se face prin alte paradoxuri, ci prin lucruri de la sine înţelese.

Era un car de nervi. Micşoră fereastra şi deschise messenger-ul. Spre norocul lui, găsi disponibil un prieten dispus să stea la discuţii, care, în plus, avea ceva cunoştinţe de soft şi putea să-l scoată din întuneric.

Îi povesti toată tărăşenia şi răspunse la toate întrebările care ar fi putut aduce o clarificare a subiectului, apoi îi trimise o listă de adrese de site-uri şi e-mail-uri.

- Ficţiunea se îmbină foarte strâns cu realitatea, mai ales în lumea Internetului,

concluzionă prietenul. Stai, să văd!

În timp se făcea conversaţie conventională cu Paul, specialistul în soft deschise mai multe ferestre, conectă mai multe legături laterale, privind cu maximă atenţie şi cercetând cu înfrigurare.

- Iar vrei să mă încerci, spuse într-un târziu.

- În ce sens?

- Îmi povesteşti vreunul dintre subiectele tale, ca şi cum ar fi real. Mi-ai mai făcut-o.

- Dar, totul e cum îţi spun, rămase scriitorul descumpănit.

- Cum îmi spui, nu cum e.

- Mă rog, aşa cum e.

- Nu e nimic real, decretă prietenul. Nu există nici un site şi nici o pagină personală cu numele Sorin Penciulescu. M-am uitat cu atenţie. Nu există premiu, nu există premianţi, nu se găsesc nici numele celor celor din juriu sau al celor nominalizaţi. Nu există nici ziarul acela. Nu există nimic.

- Nu se poate. Are mai multe texte publicate, mai ales autobiografice, de tip weblog. Ultima sa carte, o trilogie, a fost premiată de curând. Cărţile se găsesc şi pe site-uri de vânzări. Stai puţin! Îţi dau adresele.

Copie câteva adrese de distribuitori de carte şi i le trimise.

- Site-urile există, spuse prietenul, dar cărţile acestui autor nu sunt la vânzare. Nu

există nici autorul menţionat. Ăştia ar putea constitui o literatură paralelă, de tip electronic, dar nu se găsesc pe Internet-ul pământean, ci în imaginaţia ta.

- Şi în calculatorul meu, spuse scriitorul.

- E grav.

- Îţi trimit începutul ultimului roman al acestui Penciulescu. E postat ca reclamă,

pe un site personal.

- Bine, aştept.

Paul făcu manevrele de copiere a fragmentului într-un program de procesare a textelor şi îl trimise prietenului.

- Ei?

- Nimic. Pagini goale.

- Straniu. Ce pot face? întrebă Paul.

- Întreabă colegii de breaslă! Poate a auzit cineva de numele astea.

- Păi, au auzit. Colegii de breaslă îi ridică în slăvi. E plin Internet-ul de cronici elogioase. Trag la ei de parcă ar fi unşi cu miere. E proape libidinos. Cărţile se vând ca pâinea caldă. Publică la edituri prestigioase, majoritatea din capitală, în tiraje incredibile pentru zilele noastre. Au o promoţie indecent de bună; târguri, lansări de carte, discuţii, ziare şi reviste de cultură.

- La mine, nu există, spuse prietenul.

- Cum să nu existe?!

- Aşa, bine.

- Ai necazuri cu motorul de căutare, îşi dădu Paul cu părerea.

- Ştii că asta e o glumă. Calculatorul meu e ultraperformant şi am mai multe motoare de căutare. Le-am folosit pe toate. Nu găsesc nimic din ce îmi povesteşti.

Paul rămase câteva minute pe gânduri. Întorcând faptele pe toate feţele, nu găsea nimic logic. Nu avea de ce să se agaţe.

- Ce faci, ai adormit sau ai plecat? îl bâzâi prietenul.

- N-am plecat, numai că nu mai ştiu ce să cred.

- Ia legătura şi cu alţi prieteni ai noştri, softişti! Poate găsesc ei ceva.

- Ia tu! Eu nu mă simt în stare. Mă simt complet dezorientat. Nu ştiu ce să fac,

spuse scriitorul.

- Ia puţin aer! Până mă consult eu cu băieţii, tu du-te la cumpărături!

- Bună idee.

- Dacă tot ieşi, treci şi prin librării, aşa, într-o doară. Poate găseşti vreuna din

cărţile amicului. Poţi să te opreşti şi pe la chioşcuri, să întrebi şi de ziar, dar cred că asta ar fi o prostie. Dacă există, poate fi o publicaţie locală de succes, vândută doar în nord-est. Vorbim deseară.

Văzând că prietenul ieşise de pe messenger, Paul închise şi el. Se ridică, se învârti un timp prin cameră, se duse în bucătărie, mâncă ceva, luă două pastile antistres, sorbi dintr-o ceaşcă puţină cafea rece şi începu să se îmbrace.

Coborî şi, din reflex, o luă spre staţia de autobuz. Se răzgândi în ultimul moment şi o luă pe jos, să se mai liniştească. Îi era frică de supraîncordarea din ultimul timp; putea deveni patologică.

Nu se felicită pentru ideea de a merge în centru pe jos. Gândurile puseseră stăpânire pe el, copleşindu-l. Deşi totul i se părea o prostie la care putea da cu tifla, lăsând calculatorul închis câteva zile, să-şi poată vedea liniştit de pregătirile pentru sărbătorile de iarnă, nu putea scăpa de obsesie.

Fu însoţit de neplăcute gânduri negre. Dacă exista sau nu scriitorul care îi răspundea la nişte mesaje netrimise de el, nu avea nici o importanţă. Ar fi vrut să-l întâlnească pe acest Sorin Penciulescu şi să-i trântească peste nas toată ura de care se umpluse. Ar fi vrut să-i spună că detesta orgoliul tinerilor ziarişti şi scriitori de bani gata. Aceştia erau plini de elanul tineresc până în gât şi mai erau sufocaţi şi de orgoliul de a fi favorizaţi de soartă. Erau puşi în vitrină cu un singur rol, să se mişte şi să-şi dea importanţă, să te calce cu maşina. Cum cei ce se aseamănă se adună, spre a hotârî cu cine să se asemene, aceşti scriitori, mai buni sau mai răi, nu mai lasă şi pe alţii să se bage în lumea literară din care fac parte cu toţii. Folosind un singur criteriu de apreciere, tânăra generaţie are impresia că totul începe cu ea.

Ar fi vrut să-i spună că habar nu are de el, scriitorul Penciulescu, că nu i-a trimis nici un mesaj şi nu a făcut nici un comentariu, pentru simplul motiv că nu are obiceiul să se lanseze în polemici sterile. În faţa necunoscutului funcţionează sindromul McEwan. Acesta spune că, într-o confruntare de idei, recunoşti faptul că există autori foarte lăudaţi pe care nu vrei să-i citeşti, cauza fiind tocmai deşănţarea cu care sunt luaţi în braţe, datorită sistemului violent de promoţie şi publicitate, în care norocul sau hazardul i-a plasat sau s-au postat singuri. El explică că există scriitori „la modă”, foarte apreciaţi de critică şi mass-media, despre care oameni în părerea cărora crezi spun că n-au pic de talent. Ţinând cont de părerea celor din jur şi coroborând aceasta cu faptul că ai citit mult „despre” autorii respectivi, fiind prezenţe publice atât de pregnante încât nu ai cum să-i ocoleşti, eşti obligat să elaborezi o metodă proprie pe care o putem denumi „metoda Ian McEwan”. Acest englez, considerat de unii un „novator”, de alţii un „senzaţionalist şocant”, după modul cum s-a format la un curs de creaţie literară, un fel de şcoală populară de artă de la ei, după ascensiune, după modul cum e abordat de presă şi după modul obedient în care e premiat, respiră parvenitismul gospodinei plictisite care scrie cărţi pentru simplul motiv că are soţul editor.

Ştim, parvenitismul nu face casă bună cu valoarea, lucru pe care nu îl face intoleranţa, nici ipocrizia, nici nimic. Când un scriitor e insultat de un alt scriitor şi cere daune morale absurde, decade în ochii eventualului cititor. Şi atunci când nu acceptă părerea altuia. Şi atunci când se exhibă. Orice deviaţie morală, orice pată din biografia scriitorului îndepărtează cititorul. Necazul e că orice consumator de literatură te poate lăsa nu numai pentru mai târziu sau prea târziu; te poate lăsa cu fundul în baltă.

O viaţă trăită exploziv, trivial, o viaţă de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. Şi o viaţă liniştită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Stai şi te întrebi ce te poate face celebru, ce şmecherie să adopţi. Încerci să trăieşti oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiţionismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost.

Realitatea e greu acceptabilă. Faptul că unii autori spun că nu vor să fie cunoscuţi, ci doar citiţi, dar nu de oricine, ci de o elită formată de ei, e pură ipocrizie. Între a nu fi încă, a nu fi şi a nu mai fi, nu încape nimicul. Orice junghi are tusea sa şi invers. Atitudinea obsesiv discretă, ca şi atitudinea obsesiv ofensivă, sunt generatoare de invizibilitate; prea aproape e similar cu prea departe.

Până la un punct, îţi vine să crezi că numai tu foloseşti metoda aceasta de a lăsa unii scriitori pentru mai târziu, când vei fi convins că sunt nişte valori şi, bineînţeles, vei avea timp de ei. Nu e exact. Foarte mulţi oameni fac la fel, dar nu recunosc acest lucru din pudibunderie. Chiar şi unii critici folosesc această metodă, de lene sau din interes. Dacă punem cap la cap cronicile literare ale acestora, putem vedea că n-ar fi putut avea timpul fizic necesar să citească toate cărţile analizate. Unii merg până acolo încât, din teribilism sau din cine ştie ce alt motiv, analizează cărţi ale unor autori străini, niciodată traduşi, fără să ştie o boabă din limba străinului.

Dacă recunoşti că nu ai citit nimic dintr-un autor supradimendionat de mass-media, rişti să te expui inutil oprobriului public.

„Aşa am păţit şi eu, dar am avut măcar mulţumirea de a mă autoconvinge că, folosind metoda numită arbitrar <<McEwan>>, nu am alunecat într-un sindrom <<McEwan>>”, îşi spuse Paul.

Unul dintre semnele acestei stări anormale a individului înzestrat cu simţ critic este înlocuirea scriitorului cu un personaj creat chiar de el. Din motivele prezentate mai sus, faci abstracţie de opera autorului până la a uita total că există, înlocuind-o cu povestea scriitorului sau cu orice altceva. La un cenaclu literar, a întâlnit un activist cultural, care, vrând să se dea mare că a vizitat New York-ul, de unde a cumpărat versiunea originală a romanului „Dune”, pe care l-a citit direct în engleză, s-a apucat să povestească acţiunea. Peste ani, când acest roman s-a tradus în româneşte, l-a citit şi Paul Calan. Atunci a văzut el că activistul habar nu avea de engleză; ceea ce povestise nu semăna cu textul tradus şi citit, mai târziu, de toată lumea.

Sunt mulţi şi scriitorii români consideraţi deja clasici pe care i-au citit doar câţiva prieteni ai lor. Se vorbeşte foarte mult despre ei, sunt prezenţe active la tot felul de mese rotunde televizate, lansează pălării, povestesc cu dezinvoltură despre meleaguri exotice de care n-a auzit nimeni, dar unde porumbul fiert se mănâncă începând cu celălalt capăt sau fac psihanaliză ocazionată de cine ştie ce eveniment politic, cu referire la opera proprie. Unii susţin că premiul literar se obţine scriind puţin, dar având o viaţă publică bogată; alţii susţin că e bine să scrii mult, obligând juriul să-ţi remarce prezenţa activă.

Dacă preiei scriitorul transformat în personaj de telenovelă şi îl îmbraci în propria-ţi imaginaţie, poţi avea un şoc atunci când îl întâlneşti în carne şi oase. Imaginea formată nu are nimic a face cu realitatea, care te scârbeşte. Frica de acestă realitate e ca frica de a pleca în străinătate; construindu-ţi o străinătate a ta, ţi-e frică de o alta, eventual ostilă. Frica de altceva e frica de tine însuţi, cel care a construit cu imaginaţia ceva atât de fascinant încât nu poate să mai accepte realitatea. Îţi place să crezi că eşti în stare să înţelegi mai mult decât poţi.

Cei care imaginează, în felul ăsta, un scriitor oarecare, riscă să dea în sindromul de a nu mai fi în stare să-i citească opera nici dacă ajunge la concluzia că aceasta e tangibilă şi are timp destul pentru ea. Imaginând cum vrei tu, ajungi să te identifici cu obiectul imaginat, atât de mult, încât nu mai ştii care e imaginatul şi care imaginatorul.

Totul poate fi reinventat de tine, dar nu până acolo încât să crezi că toată lumea e a ta. Lumea nu renunţă la ficţiune, dar, să imaginezi prea mult un imaginator e deja prea pe deasupra de măsură, e un sindrom McEvan, Coelho, Brown sau cum vrei să-i zici.

Imaginaţia creează prăpăstii. Una dintre aceste prăpăstii este cea produsă de editorii români, care au impresia că scriitorii veniţi din străinătate sunt pe malul cu flori, iar cei din ţară pe malul deşertic, publicând, obedient, în consecinţă. De aici, până la imaginaţia publică, nu mai e decât un pas, iar imaginaţia publică arată că scriitorii veniţi din străinătate sunt mai uşor publicaţi şi mai citiţi. Mulţi scriitori autohtoni, văzând că nu au cititori, încearcă acestă măsură facilă; vor să plece în străinătate, să facă bani şi să se întoarcă triumfali, ca după o bătălie câştigată. Nu le place să se reconsidere, plecând ca Iisus în deşert; în deşertul din interiorul ţării.

Mult prea mulţi constată că nici scriitura sclipitoare, nici reconsiderarea din oaza civilizaţiei, nici banul, nici sexul, nici situaţia favorabilă, căutată cu lumânarea, nici adeziunea la tot felul de platforme, nici aderarea la tot felul de fundaţii, nici hazardul, nici temerile, nici obsesiile, nici raţiunile de marketing, nici blog-urile, nici pasiunea erotică excesivă, nici politica, nici speculaţia filozofică, nici iubirea durabilă, nu aduc consacrarea.

„Atunci, ce?!” se întreabă Paul.

Deocamdată, nu exista nici un răspuns convenabil. Nu era numai „sindromul McEwan” vinovat de această stare de lucruri, ci chiar modul de a face literatură, deoarece aceasta a fost transformată, ea însăşi, dintr-o plăcere de a scrie sau citi într-un sindrom de a scrie sau citi.

Muncit de astfel de gânduri, intră în prima librărie întâlnită în cale şi se îndreptă spre standurile celor mai prestigioase edituri din capitală. Făcu un tur al titlurilor şi autorilor, apoi, văzând că totul era pus cu furca, fără nici o ordine, se dezmetici.

- Cărţile astea sunt burduşite alandala în rafturi, spuse unei femei care îşi făcea de

lucru printre standuri.

- Suntem o librărie fără pretenţii, veni răspunsul.

- Dacă nu vă respectaţi munca, nu respectaţi clientul.

- Nu avem mulţi clienţi. Câştigăm şi noi o pâine. Eu nici nu prea citesc.

- Înţeleg, dar dacă vine un client, cum sunt eu, şi întreabă de un anumit autor?

- Avem un catalog complet, cu toţi scriitorii, în ordine alfabetică. Uitaţi aici!

Paul deschise un repertoar voluminos, cu multe fişe, căutând numele scriitorilor

premiaţi, în frunte cu Sorin Penciulescu, dar nu-l găsi pe nici unul.

- Căutaţi ceva anume? întrebă vânzătoarea, părându-i-se suspect că stătea de o jumătate de oră cu ochii în catalog, în loc să se uite la cărţi.

- Nu. Nu caut nimic.

- Suntem o librărie destul de bine aprovizionată, dar mai e librăria de lângă cofetăria „Amandina”. Acolo puteţi găsi absolut tot ce vreţi. Au contract şi cu editurile cele mai neînsemnate din ţară.

- Bine, mulţumesc, spuse Paul.

Salută şi ieşi, continuându-şi drumul spre centru. Vru să o ia la dreapta, spre piaţă, dar ceva îl atrăgea spre librării. Înainte de a ajunge la cea indicată de femeie, mai intră în două, unde, de asemenea, nu găsi nimic.

Nici la cea mai mare şi bine dotată librărie din centru nu găsi ceva. Îşi aminti că făcuse o listă cu tot ce îl interesa, o scoase şi, cu ea în mână, se apropie de una dintre vânzătoare. Aceasta parcurse notiţa, consultă câteva registre şi se înapoie, privindu-l cu suspiciune.

- N-am nimic din ce scrie aici. Or fi autorii mai noi.

- Sunt autori cunoscuţi, cu multe cărţi la activ. Au luat şi multe premii. La diverse saloane de carte, au vândut mii de exemplare.

- Aşa se explică, spuse vânzzătoarea. S-or fi plimbat cu cartea doar pe la festivalurile de carte sau le dau prin site-urile de vânzări.

- Pare puţin probabil.

- Aşa cred şi eu, dar nu vă pot ajuta cu nimic.

Paul mulţumi, aruncă o privire peste cotoarele cărţilor din standurile celor mai prestigioase edituri, nici el neştiind de ce, apoi ieşi.

În drum spre casă, frigul de afară şi oboseala îi mai alungară obsesiile, dar tot nu se abţinu până nu intră în câteva librării, mai mari sau mai mici, să se simtă împăcat cu gândul că făcuse tot posibilul.

„Tot posibilul, să ce?! se întrebă. Să aflu că autorii ăştia nici nu există?”.

Ajuns acasă, se hotărî să nu-l mai apeleze pe prieten, să lase pentru a doua zi.

Fiind una din zilele lui libere, putea să doarmă mai mult şi, odihnit, să împartă firul în patru cât voia.

Mâncă ceva şi sări peste obişnuita cafea, aterizând direct în pat.

Mult timp, visă numai scriitori şi înfruntări de idei. Se visa aşezat în faţa tastaturii, unde îi scria preopinentului că îl considera un produs artificial al literaturii, ceva existent doar în spaţiul virtual, care, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă, caută să-şi fabrice o biografie romanţată, cu pagini web, site-uri, blog-uri. Îi spunea că toate destăinuirile privind chinurile publicării tot în registrul ăsta erau. Îi spunea că nu avea habar de el, că nu i-a trimis nici unul dintre mesajele la care i-a răspuns şi nu a făcut nici un comentariu. Îi spunea că nu-l cunoaşte, că n-a auzit de el, că nu l-a citit, dar presupunea că e un autor slăbuţ. În afară de câteva fragmente, publicate pe Internet ca reclamă şi de cronicile alea deşănţate, nu citise nimic. Cărţile cu care se lăuda nu existau în librării, nu pentru că s-ar fi epuizat, ci pentru că nu existau, librarii neavând habar de scriitorul Penciulescu.

Într-un târziu, visul se pierdu în ceaţă, se întoarse pe partea cealaltă şi adormi tun.

A doua zi, se trezi târziu, îşi bău tacticos cafeaua, încropi un mic dejun consistent, se aşeză în faţa calculatorului şi, reflex, deschise e-mail-ul. Era un singur mesaj, iar acesta era un răspuns aiuritor al scriitorului Sorin Penciulescu la un text al său. Textul era o scrisoare coerentă, sinteză a gândurilor care îl năpădiseră pe Paul în drumul pe care îl făcuse în ziua precenentă spre centrul oraşului, combinate cu visul pe care îl avusese în timpul nopţii. Răspunsul era o înşiruire de insulte, reproşuri şi fraze de o duritate nemaîntâlnită, care pleca de la premiza că Paul Calan ar fi trebuit să-l cunoască foarte bine pe el, ziaristul şi scriitorul Penciulescu.

Enervat, închise mail-ul şi deschise messenger-ul.

- Ei, ai aflat ceva? îl luă Paul la întrebări pe prieten, direct, fără nici o introducere.

- Din păcate, nimic.

- Adică?

- Adică nu au nici alţii informaţiile astea pe Internet, spuse prietenul. Nu se găseşte nici măcar articolul despre „cititul involuntar” în paginile revistelor electronice indicate de tine. Eu cunosc textul, dar dintr-o revistă pe care mi-ai dat-o mai demult.

- N-ai dat nici peste un articol despre un sindrom numit „McEwan”?

- Nu.

- Şi eu, ce fac?! întrebă Paul.

- Apucă-te de scris! Ai creat un conflict virtual în capul tău, cu personaje, descrieri, fapte. Ia de scrie! Unii se duc la dracu’ în praznic pentru a scrie o carte de călătorii.

- Nici nu mă gândesc. Mi se pare un subiect subţire şi nu am habar despre terminologia tehnicii de calcul.

- În cazul ăsta, nu se mai poate trage decât o singură concluzie, faptul că

influenţezi deciziile calculatorului, spuse prietenul.

- S-ar putea să ai dreptate. Înainte de a te contacta, am deschis poşta electronică. Ce crezi că am găsit?

- Ce?

- Un mesaj al meu, adresat scriitorului Penciulescu, spuse Paul.

- Şi, care e necazul?

- N-am trimis nici o scrisoare.

- Cum aşa?! se miră prietenul. Ştiam că eşti adeptul genului epistolar, care, cum spui tu, nu-ţi foloseşte prea mult, dar te face să-ţi ţii spiritul treaz, să nu rugineşti.

- Da, dar nu corespondez cu oricine.

- În cazul ăsta, rezultă că mesajul s-a sintetizat singur.

- În plus, are şi un răspuns bizar, încâlcit, lipsit total de bun simţ, din partea dobitocului, spuse Paul.

- Întrebarea e cum poate un mesaj să se sintetizeze singur? Calculatorul tău a luat decizia să sintetizeze mesaje.

- Asta, dacă am presupune că un calculator ia singur decizii.

- Nu avem altceva de presupus, spuse prietenul. Unele dintre date sunt existente

doar la tine în creier. Calculatorul nu are de unde să le ia din altă parte. Totdeauna mi s-a părut că e ceva în neregulă cu tine.

- Nu trebuie să vorbeşti aşa. Fiecare om e angoasat sau isterizat de ceva. Are cine

să ne frustreze. Trăim într-o societate anormală. Nu trebuie să glumeşti cu lucruri din astea. Ne ştim din copilărie. Am venit la oraş din acelaşi târg amărât. Dacă nu ne apucam de inginerie, acum eram oameni. Făceam şi noi un curs de calificare la locul de muncă, aveam o meserie care nu presupunea prea multă inteligenţă şi ne dezvoltam simţul practic. Mai un ciubuc, mai un furtişag; ne făceam şi vilă, ne luam şi maşină mică. Aşa, ce-am făcut?

- Cum ce? Am participat la construcţia unei societăţi existente şi în prezent.

- Da, dar în loc să vindem gogoşi, să ajungem patroni de farmacii sau magazine,

ne-am apucat de scris romane sau de tehnica de calcul, spuse Paul.

- Înainte de a te apuca să sapi trecutul, îţi recomand să faci nişte teste psihologico-

psihiatrice. Calculatorul nu poate avea nici o vină. El e o unealtă. E folosit şi influenţat de om. Omul eşti tu. E posibil ca soft-ul calculatorului tău, din cine ştie ce eroare, să fi creat o lume care nu există.

- Ce lume spui că nu există?

- De exemplu, ziarul acela unde e redactor-şef preopinentul , cel cu înfruntarea de

idei, nu există, spuse prietenul.

-Cum să nu existe? Omul are site personal, ziarul, de asemenea.

- Nu zic nu. Un ziar cu numele ăsta, în oraşul indicat, există doar pe Internet, doar într-o realitate virtuală. Nu există în, să-i zic aşa, realitatea „reală”. M-am interesat la Poliţie, la Camera de Comerţ, la cele mai mari agenţii naţionale de distribuţie a presei, m-am interesat peste tot. La adresa redacţiei, e un magazin de cojoace. Adresa de e-mail e falsă sau neoperaţională. Ziaristul şi scriitorul Sorin Penciulescu nu există, pentru simplul motiv că nici nu s-a născut. Nu e nimeni cu datele astea în evidenţa populaţiei. Nici ceilalţi premianţi, menţionaţi de tine, nu există. E o lume inventată de o minte diabolică.

- Ce vrei să sugerezi?! întrebă Paul.

- Nu vreau să sugerez nimic.

- Ştii că eu nu am cunoştinţele necesare pentru a crea un scenariu ca ăsta pe Internet.

- Ştiu. Din cauza asta, nici nu m-am gândit la tine, spuse prietenul.

- La cine te-ai gândit?

- La nimeni. Pare o poveste fără nici o miză.

- O fi intrat vreun hacker, spuse Paul.

- Hacker-ii intră ca să fure sau ca să distrugă fişiere, nu să producă ceartă între necunoscuţi care nici nu există. E fără sens. Sunt prea multe date la mijloc.

- Pot fi oamenii vreunui serviciu secret.

- Ar trebui să încetezi cu vechea ta obsesie că societatea e formată din urmăriţi şi urmăritori, spuse prietenul. Azi, nu te mai urmăreşte nimeni, nici dacă îl plăteşti. Dacă ai nenorocul să nimereşti pe o străduţă mai întunecată, poţi să mănânci bătaie degeaba; nu ştie nimeni de tine. Pentru un buzunar de mărunţiş, poţi să-ţi pierzi şi viaţa. Serviciile secrete se ocupă cu lucruri secrete, iar poliţiştii se găsesc la slujbă.

- Dacă se găsesc la slujbă, sar în ajutor.

- Dacă ar fi să fac o glumă, aş spune că sar în ajutorul infractorului, dar nu despre asta vorbeam, ci despre faptul că se găsesc la biserică, la slujba de la biserică, să demonstreze că sunt şi ei buni cetăţeni. Ştii anecdota aceea cu slujbele, lansată involuntar de guvern?

- N-o ştiu, spuse Paul.

- Guvernul oferă românilor 200.000 de slujbe; cele mai reuşite sunt cele de la Patriarhie.

- Glumeşti tu, dar e mai mult decât posibil să fi supărat pe cine ştie cine. Unele dintre articolele mele sunt foarte dure.

- Da, dar nu sunt tăioase, spuse prietenul. Plesnesc, fac vânătaie, dar nu ucid. Ca ziarist, ştii tu ce ştii. Cei mai mulţi preferă să ignore faptul că au o muscă pe căciulă.

- Sunt oameni care nu suportă să fie tocaţi mărunt, aproape insesizabil. Ei ştiu că electoratul se prinde foarte repede. S-au învăţat în funcţii, unde e cald şi bine. Ideea că vor fi zburaţi de votul mârlanului îi terorizează. Paranoicii sunt cei mai periculoşi.

- Oricine ar fi la mijloc, în dezavantaj se găseşte Penciulescu şi gaşca lui. Ştii vorba aia: nu te găseşti în memoria nici unuia dintre calculatoarele principalelor instituţii ale statului, nu exişti…

- E ceva dubios la mine, îl întrerupse Paul. Am o legătură automată făcută fără să fi dat vreo comandă.

- Îţi bagă cineva vreun virus.

- E posibil, dar se şterg instantaneu.

- Bine. Vezi ce e şi spune-mi! spuse prietenul şi închise.

Paul citi câteva fraze şi rămase cu gura căscată. Penciulescu îi comunica faptul că luase un premiu pe care nu l-a dorit, apoi totul continua cu începutul prozei pe care o avea el, Paul Calan, în lucru, împletit cu elemente din conflictul artificial ce se crease singur, apoi se downloadă un film.

Văzu imagini despre sine însuşi, la masuţa calculatorului, plimbându-se prin pieţe sau librării, apoi se vizionă făcând naveta, nervos, între bibliotecă, bucătărie şi sufragerie.

Plictisit, vru să deschidă messenger-ul şi să-i comunice prietenului că varianta cu urmărirea electronică era valabilă, dar, ca şi cum cineva, din spate, ar fi ştiut asta, nu-l lăsă să închidă mail-ul şi demară un alt film. Acesta era un reportaj cu multe imagini inedite, luate cine ştie cum şi de unde, şi un comentariu psihanalitic original şi pertinent privind conflictul artificial dintre el şi un scriitor care nu exista.

Nu mai avu răbdare sa vadă ce se întâmplă şi, din nou, vru să închidă. Cînd fu pe cale să apese butonul, din difuzor izbucni o linie melodică stridentă, iar pe ecran debută alt treilea film.

Apăru Sorin Penciulescu, redactor-şef al celui mai puternic cotidian local din nord-estul ţării, aparţinând celui mai puternic trust de presa din ţară, artizan al celor mai prestigioase premii literare. El anunţa că scriitorul Paul Calan era câştigatorul celui mai bine finanţat premiu, iar trustul se angaja să finanţeze şi romanul care putrezea de zece ani la o editură foarte bine cotată din capitală.

Până la un punct, povestea era adevărată. În urmă cu 10 ani, depusese un roman la o editură în vogă, dar nu îl lasase acolo. După patru ani, văzând că nu i se spune nici „da”, nici „nu”, scosese cartea şi o publicase la o editură mai puţin prestigioasă, într-un tiraj mic, în regie proprie. Deci, totul era o minciună; romanul nu „putrezea” la prestigioasa editură pentru simplul motiv că nu se mai afla acolo.

Redactorul-şef spunea ceva despre nişte scuze pe care i le transmitea, rugându-l să nu fie frustrat de eşecurile editoriale care îl potopeau, să nu mai coacă gânduri negre la adresa confraţilor de breaslă şi, mai ales, la adresa lui, a scriitorului Penciulescu, deoarece nu el era vinovat că era luat în braţe şi premiat. Nu el era vinovat că i se face o promoţie deşănţată, perversă, că i se plătesc bine cărţile, că e publicat în tiraje mari şi are salariu supradimensionat ca ziarist.

„Asta e o prostie”, îşi spuse Paul, neştiind dacă farsa era de râs sau de plâns. „Aceste lucruri nu există”.

Ameţit, lăsa totul baltă şi, pentru că ferestrele nu se mai închideau şi filmul rula încontinuu, obsedant, scoase modemul din priză.

Luă obişnuitele calmante, se îmbracă gros, deblocă yala, trase uşa masivă de metal, coborî cu liftul şi ieşi din bloc. Trase în piept aerul rece de afară şi se mai linişti. O plimbare până în centrul oraşului, cu mâinile în buzunare, rupt de orice gând sau activitate, era cea mai bună idee.

Trecu prin faţa ferestrelor magazinului de alături şi se uită înăuntru, mirat că, din şase vânzătoare, nu era nici una la post. Cu toate că era deschis, nici vânzătorul de la chioşcul de ziare din colţ nu se găsea pe scaunul lui, ca de obicei. Nici gaşca de cartier de pe băncile din faţa primului bloc de pe dreapta, cu derbedeii ei, care scuipau pe jos, urlau şi spuneau prostii, tare, să-i audă toată lumea, nu era la post. Nu se auzea gălăgia obişnuită de la şcoala primară din cartier, nu era nimeni nici la crâşma de alături. Dispăruseră cu toţii.

Ajunse în centru şi nu întâlni pe nimeni. Forfota dinaintea sărbătorilor, când alerga fiecare după suveniruri, felicitări sau reduceri de preţuri, pierise.

Deşi era ora când oamenii principalelor clădiri administrative plecau acasă, acum nu ieşea nimeni de nicăieri şi nu intra nimeni niciunde, pentru simplul motiv că nu mai era nimeni în oraş. Dispăruseră cu toţii şi lăsaseră totul baltă. Cărbunii grătarelor de pe marginea drumului ardeau încă, iar fripturile şi cârnaţii se carbonizaseră demult. Automobilele lăsate în mişcare se loviseră unele de altele, invadaseră parcurile sau se proptiseră în vreun stâlp, pom sau vitrină de magazin.

Era posibil ca locuitorii să mai fi existat, dar să nu-i fi văzut el, dar maşinile părăsite în mers infirmau ideea. Era posibil ca această lume să fi devenit inacceptabilă şi inexistentă doar pentru el. Era posibil orice.

Nu-şi dădu seama cei declanşase declicul. Începu să-şi amintească imagini din altă lume şi imagini ale unui drum interstelar care părea că nu se mai sfârşeşte, întâi fulgurant, apoi tot mai coerent şi continuu.

Nu-şi putea explica ce făcuse să-i dispară din minte aceste amintiri şi să fie înlocuite cu altele, cele ale vieţii unei fiinţe banale de scriitor şi ziarist de pe Pământ.

Cu cât îşi amintea mai mult dintr-o viaţă anterioară, posibil, mai bună, tot ce era legat de viaţa lui ca pământean începea să i se şteargă din minte.

Cu cât procesul înainta mai mult, cei ce se făcuseră nevăzuţi în jurul lui începură să apară din nou, unul câte unul, miraţi. Se uitau împrejur la tevatura provocată peste tot sau la carambolul rutier. Neînţelegând nimic, ca nişte papuşi teleghidate, se alăturau aglomerării de oameni ce se formase în spatele lui Paul Calan, compactă, ameninţătoare.

Ca împinse cu mâna, masele de nori plumburii se dădură la o parte şi apăru soarele, parcă agăţat între turlele primăriei, dar, între el şi masa cetăţenească, se interpusese o prelată imensă, probabil susţinută din spate, cu prăjini, de indivizi mai puternici.

Se uită mai bine şi văzu că arătarea nu era o bucată de pânză grea, ci o structură cărnoasă, organică, ce plutea prin forţe proprii, apropiindu-se de el. Apoi, odată cu huiduma, coborî asupra lui întunericul şi nu mai văzu nimic.

În scurt timp, fu devorat de fantoma cărnoasă, care porni, la rândul ei, să se autoconsume, pe asfalt nemairămânând decât o grămăjoară de pulbere fină, minerală, care fu măturată de femeia de serviciu de la Primărie şi pusă într-o cutie de bazalt.

-Mă bucur că am ascultat de colegii mei din celelalte oraşe şi am cumpărat o

umbră din asta, cu proprietăţi psihotronice, puternic electronizată, spuse primarul, ieşind în faţă. Păcat că sunt umbre de unică folosinţă. Consumăm banii contribuabilului, dar merită. Dacă ar fi după mine, aş spala trotuarul cu furtunul. Am fost invadaţi de tot felul de scriitori şi ziarişti obraznici, de pe tot felul de planete, care vor să ne dea nouă lecţii. Îi vom stârpi.

Se trecu la o ceremonie oficială de comemorare a încă unui om de cultură eliminat

din societate, apoi edilul-şef ţinu un scurt discurs. Avu loc o slujbă de pomenire, se întocmi actul public de ştergere a scriitorului din computerul primăriei şi notabilităţile se retraseră, lăsând loc la microfon oricui dorea să-şi exprime părerea, să se plângă de ceva, să ţină un discurs vitriolant la adresa autorităţilor sau să propună vreun amendament la noua constituţie, care înfiera prezenţa condeierilor printre noi.

________________

SOCIETATEA COMERCIALĂ BROWNISTEIN

Lordul Brownistein îşi aranjă mustaţa, aşa cum îi stă bine unui ultim descendent al familiei sale ilustre, îşi luă puşca şi începu să coboare scările străjuite de tufe de trandafiri masivizaţi genetic.

Rulotele echipei de filmare pătrunseseră în satul din vale stârnind valuri de praf, lătrături de câini furioşi, priviri curioase, blesteme şi înjurături.

Stăpânul castelului deschise uşa din lemn masiv, cu încrustaţii de alamă, exact în momentul când prima rulotă frână la cinci metri de zid, înfundându-se în pietrişul înşelător.

- Eu sunt producătorul, spuse primul venit. Mă numesc Edgar Hopkins.

- Iar eu sunt, aşa cum v-am spus la telefon, Artur Brownistein, stăpânul castelului şi al firmei

mele de materiale de construcţii…Dar, ce faceţi cu atâtea maşini?!

- Video-clipul este, în ziua de azi, o adevărată industrie. Pentru 30 de secunde de reclamă,

cheltuim sute de lire sterline şi folosim sute de figuranţi. Vrem ca totul să iasă perfect.

- Şi câştigaţi mult mai mult, presupun.

- Presupuneţi bine, dar, cu video-clipul nostru, puteţi cuceri piaţa Europei de Est, Asia şi

America de Sud.

- Mda, mormăi lordul.

- Putem să tragem rulota mea între zid şi măslinii aceia? Ştiţi, sunt cu soţia şi soarele încinge

tabla. Nu suportăm căldura.

- Puteţi trage orice rulotă vreţi absolut unde vreţi, spuse punând puşca pe umăr, mângâindu-şi

braţul înţepenit şi înmănuşat cu cealaltă mână. Şi, în plus, vă mulţumesc pentru punctualitatea noastră englezească. Aţi venit exact atunci când aţi spus: nu cu mult timp după prânz.

- Şi eu vă mulţumesc pentru amabilitate şi vreau să vă prezint soţia, regizorul şi scenaristul

meu.

Lordul strânse ceremonios mâna femeii şi puternic mâna celor doi bărbaţi. Le propuse să ia

masa împreună, dar refuzară deoarece mâncaseră cu toţii. Îi invită să viziteze castelul şi să discute detalii privind costul, durata şi modul de realizare a viitorului video-clip, iar cei patru acceptară cu plăcere.

- Pot să ştiu ce scenariu veţi folosi? întrebă lordul.

- Sigur, spuse scenaristul. Voi folosi un scenariu baroc, încărcat de culori sumbre, pe muzică

psi. Am mai făcut clipuri pentru societăţi de comercializare a materialelor de construcţii pe la lorzii din împrejurimi.

Regizorul îşi ceru scuze şi se duse pe pajiştea din faţa zidurilor castelului pentru a da câteva indicaţii. Maşinile tip rulotă de locuit erau trase în linie, iar figuranţii se apucaseră de lucru. Se îmbrăcau în cearşafuri, îşi trăgeau măştile pe faţă, îşi montau dinţi de plastic sau repetau textul.

Operatorul şi inginerii de sunet îşi scoseseră aparatura. Nu era nevoie de prea multă vorbă; fiecare ştia ce are de făcut.

Regizorul îi ajunse din urmă, în momentul în care lordul începuse să-i poarte pe culoare întunecoase, de-a lungul pereţilor masivi, mucegăiţi şi apăsători, plini de portrete ale strămoşilor mai mult sau mai puţin mutanţi, cu bărbi, priviri întunecate, coifuri şi săbii strălucitoare.

Armurile de pe margine aveau plăcuţi cu explicaţii istorice şi numele celor ce le purtaseră cu glorie prin turniruri sau bătălii; din ele se auzeau voci sintetizate electronic. Le arătă camerele unde locuiseră posesorii armurilor, camere în care, de atunci, nu mai dormise nimeni. Covoarele şi aşternuturile erau pline de pete cu sânge uscat. Văzură uşiţele mascate în peretele de la capul patului , prin care cei ai casei aveau posibilitatea să scoată un braţ înarmat şi să se ucidă, în somn, unii pe alţii.

Admirară incrustaţiile dulapurilor şi scrinurilor aproape putrede, precum şi candelabrele grele, gata oricând să cadă în capul vreunui slujitor, pentru a mai mări fluxul de turişti setoşi de senzaţii tari. Perdelele albe, fluturate de curentul produs de instalaţia de aer condiţionat, ca şi fulgerele holografice, le dădeau fiori.

- Sunt, pe aici, peste tot, o grămadă de capcane, spuse lordul. Fantomele programate de mine

îşi schimbă greutatea în funcţie de trapa pe care calcă, astfel încât nu păţesc, niciodată, nimic. La noi, în Scoţia, fantomele sunt protejate de o lege din 1461.

Le arătă îngerii din marmură neagră, încastraţi în pereţi, colecţia de trofee cinegetice, icoanele

din aur sintetic şi bibliile uriaşe, scrise în cele mai curioase limbi, invitându-i să se odihnească zece minute pe scaunele din lemn greu, înalte, tapisate sobru.

După ce le aduse ceaiul, un majordom android, scorţos şi înfiorător, înalt, cu perciuni şi sprâncene stufoase, păr negru, lins, cu buze cărnoase, canini proeminenţi, surd şi mut, scoase un patefon dintr-un scrin, iar lordul îi lămuri că “antichitatea” a fost produsă de o rudă îndepărtată în anul 1247.

Rochiile fantomelor de mirese dispărute în noaptea nunţii aveau etichete cu un scurt istoric, numele femeii, rangul, data morţii, conjunctura în care s-a produs, portretul şi altele.

După ceai, îi urcă pe o scară în spirală, să le arate unde li se pregătiseră dormitoarele.

- Vom dormi în rulotă, spuse producătorul simţind că îl cuprinde frica.

- Cum doriţi, spuse lordul mergând mai departe.

Le arătă camerele de tortură şi modul de funcţionare al tuturor instrumentelor.

- Nu par foarte ruginite, spuse producătorul.

- Nici nu au de ce să fie ruginite, spuse proprietarul castelului. Le mai folosesc din când în când.

Vin aici grupuri organizate de turişti, în căutare de senzaţii tari. Unii nu pot să se excite decât dacă văd atrocităţi sau cum curge sângele, iar camera de tortură e spectacolul cel mai dur şi cel mai scump pe care pot să li-l ofer. Se găsesc mulţi voluntari în sat; unii rămân mutilaţi pe viaţă, alţii rămân uşor handicapaţi fizic sau psihic, mulţi mai şi mor. Aşa e viaţa. Eu le plătesc regeşte sacrificiul şi câştig de zece ori mai mult de la companiile de turism. Dacă vreţi, dau un telefon şi vine un ţăran aici. Pot să chem şi să torturez o ţărancă, dar preţul e dublu.

- Nu, mulţumim! Spuse producătorul râzând forţat. Noi suntem aici să vă luăm banii, nu să vă

dăm.

Contra unei sume modice, pe care o plătiră pe loc, le arătă camera ce şi-o amenajase pentru

cazul unui război atomic, apoi le propuse să treacă, printr-o oglindă, într-un spaţiu paralel, special amenajat pentru jocul de golf. Crezând că e o glumă englezească, musafirii refuzară propunerea pretextând că n-au prea mult timp la dispoziţie, apoi îl urmară într-o grădină interioară.

Lordul le arătă o serie de plante carnivore şi modul lor de funcţionare.

- E foarte sumbru aici, spuse soţia producătorului. Nu lipsesc nici măcar corbii.

- Corbii au dispărut prin anul 2014, zâmbi gazda. Aceştia nu sunt altceva decât nişte simulacre,

construite de mine în lungile nopţi de iarnă. Orice om de familie bună are cibernetica la bază…

Regizorul se depărtase, printre rondurile de flori şi gardurile de trandafiri, pentru a admira cu ochi de profesionist cavoul central al familiei Brownistein. În lumina înserării, şerpii, leii şi păsările cu oase de piatră, cu care era împodobit, creau o atmosferă stranie şi înfricoşătoare.

Fură invitaţi să se apropie de imensa construcţie, iar producătorul îl întrebă dacă trebuie să plătească ceva pentru a o vizita.

- Nu, spuse lordul, nu trebuie să plătiţi nimic. Cavoul nu e în program. Vizitarea lui e o toană

a mea. Sper să vă amuzaţi.

- Dacă tot e să cădem în panta hazlie a lucrurilor, am putea face un târg, spuse producătorul.

- Să auzim, zâmbi lordul.

- Eu vă măresc video-clipul cu 30 de secunde, iar dumneavoastră îmi daţi voie să filmez aici,

mâine dimineaţă, un alt video-clip, reclamă la o fabrică de paste făinoase.

- De acord, spuse lordul, dar clipul meu când îl faceţi?

- Totul e pregătit pentru noaptea asta. Un filmuleţ la un castel cu fantome nu se poate face la

lumina zilei. Dispare tot misterul.

Scenaristul încerca să descâlcească textele de pe unele coşciuge, texte scrise într-o engleză arhaică, în timp ce toţi ceilalţi căscau gura la explicaţiile lordului. Ei, ca americani, lipsiţi de tradiţii solide şi de o istorie îndelungată, deveneau foarte receptivi auzind că o familie poate să reziste mai mult de o mie de ani.

La lumina unei lanterne, se plimbară prin stânga, de-a lungul mai multor catacombe, şi se întoarseră prin dreapta.

- Aceste coşciuge sunt noi, se miră soţia producătorului.

- Sigur că sunt noi, spuse stăpânul castelului. Sper că aveţi simţul umorului destul de

dezvoltat.

- Bineînţeles, spuse producătorul. În fond, rădăcinile noastre sunt tot pe aici, pe undeva. Orice

american e rudă, după a zecea spiţă, cu vreun englez.

Eu prefer umorul scris de mine, spuse scenaristul arătând spre unul din coşciuge.

- “Artur Brownistein, lord de Lonengrin, născut în 27 ianuarie 2405-mort în 24 august 2467”,

citi soţia producătorului.

- Eu sunt, spuse lordul.

- Iar aceştia, noi suntem! spuse regizorul. Reuşită glumă, nu am ce spune.

- Nu e glumă, spuse lordul. E o realitate care ar trebui să vă amuze şi pe voi.

- Suntem morţi?! se miră regizorul. În ce zi ne aflăm?

- În 23 august.

- Noi patru şi lordul ne aflăm în coşciugele astea luxoase. Suntem morţi din 24 august 2467…

- Mâine e 24 august.

- Gluma merge mai departe, spuse producătorul. Aici e trecută şi data naşterii mele. Suzzy, în

afară de tine, nimeni nu ştie când m-am născut!

- Ce, parcă data naşterii mele o cunoaşte cineva! se miră şi scenaristul. E ca în filmele horror

proaste de acum un secol.

- Nu e un scenariu prost, spuse lordul. Înăuntru suntem noi.

Trase coşciugul pe care scria numele său şi apucă o bucată de metal cu vârf ascuţit.

- Nu e nevoie, spuse producătorul. Te credem.

- Vă arăt numai cadavrul meu şi mergem.

Ridică, cu multă greutate, capacul greu, iar oaspeţii se traseră înapoi speriaţi.

- Sper să nu vă supăraţi foarte rău, spuse lordul coborând capacul şi împingând coşciugul la loc.

- Dar, se bâlbâi regizorul, eşti chiar dumneata!

- Sigur. Iar acolo sunteţi voi. Vreţi să vedeţi?

- Nu, mulţumim! spuse producătorul.

Urcară în grădină şi, pentru a mai destinde atmosfera, lordul îi invită în pivniţele largi şi curate

ale castelului. Băură câteva pahare cu vin şi porniră să comenteze episodul din cavou, făcându-şi curaj unul altuia. Lordul le explică faptul că e absolut normal, într-un castel aşa vechi, bântuit de stafii, să se întâmple lucruri înspăimântătoare; acestea atrag turiştii şi fac să curgă lirele.

Luară o sticlă de câţiva litri de whisky şi urcară la o partidă de pocker. Încă sub efectul spaimei, trasă în cavou, refuzară să joace cărţi în vreunul din saloanele largi, înalte şi apăsătoare ale castelului, aşa că se mutară în rulota producătorului. Aici aveau şi avantajul că regizorul putea să tragă cu ochiul pe fereastră, să vadă toate preparativele pentru filmări; putea să asiste şi la joc.

Scenaristul turnă băutură în pahare şi împărţi cărţile, iar producătorul le schimbă banii în piese de o jumătate de liră.

După un timp, prins de jocul celorlalţi, regizorul uită să se mai uite pe fereastră. Nici nu mai avea de ce; înserarea amesteca toate contururile şi nu se mai vedea bine.

Câştigând trei mâini la rând, nevasta producătorului uită să-şi mai cicălească soţul că e prea multă gălăgie afară şi nu poate să se concentreze.

Către miezul nopţii, după mai multe pahare de băutură, fură cuprinşi cu toţii de febra jocului.

Pe rând, afară fuseseră montate şi aprinse reflectoarele.

Ţinând în mâini cărămizi, ţigle, profile şi plăci de azbociment, apăruseră fantomele. În spatele lor, izbucnise un imens foc de artificii multicolore.

Luminos, apăru genericul cu firma de comercializare a materialelor de construcţii, avându-l ca patron pe lordul Artur.

- Folosind cărămizile Brownistein, zidurile nu vor cădea niciodată pe voi, spuse un vampir, rupându-şi dinţii într-o cărămidă.

- Folosind rulote fabricate din tablă Brownistein, nu trebuie să vă fie niciodată teamă că vor

cădea ziduri, cântă un cor de fantome tinere, îmbrăcate în cearceafuri galbene.

- Ţiglele Brownistein se asamblează aşa de solid, încât poţi construi cu ele chiar şi acoperişul

lumii, ţinu isonul o formaţie de rock, formată din zombi.

În jurul tuturor, se încinse o horă imensă, drăcească; vrăjitoarele, călare pe mături, zburau

încolo şi încoace, ducând pe umăr câte un sac de ciment Brownistein.

Pe fundalul întunecat al castelului construit în obscurul Ev Mediu, izbucniră razele orgilor de

lumini, iniţiind o feerie nocturnă. Izbucniră, spre înalt, mii de artificii şi se produseră alte explozii de culoare.

Ceasul din turn, vizibil sub reflectoare şi filmat cu atenţie, bătu ora tuturor misterelor şi prima secundă a zilei de 24 august.

La a cincea explozie de culoare, zidul exterior al castelului se prăbuşi pe rulota în care lordul, regizorul, scenaristul şi producătorul cu soţia jucau cărţi şi îşi sorbeau în linişte whisky-ul. De pe acoperişurile înalte şi înclinate ale turnurilor, începuse să plouă cu ţigle Brownistein, scoţând din circulaţie îngeri, zombi, elfi, licorne, vampiri, vrăjitoare, spiriduşi, zâne, stafii, fără deosebire.

Plină de sânge, fantoma lordului Artur ieşi de sub dărâmături, apoi cea a regizorului, producătorului, soţiei acestuia şi scenaristului.

Ultimul îi spuse operatorului de imagine să înceteze, că nu respectă scenariul, iar fantoma operatorului îi spuse unuia dintre inginerii de sunet să dea sonorul mai încet că nu aude ce spune scenaristul.

Plini de sânge şi găuri hidoase, cu hainele rupte, ieşiră cu greu, de sub dărâmături, şi regizorul, scenaristul, apoi producătorul, fără un picior, cu soţia, dând cu ochii de lord şi de fantoma lui.

- Cred că trebuie să amânăm filmările şi să mergem la o înmormântare, spuse lordul.

- Hm, asta ne încurcă programul, spuse producătorul privindu-şi îngrozit piciorul retezat. A cui

înmormântare?

- A noastră, spuse lordul.

_________________

NORT SAU OMUL INVERS

Pe seama lui Nort Abramovici s-au scris mii de pagini: articole, în majoritatea cotidienelor, studii filosofice sau de meditaţie filozofică, romane ştiinţifico-fantastice, broşuri religioase, de extremă dreaptă sau stângă, schiţe umoristice şi piese de teatru, dar nimeni, absolut nimeni nu poate să dea o explicaţie logică vieţii pe care acesta a dus-o şi eroismului inutil de care a dat dovadă, de la o zi la alta, tot mai mult.

Un mic anunţ, într-un mare ziar, amintea, la un moment dat, despre dispariţia misterioasă a acestui om, unul dintre miile de chimişti străluciţi de la N.A.S.A.

Familia şi prietenii priveau neputincioşi cele câteva rânduri de cuvinte, aruncate pe marginea unui dosar, aruncat la rându-i, la vedere, pe măsuţa telefonului.

“Voi lipsi un timp. Nu mă căutaţi!” suna mesajul.

“Cât timp poate lipsi un om de acasă?! se lamenta soţia sa, înghiţind tot mai multe calmante. O zi, două, o lună, două, un an, cel mult, dar e1 lipseşte de opt luni încheiate şi nimeni nu poate să-mi spună dacă e viu sau mort…Unde s-a putut duce?!”

Nimeni nu-i putea spune.

Retras într-un ţinut pietros, în New Mexico, Nort sfredelea pământul pentru a găsi apă. Sigur că nimeni nu mai avea habar de el şi nu-i va trece nimănui prin cap să-l caute într-un ţinut atât de îndepărtat, muncea zi şi noapte, cu unelte primitive, în condiţii de climă aspră, fără a fi câtuşi de puţin stingherit de privirile curioase ale ţăranilor, locuitori ai satului din apropiere.

Ştia că trebuie să reuşească şi a reuşit, ajutat, în mare parte, de noroc. Pânza de apă freatică se găsea la o adâncime de numai şaizeci de metri.

Instalând un sistem de roţi dinţate din lemn, conjugat cu o roată orizontală, uriaşă, construită din acelaşi material, s-a apucat să scoată apă. Cupele erau improvi­zate din cutii de conserve, golite, între timp, de conţinut.

Înălţarea întregii instalaţii nu a constituit pentru el o problemă de nerezolvat. În cei cinci ani, cât a lucrat pe un şantier, a exercitat mai multe meserii. Acum, acestea îi prindeau bine. Partea grea era reprezentată de săparea puţului şi găsirea apei, dar Nort a făcut-o şi pe asta, apucându-se, apoi, pentru a scote apă, să împingă roata orizontală.

Ţăranii au adus un catâr, vrând să uşureze munca omului, dar s-au lovit de dorinţa arzătoare a acestuia de a împinge singur roata. Şi-au luat animalul şi au plecat, bombănind ceva despre sărăcie, ca un capital de lux pentru unii, arătând cu degetul la tâmplă.

Nort a privit în urma lor, împingând roata cu şi mai mare putere. Râzând, şi-a spus că erau atât de tâmpiţi, încât nu erau în stare nici să răspundă obraznic. De trădat, nici atât.

Şi totuşi, nu era aşa; văzînd că orăşeanul nebun nu vrea să plece de acolo, unui bătrîn i-a venit ideea să telefoneze în cel mai apropiat oraş, pentru a povesti păţania.

După două luni, au apărut câţiva reporterii unui ziar local, în căutarea senzaţionalului, menit să le facă foaia vandabilă. L-au intervievat pe bătrân, pe fiica acestuia, pe cei câţiva săteni, ce căscau gura pe acolo, apoi s-au dus la Nort. Erau siguri că vor primi explicaţiile aşteptate, dar nu au ales de pe bandă decât o bălmăjeală despre congresmani, care, cum spunea cel intervievat, înainte de a învăţa cum să mănânce civilizat, ar trebui să înveţe cum să se mănânce, în mod civilitat, între ei. Se spunea ceva despre preşedinte, care, în loc să se ducă să se spânzure, s-a agăţat de un nou mandat, declanşând singura explozie care nu provoacă victime, explozia de bucurie. Le-a emis o ipotetică lege a adevărului, potrivit căreia, dacă tot ce ai citit în ziar e adevărat, nu trebuie să crezi o iotă, pentru că e mult prea adevărat. Le-a emis şi legea gravităţii, potrivit căreia ziaristul ar trebui să-l privească de sus pe politician, din ştreang, apoi le-a strigat, brusc înfuriat, că poporul n-ar trebui să se dea înapoi de la nimic şi că lucrurile trebuie împinse de la spate cu mâinile goale.

Deoarece străinul nu mai avea chef de vorbă şi era destul de târziu, reporterii i-au ocupat coliba, aşteptînd ziua următoare. Încăperea oferea un minim de confort, un pat, cîteva vase de gătit, o sobă, dar nimeni nu-şi aminteşte să-1 fi văzut vreodată pe Nort că doarme sau mănâncă. Au acos o sticlă de whisky, au umblat la sacul cu alimente al orăşeanului, s-au îmbătat şi s-au culcat.

După câteva zile, au apărut şi alţi reporteri, veniţi de departe. Deoarece, în fiecare zi, numărul acestora era tot mai mare, primii veniţi s-au supărat şi au început să alerge cu reportofoanele în urma lui Nort. Nu au reuşit să scoată de la el decât faptul că părerea lui e să nu cerem capul preşedintelui, pentru că s-a constatat că nu asta ne trebuie, că nimeni nu e vinovat, toată lumea fiind vinovată, că nimeni nu e deasupra legii, toată lumea fiind pe sub ea şi că e absurd să spunem că a scăzut numărul crimelor urmate de violenţă.

“Ete, fleoşc!, a izbucnit unul dintre reporteri. Am bătut atâta drum pentru a fi luaţi peste picior de un nebun”.

Supărat de cele auzite, Nort a căzut într-o tăcere totală.

Câţiva reporteri au mai tras câteva casete, apoi şi-au strâns corturile, le-au pus în maşini şi au plecat. Alţii, în speranţa că vor face materiale mai ample, au rămas pe loc.

“Ce face ăsta?!, a întrebat unul, arătând spre străin. A trecut aproape o săptămână şi el împinge înainte roata aia blestemată, fără să mănânce nimic şi fără să se odihnească o clipă. Nici apă nu bea, căci, slavă domnului, a scos destulă. Şi e un frig de mori…”

“Din ce a spus până să-l lovească muţenia rezultă că e o formă de protest împotriva a ceva sau a cuiva. Înţelege fiecare ce vrea”, a apus un altul.

“Greva foamei nu e, că nu prea are nevoie de mâncare. Cine ştie cu ce supravieţuieşte”, a completat un al treilea.

“E straniu. I-am consumat mâncarea, i-am băut whisky-ul, putem foarte bine să plecăm, s-a hotărât unul dintre reporteri. Nu vedeţi că a amuţit? Trântim un articol trâznet despre un nebun, care şi-a construit un dispozitiv în deşert şi scoate apă cu forţe proprii, că nu mănâncă nimic, nu bea apă, bătând în acest sens toate recordurile, şi spune o serie de prostii drăguţe, pe teme predominant politice”.

Mulţi şi-au luat rămas bun de la Nort şi l-au luat în râs, mulţumindu-i pentru găzduire, s-au îmbrăţişat între ei sau şi-au strâns mâinile, apoi s-au urcat în maşini. Numai cei rămaşi au putut auzi profeţia chimistului, care, ieşind brusc din tăcere, le-a spus că vremea se va încălzi şi va creşte numărul infracţiunilor.

Mai mulţi veneau decât plecau, fiindu-le uşor să fie acreditaţi acolo, pentru o perioadă mai mare de timp, de unde să transmită faxuri. Au apărut reporteri de la magazinele ilustrate, de la o puzderie de televiziuni particulare, de stat, foarte multe din afara Statelor Unite, de la diverse agenţii de publicitate, radiouri sau cotidiane. Erau tot mai mulţi şi trebuiau să fie găzduiţi undeva, să fie feriţi de seceta zilei, de frigul tăios al nopţii şi de desele furtuni de nisip. Mâncau ce aduceau cu ei în automobile sau rulote, cumpărau, la un preţ piperat, rachiul de porumb al sătenilor, jucau bridge, şah, pocher şi aşteptau.

Nici familiile de migratori, în căutarea unei vieţi mai bune, şi cocioabele lor de carton nu au întârziat să apară. Prăvăliile mizere, în care se vindeau obiecte de artizanat primitive, având încrustat chipul lui Nort Abramovici, au apărut ca ciupercile după ploaie. Au apărut frizeriile, cârciumile, hanurile, cu tot ce e necesar unei vieţi cât de cât civilizate. Au apărut rulotele unor familii de vilegiaturişti, au .început să apară case din lemn şi prăvăliile cu obiecte de artizanat.

Cu toate că noii veniţi erau tot mai sâcâitori, numărul acestora devenind din ce în ce mai mare, Nort Abramovici îşi vedea de treaba lui. Cu privirea pierdută, undeva, în gol, continua să scoată apă din puţul săpat în piatră. Frazele pe care le spunea, fraze de tipul “cei ce ţin puterea în mână, sunt atât de singuri” sau “lumea nu se uită, atunci când un reprezentant al puterii cade de pe cal, că animalul este furat”, erau tot mai rare şi mai confuze. Ochii îi cădeau tot mai des pe carcasa bătrânului său Ford, maşină ce îl adusese până aici; roţile şi piesele mărunte dispăruseră, fiind cărate de săteni, una câte una, la consignaţii. Îi privea indiferent, cu un zâmbet neghicit pe buze, spunându-şi că legile junglei deranjează chiar şi atunci când sunt aplicate în deşert. Cu hainele zdrenţuite şi faţa brăzdată de cute adânci, lăsate de trecerea timpului, păşea sigur şi egal, ca o jucărie uitată în priză, cu gloata de reporteri în jurul lui.

Reprezentanţii presei încă mai sperau să obţină un interviu mai lung, fiind obligaţi să alerge, cu microfoanele în mâini şi camerele de luat vederi în spinare, în urma lui Nort. Vânau, pur şi simplu, rarele fraze ale acestui perpetuum mobile uman.

“Sunt posesorul unei surse inepuizabile de energie”, a fost una dintre frazele şocante, spusă într-o zi oarecare, când nimeni nu se mai aştepta la ceva interesant.

Declaraţia a găsit şi necredincioşi, dar majoritatea era tentată să-l creadă; la un asemenea effort, un om normal ar fi fost deja mort. Timpul îndelungat de când învârtea roata şi forţa de care dădea dovadă, i-a făcut să se pună în mişcare; ziarele şi-au mărit tirajul, televiziunile au alocat fonduri enorme pentru excursii la fântâna lui Nort. Posturile de radio au dat faliment pentru că numeni nu-şi mai crdea urechilor; cu toţii voiau să vadă “minunea din New Mexico”

“Condiţia pentru ca această energie să nu se termine este efortul intens şi susţinut”, a declarat Nort, încordîndu-şi, în mod demonstrativ, toţi muşchii corpului. “Lipsa efortului duce la îngroşarea vaselor de sânge şi accidente vasculare, atrofierea muşchilor, paralizie şi moarte. Am experimentat pe tot felul de animale, de la cobai până la elefanţi”.

El tocmai asta făcea: un efort supraomenesc. Consuma energie din sursa lui secretă pentru a scoate apă din pământ.

„Dacă posedaţi atâta energie, de ce nu faceţi ceva constructiv, de exemplu, să lucraţi într-o fabrică sau să zidiţi ceva?”, a întrebat o tânără de la o televiziune californiană. ”Aţi putea face experimente de hidrodinamică, aţi putea lucra într-un laborator…”

A fost unul din rarele cazuri când pe Nort l-au putut filma râzând.

“Domnişoară, îmi aduci aminte de un general, da, Brigs cred că îl chema. Acesta a spus că, dacă nu se vor putea lărgi relaţiile cu ţările din estul Europei, e necesar să fie măcar adâncite. Cum crezi că aş putea să muncesc într-un laborator, când de acolo am fugit?! Aici e vorba de supravieţuire. Eu sunt experimentul. Nu e vorba de un mod de viaţă conştient ales; modul de viaţă m-a ales pe mine. Am nevoie de un spaţiu deschis şi de factori stresanţi, nu mănânc, nu am nevoie de nici un fel de lichid şi voi supravieţui, în condiţiile pe care mi le-am ales, vreo opt secole. Dacă intensific efortul, pot să-mi prelungesc existenţa, dar cred că nu are rost să-mi lungesc calvarul. Şi nici pe al vostru…”

“Nu puteţi să-I faceţi şi pe alţii să obţină această formă de energie miraculoasă?”

“Nu, nu pot. Şi nu vreau. Să transformi munca într-o formă de existenţă, e o prostie. Roca selenară din care am înghiţit un fragment, a furat-o Thomas Moro, colaboratorul meu, iar noţiţele cu analize chimice le-am distrus…”

“E vorba despre Moro, celebrul fizician?!”

“Da, despre el este vorba. A venit la mine să-i analizez o rocă, adusă de pe Lună, cu ultimul zbor. Am crezut că e o rocă banală, dar, cum se întâmplă în filmele science ficţion de trei cenţi, nu era aşa. Era o rocă vie. După terminarea testelor spectrale şi analizelor chimice m-a pus dracu’ să ronţăi o bucăţică. Nu ştiu ce m-a împins să fac acest lucru; poate mirosul deosebit de plăcut, ameţitor. Avea gust bun şi am crezut că voi putea rezolva problema hranei pentru cosmonauţi, în special, şi pentru omenire, în general…A fost o greşeală. M-a apucat un râs demonic, o greaţă cumplită, durerile de cap şi, până nu am alergat aproape o sută de kilometri, nu mi-am revenit…După un timp, starea de agitaţie m-a cuprins din nou…Şi am ajuns, aici, la sfârşitul poveştii…”

O parte din ziarişti s-au apucat să tragă articole trăznet, iar alţii s-au repezit pe urmele fizicianului Moro. I-au găsit mormântul în Japonia, unde s-a retras să-şi trăiască ultimele zile, după dispariţia lui Nort. Ca toţi membrii familiei sale, şi Thomas Moro s-a stins din cauza unei boli necunoscute, imposibil de diagnosticat.

Au fost devastate laboratoarele N.A.S.A., la dezastru participând şi o grămadă de funcţionari sau paznici, mituiţi de ziarişti. A fost descoperit şi laboratorul particular al lui Nort Abramovici, aflat în altă aripă a clădirii, dar hîrtiile găsite, ca şi eşantioanele de roci selenare, selecţionate şi clasificate în cele mai misterioase moduri, nu aveau nici o importanţă. Pietrele au fost mâncate de pomană; nu au dat celor prezenţi nici un pic de energie în plus, ci doar dureri de burtă şi o stare de sfârşeală.

Rezultatul acestor adevărate cruciade a fost izbucnirea unor epidemii fără precedent. Pornind de la obişnuite dureri de burtă şi de cap, bolile s-au manifestat în cele mai diverse moduri, pe parcursul a mai multe generaţii, apoi au dispărut de la sine.

Nort a tras concluzia că, dacă tot ce i s-a întâmplat lui şi celor din jur e de natură extraterestră, omul nu este pregătit pentru contact, că e nevoie de încă multă lâncezelă prin laboratoare şi zboruri cosmice de colo-colo, încă miliarde de ani.

Deoarece curiozitatea omului comun e una dintre principalele dimensiuni ale vieţii, valuri de locuitori, de pe toate continentele, au continuat să se îndrepte spre fântâna lui Nort. Au încercat să bea din apa scoasă, dar au rămas strâmbi de dezgust; era atât de sulfuroasă, încât nici o vieţuitoare n-ar fi putut trăi în ea. Totuşi, nu erau puţini cei care, înfrângându-şi sila şi tulburările digestive, sorbeau din apa, considerată de ei divină, în speranţa tămăduirii celor mai diverse boli sau măcar a purificării sufletului.

Casele din lemn au fost dărâmate şi în locul lor s-au ridicat altele, din beton şi sticlă. Au apărut, treptat, blocuri cu cincizeci de etaje, o sută, o mie, iar fântâna, coliba, carcasa de automobil şi Nort însuşi au rămas în mijlocul metropolei, insolit punct muzeal în aer liber.

Şoselele moderne, fabricile, reclamele luminoase, taxiurile zburătoare şi oamenii în costume autonome de zbor, ce roiau în jurul său, nu-l impresionau. Singura lui plăcere era să-şi amintească scene, de acum câteva secole, din viaţa familiei lui, familie ai cărei descendenţi erau, acum, împrăştiaţi pe tot globul. Îi plăcea să privească soarele, ca pe un semen, soare care, din cauza înălţimii blocurilor, nu îi apărea în faţa ochilor decât o oră pe zi, trimiţind o lumină palidă, printre norii de fum roşietic.

A fost răpit de multe ori. Organizaţiile teroriste erau plătite de miliardari care credeau că pot acoate ceva de la Nort pentru a-şi prelungi viaţa. L-au bătut şi interogat cu violenţă, cu disperare. Nu-i interesa decât subiectul referitor la rocile selenare şi fizicianul Moro.

Nort Abramovici a aşteptat răbdător moartea atentatorilor, alergând pe loc pentru a se menţine în formă, apoi s-a întors la fîntînă, punînd din nou în mişcare roata de lemn.De mai multe ori, a fost eliberat de cei ce se declarau credincioşi, eliberările făcându-se după violente schimburi de focuri, ce se soldau cu mii de morţi. Organizaţi în secte de diverse orientări filozofice, credincioşii trăiau cu speranţa că va veni o zi când idolul lor îi va chema şi le va dezvălui secretul longevităţii.

Religia Nort e cea mai puternică şi cea mai cunoscută; ea militează pentru apropirea, pe cale paşnică, de secretul chimistului. Adepţii aceatei religii se roagă la fântână şi se intoxică, bând din apa scoasă din puţ.

Deşi Nort nu şi-a dorit niciodată să aibă discipoli, oameni din toate colţurile lumii s-au îndreptat şi se îndreaptă, din ce în ce mai mulţi, spre deşertul din New Mexico. Îngenunchează în faţa simbolului lor viu, totuna cu noţiunile filozofice de tenacitate, muncă şi viaţă. Din toată vânzoleala, profită sectele, care îşi umflă şi mai mult conturile din bănci.

Pe zeci de canale de televiziune se transmit emisiuni, 24 de ore din 24, toate închinate vieţii şi activităţii chimistului. Aici se pot auzi amănunte biografice, de multe ori scoase din mânecă, se dezbat probleme, se comentează declaraţii din tinereţe ale acestuia şi se deapănă amintiri, a căror abundenţă nu poate fi acoperită de tot sistemul informaţional al sateliţilor Pământului.

“De ce o fi populaţia atât de plictisită de mine?!”, a întrebat, maliţios, într-un interviu televizat, preşedintele Statelor Unite, neuitând să precizeze că, fără cele câteva vorbe de laudă ale “omului din New Mexico”, nu l-ar fi ales nimeni. El l-a numit pe Nort ca fiind singurul drept la replică, dat tot mai deselor cutremure din California şi inundaţiilor din New York. L-a numit nemuritorul, în prezenţa căruia trebuie să ne simţim mici şi trecători, aşa cum suntem. “Dacă evreii l-au inventat pe Iisus şi l-au dăruit Europei, noi, americanii, l-am inventat pe Nort şi l-am dăruit lumii întregi”, a încheiat preşedintele, apoteotic, arătând că tot mai multe firme, bănci şi oraşe îi poartă numele. Cele mai cunoscute sunt textilele cu numele lui; ciorapii Nort, căciuliţele Nort, rochiile Nort, pălăriile Nort, sunt cunoscute şi purtate până în depărtata Românie.

Cei care nu l-au văzut niciodată în carne şi oase, aceştia fiind puţini pe glob, îşi fac un ţel al vieţii din strângerea banilor necesari unei călătorii în America. Vin, pleacă şi păstrează o vie amintire. Uneori, nu mai pleacă, incidentele armate din zonă fiind foarte dese. Membrii sectelor nortiene se consideră superiori celorlalţi, dar timpul îi omoară la fel de banal ca şi pe vecinii lor, nenortienii. Foarte des, decedează înainte de vreme, bolnavi de diferite boli digestive, din cauza apei otrăvitoare a fântânii lui Nort, apă considerată sfântă.

Există şi secte care luptă împotriva credinţei în nemuritor şi a celor ce o slujesc. Ei spun că sunt destule religii şi credinţe, nu ne mai trebuie o credinţă în plus, faţă de un om pe care îl doare în cot de tot şi de toate. Ei consideră că nortienii au atât de mult umor, încât riscă să se cunoască, atunci când şi-l pierd. Şi îi ajută să-şi piardă umorul; cu focuri de armă. La violenţă, nortienii răspund cu violenţă, în schimbul de focuri căzând şi oameni nevinovaţi.

Nenortienii sau antinortienii, cum vreţi să le spuneţi, spun că “omul din New Mexico”, dacă ar vrea, ar putea să-i conducă pe credincioşii lui spre libertate, lumină sau orice altă noţiune frumoasă, dar nu are cum să-i ducă până acolo. Îi lasă în drum, un lung şir de morminte, şi îşi vede mai departe de fântâna lui şi de scosul apei puturoase.

Cei mai moderaţi admiratori ai marelui om spun că o religie sau o credinţă în plus sau în minus nu poate deranja pe nimeni. Ei ştiu că, de atâtea secole, de când scoate Nort apă, nimeni nu a fost pocnit de energia miraculoasă şi se resemnează că nici nu va fi pocnit vreodată. Ei au declarat monument internaţional ruinele casei din Erms, oraş de unde a plecat chimistul, cu buşteni pe capota automobilului, o grămadă de instrumente de de măsură şi dulgherie, precum şi un portbagaj de conserve. În Erms se odihnesc soţia, copiii şi foarte mulţi nepoţi şi strănepoţi. De multe ori, i-a chemat la el, la fântână, dar, într-un târziu, s-a săturat de bărbaţii îngâmfaţi, musculoşi, copiii gălăgioşi sau moşnegii plicticoşi şi flecari, şi le-a interzis pelerinajul.

Din ce în ce mai rar, îl cuprinde tristeţea, şi-o reprimă şi nu-şi lasă nici o secundă liberă pentru asta. Se uită la apa scoasă din fântână, vărsată într-un jgheab, cum formează un pârâu firav, lung de câteva zeci de metri, scurgându-se într-unul din canalele colectoare ale marelui oraş numit Nort; apoi priveşte către peretele compact de sectanţi, împinge pârghia fântânii şi tace.

__________________

FÂNTÂNA

Când primarul oraşului s-a hotărât să construiască o fântână arteziană electronică muzicală, cu jocuri de lumini, în funcţie de evoluţia partiturii, consilierii locali prezenţi şi reprezentanţii presei au sărit în sus, critica lor luând, uneori, un caracter patetic.

Ziarele au început să urle, iar vorbitorii de meserie ai televiziunilor locale au întors-o pe toate parţile, fără să găsească o explicaţie logică a unei astfel de măsuri abuzive, cu toţii întrebându-se ce-i lipsea unui astfel de „ţărănoi” fântână arteziană muzicală, când existau priorităţi mult mai usturătoare la ordinea zilei.

- Te simţi mai bine când schimbi ceva, a răspuns primarul unei interpelări.

- Da, eu mă simt mai bine când schimb o bancnotă de o sută, a vociferat o secretară, motiv pentru care şi-a pierdut slujba.

Canalizarea oraşului era „la pământ”, mai ales la periferie, ţevile se spărgeau tot mai des, apa venea tot mai murdară la chiuvetă şi cu întreruperi tot mai dese. Din dorinţa de a face bani din orice, fuseseră înlocuite lăzile de gunoi dintre clădirile cu mai multe etaje cu mici pubele, pe bază de contract ferm, mai ales cu miile de mici negustori, care nu aveau posibilitatea să refuze. Asta făcuse să apară munţi de gunoaie pe trotuare, lucru care mai mult mânca bani decât să umple puşculiţa Primăriei.

Dacă la toate miile de neajunsuri ale unei proaste conduceri a oraşului, au mai pus în balanţă asfaltatea şi lărgirea străzilor, care mai mult au înţepenit circulaţia decât s-o fluidizeze, precum şi proasta organizare a asociaţiilor de proprietari, consilierii locali au tras concluzia că „fântână arteziană ne mai lipsea”.

După mai multe zeci de ore de discuţii sterile, proiectul executivului primăriei de modernizare a centrului oraşului, de construire a unei fântâni arteziene grandioase şi sofisticate, „cum n-a văzut Vestul”, a fost respins; cu un număr mic de voturi, dar, totuşi, respins.

Era normal ca Vestul Europei să nu fi văzut o astfel de fântână deoarece modelul se găsea, undeva, în Estul Îndepărtat al planetei, într-un orăşel de care nu auzise nimeni.

În urma acestui eşec, primarul s-a înroşit de furie şi s-a hotărât să părăsească partidul care îl susţinuse la alegerile locale, să treacă la partidul care se afla la putere, acest lucru asigurându-i succesul iniţiativei şi un împrumut în bancă, pe spinarea contribuabilului.

La negocierile pe care le-a purtat cu liderii puterii, în schimbul susţinerii politice, a promis că va construi o fântână de zece ori mai ieftină decât cea văzută în oraşul oriental vizitat.

- Dacă tot faci risipă, nu e mai bine s-o faci şi cu folos? a întrebat un consilier. De unde rezultă economiile?

- Din faptul că nu folosesc proiectanţi străini, ci angajez ciberneticieni autohtoni, care nu pretind prea mulţi bani, a spus primarul. În plus, le cer să nu facă o copie fidelă a fântânii originale, ci una cu mai puţine opţiuni de programare a îmbinărilor electronice de sunet şi lumină.

Consilierii puterii s-au prefăcut că înghit gogoaşa şi, la următoarea şedinţă ordinară de consiliu local au votat în favoarea primarului, omul lor de-acum. Împrumutul s-a făcut, taxele locale au crescut şi lucrarea a demarat în trombă, făcându-i pe sceptici să înjure autonomia locală şi tot ce ţinea de ea, iar pe adepţi să spună că, uite, domne, se construieşte ceva, un lucru care va dăinui peste timp, mai dă-o dracului de reabilitare termică a construcţiilor şi de consolidare a clădirilor cu risc seismic ridicat.

Cum nimic nu se dă în folosinţă la termen, nici fântâna, împreună cu reabilitarea arhitectonică a centrului oraşului, nu s-a încadrat în termenii contractului cu firma de construcţii. Ceartă, critici în presă, înjurături, procese de calomnie, reclamaţii la guvern, tot tacâmul, dar, până la urmă, s-a ajuns la final, la stadiul de finisare a lucrărilor.

S-a pregătit o inaugurare grandioasă, cu focuri de artificii, invitaţi de onoare, cântăreţi autohtoni, de pe alte meleaguri, dansuri tematice, manifestări sportive, muzică populară din zonă, ecrane panoramice imense şi obişnuitele discursuri ale notabilităţilor urbei.

Cum, în urma reclamei făcute, se anunţa o maree de vizitatori din alte oraşe sau din mahalalele şi satele înconjurătore, negustorii de băuturi răcoritoare, slab alcoolice, produse de patiserie, crenvurşti sau hamburgeri se aprovizionaseră şi se pregătiseră cum puteau mai bine.

Cei din familia lui Sebastian Han ştiau toate astea din presă şi de la televizor. Bineînţeles, ca în majoritatea familiilor din oraş, şi aceştia aveau păreri împărţite. Unii erau învelşunaţi susţinători ai primarului, alţii mai puţin. Pe principiul „ce-i lipsea chelului”, alţii erau contra iniţiativei, tot aşa, cu mai multă sau mai puţină agresivitate. Majoritatea erau neutri. Pretextând că au lucruri mai bune de făcut decât să chibiţeze în jocul dintre adepţii modernizării centrului oraşului şi cei ai reabilitării infrastructurii, aceşti membri ai familiei Han procedau pe dos, enervându-i pe aderenţii la una sau alta dintre cauze, doar aşa, să se distreze pe seama lor şi să-i facă să se piardă în nesfârşite discuţii contradictorii.

De exemplu, Sebastian Han era sceptic privind utilitatea unei astfel de fântâni pentru o urbe atât de ţărănizată şi necivilizată, iar soţia sa, Maria, era entuziasmată de iniţiativă. Soacra şi un frate ai lui Sebastian, unul dintre cei doi fii şi o cumnată erau de partea primarului, socrul Mariei, una dintre fiicele acesteia şi o verişoară primară erau de partea consilierilor opoziţiei, iar restul erau mai mult sau mai puţin indiferenţi. Cu toţii erau de acord că numai popoarele sărace înalţă catedrale, dar priveau problema diferit; unii spuneau că, dacă suntem saraci, e bine să ţinem măcar la frumuseţe, alţii erau pentru tratarea pauperităţii până la ieşirea din ea.

- Sinceră să fiu, mie mi-a plăcut de la început ideea unui centru modernizat, spuse doamna Han. Poate chiar mai mult decât îmi place cum a ieşit lucrarea. Dar părerea mea contează mai puţin, atâta vreme cât mulţi dintre cei cărora nu le-a surâs deloc, la vremea respectivă, proiectul Primăriei au fost acum nevoiţi să admită că primarul a avut dreptate. Făcând parte dintr-o populaţie mândră şi lăudăroasă, era firesc să-mi pice cu tronc faptul că, pentru o vreme, centrul oraşului nostru va fi cel mai frumos şi mai nou din ţară. Atunci când, la începutul altui secol, alt primar şi-a propus să facă un parc imens, cu arbori de pe alte continente, mulţi au strâmbat din nas.

- Era şi normal, spuse Sebastian. N-aveau nici drumuri pavate, nici iluminat

public pe stradă.

-Totuşi, proiectul său a devenit una din realizările oraşului. Aşa s-a întâmplat mereu, de-a lungul istoriei.

- Edificiile cu care ne putem lăuda au avut la origine un invariabil complex de megalomanie al celui care le-a comandat.

În ce privinţă erau cu toţii de acord? În chestiunea participării la manifestările de inaugurare a fântânii. Ştiau că televiziunile nu transmit nimic, nici să aibă bani de cumpărare a drepturilor, cum se întâmplase şi la trecutele „zile ale oraşului”, când fuseseră angajaţi artişti internaţionali celebri pe care ei nu-i văzuseră.

Asta i-a făcut pe membrii familiei lui Sebastian Han ca, în ziua inaugurării, să se trezească mai devreme ca de obicei, să aibă timp să se pregătească, astfel încât, începând cu ora 7.00 dimineaţa, s-o ia din loc spre noul centru. Primii au plecat copiii unui văr primar al lui Sebastian, împreună cu tatăl Mariei, cei mai dornici să prindă un loc în faţă, apoi, până la 9.30, s-au tot înşirat spre ieşire, ultimii plecând Sebastian şi soţia, după ce au mai controlat odată, să nu fie becuri aprinse, focuri de aragaz neînchise, fiare de călcat uitate în priză sau robinete deschise.

În piaţă, s-au adunat cu greu la un loc. Multă lume avusese ideea să plece devreme de acasă, încă de la 6.00 dimineaţa, cu mic, cu mare, şi să ocupe un loc mai în faţa unei tribune imense, astfel încât Piaţa Prefecturii era înţesată de lume. Noul centru al oraşului bătea toate recordurile de locuitori strânşi la un loc. Cei mai în vârstă spuneau că nici defilările de ziua naţională, nici meciurile echipei locale de fotbal, nici ultima revoluţie n-au scos din casă atâţia oameni. Cu toţii erau de acord că, prin aceste realizări, modernizarea centrului şi fântâna cinetică, primarul avea ca şi adjudecat un nou fotoliu de edil şef, chiar dacă avea să candideze independent sau nu mai avea chef să-şi facă nici măcar campanie electorală.

Datorită copertinei de deasupra, artiştii care evoluau pe scenă nu aveau treabă cu soarele arzător, dar, dacă spectatorii voiau să stea la umbră, veniseră de dimineaţă, să prindă locuri pe terasele clădirilor înconjurătoare, la un suc, o îngheţată sau o bere. Cei care veniseră mai târziu, îşi luaseră haine uşoare, umbrele de soare sau pălării.

Spre orele după-amiezii, toate măsurile de prevedere deveniră inutile, căldura înăbuşitoare scoţând transpiraţia din fiecare, dând o senzaţie de disconfort şi un straniu simţământ de nesiguranţă.

Cu toate că formaţiile care se perindau pe scenă emanau o atmosferă de distracţie şi relaxare, partiturile fiind din ce în ce în ce mai antrenante, nu avea nimeni chef de dans pe marmura încinsă sau de ascultat muzică pe băncile de piatră transformate în plite de sobă sau îmbibate cu transpiraţia celor care plecaseră.

Individual sau în grup, majoritatea celor aflaţi în piaţă începură să se retragă prin colţuri mai răcoroase ale oraşului, în căutarea privatei sau vreunui loc unde să bea o răcoritoare, o cafea, sau să mânânce un sandviş. Nici componenţii familiei Han nu făcură excepţie, în piaţă nemairămânând decât un băiat al lui Sebastian, un nepot şi socrul, foarte curioşi să vadă ce ce mai întâmplă pe scenă.

Cu toţii, indiferent unde se aflau, erau cu urechile ciulite la nenumăratele megafoane, amplasate peste tot, în care o voce tot mai obosită prezenta programul artistic, să prindă momentul când era vestită sosirea în oraş a unui mare tenor, anunţat încă de anul trecut, când începuseră lucrările de modernizare. Evoluţia acestuia pe scenă era semnalul pornirii fântânii, jocurile acesteia de apă, culoare şi lumini urmând să se sincronizeze cu ariile din operă cântate, totul culminând cu un imens foc de artificii şi un joc de lumini colorate, emis de o orgă laser.

Spre seară, pe măsură ce temperatura caniculară lăsă loc răcorii, când soarele începu să se ascundă pe după clădiri şi să bată un vânt subţire, imensa piaţă modernizată a centrului oraşului începu să se umple din nou. Din ce în ce mai mulţi, reveneau în faţa scenei, aşezată la unul din capetele pieţei.

În aşteptarea marelui tenor, nimeni nu mai era atent la ceea ce se desfăşura, spunea, cânta sau dansa pe scenă. Se formaseră tot mai multe grupuri, unde se discuta orice altceva decât despre inaugurarea noului centru, asta până când în megafoane se pomeni despre venirea edilului şef, cel responsabil de tot ce se întâmpla.

Suit pe scenă, în lumina reflectoarelor care se aprinseseră deja, primarul scoase un teanc de hârtii şi citi un discurs mai mult decât stufos şi plictisitor, un discurs de-a dreptul enervant.

- Orice nou început nu e menit să şterargă cu buretele vreun vechi început, începu

primarul şi tuşi semnificativ, rotindu-şi privirea pe deasupra asistenţei. Problema care se pune nu e să spunem lucruri interesante. Problema care se pune e să ne facem înţeleşi. Fiind de partea globalizării, vrem să fim înţeleşi în mod global. La noi, înţelegerea lucrurilor se face pe secţiuni. Acţiunile de azi ne vor duce cu gândul mai departe decât au făcut-o vechile forme de administraţie teritorială, care nu ne-au lăsat moştenire decât micii, berea proastă şi îngurgitatorii săi, în cantităţi industriale, ale acestora, pe salarii compensate de noi, în contul plimbării ciocanului, timp de 50 de ani, şi a zilelor de miercuri fotbalistice. Astăzi aveţi de toate în standuri, chiar şi un strop de esenţă de cultură, în aşa fel încât să nu devină letală. Condiţionaţi doar de schimbarea greoaie a monedei naţionale, suntem tot ăia, oameni de omenie, născători de oameni de bine, născători, la rândul lor, de oameni de bine de rău, care ajută bătrânele să treacă strada, cu poliţist cu tot. Suntem aceiaşi actori grăbiţi, cărora li se interzice să vizioneze filmele în care joacă, şi suntem trimişi să ne jucăm, mai bine, în reclame la brânză, unde presa ne trage cu dinţii de mânecă şi ne atenţionează: cea mai bună reclamă pe care poţi să ţi-o faci nu e să aderi la vreun for internaţional, ci să accepţi să conduci. Când mai apare câte unul, care ştie să se exprime, dar şi să emită idei originale, te trezeşti că nu are habar de arta sinucigaşă de a conduce. Un mare conducător este acela care te învaţă cum să compensezi sărăcia prin inteligenţă. Prin inteligenţa de a nu te lua de banii lui. Conducătorii se schimbă foarte des; mai simţiţi voi vreun miros?

Gluma mai destinse atmosfera încordată a unui discurs politic rigid şi demagogic,

transformând tensiunea într-o explozie de râs colectivă, culminând cu un imens ropot de aplauze.

- Staţi, că mai am ceva de spus! strigă primarul, aplecându-se asupra teancului de

file. Vă prezentăm un program artistic mare cât o ţară, o ţară în care, aşa cum s-a afirmat la o televiziune, avem turişti „panificaţi” de groază. De groază că se spun adevăruri prin omisiune, că poţi trăi din pasiune, chiar dacă nu ai nici una, că, dacă dai unui tânăr să citească o carte, te întreabă ce-i iese la chestia asta, că nu se munceşte, dar se face asta pentru popor, că oamenii se nasc egali, mai mult cu zero, că experimentele pe politicieni se fac pe oameni, că nu tot ce e legal e şi drept, că se renunţă mult mai uşor la o viaţă aşa urâtă, că, zi după zi, trece ceva, că oamenii se integrează în absolut orice, că o putere a credinţei are mai mult putere decât intensitate, iar legile divine se fac tot de oameni, că se menajează toate susceptibilităţile, până în punctul în care te trezeşti că nu mai e nimic de menajat, şi altele.

- Mai scurt, că murim de cald! se auzi o voce. Trageţi o concluzie!

- Ca o concluzie: dacă n-aveţi de lucru, veniţi în oraşul nostru! Avem şi turişti

autohtoni, de câmpie, dar aceştia au un defect; nu ştiu cine se extinde, noi ne extindem spre piaţă, spre exterior, sau străinii se întind la caşcaval, spre piaţa noastră. E greu să accepţi transformarea unui drept în obligaţie. E mai bine la noi, unde nu se munceşte prin reprezentanţi, ci doar se consumă prin reprezentanţi. Nimeni nu-şi bate capul cine reprezintă pe cine. Secolul viitor va fi religios sau nu va fi deloc religios. Până atunci, omul preferă să trăiască în sărăcie, dar, din vanitate, la limita de jos a acesteia, unde nu vrea nimeni. Dacă evenimentele au fost acoperite de atâtea vorbe, noi vrem să acoperim paginile istoriei cu fapte. Ironia sorţii poate desfiinţa orice. Ai izbutit, continuă! Nu ai izbutit, continuă să faci asta! Poate izbuteşti. Înainte era mai bine; da, dar era sens unic. Cetăţeni, înainte! Înainte de Cristos. Salariile mici se pot dubla oricât de mult. Nu trebuie să fim trişti; la nevoie, se inventează şi bancomate de îngheţată. Dacă nu vreţi, vă fac să fiţi binedispuşi cu forţa. Veţi găsi aici ceea ce nici voi nu ştiţi că vă doriţi. Găsiţi un mediu de afaceri prietenos, conectat la un cu totul altfel de aer condiţionat. Un aer condiţionat de canicula de afară, nu de preţurile din ce în ce mai mari. Avem un oraş conectat la un curent electric produs mai ieftin, dar care, în mod tradiţional, nu se ieftineşte. Tradiţional e să bem o ţuică. Suntem un popor vesel; bem câte o ţuică pentru fiecare chestie pe care ne-o arată unul sau fratele său. Menţinem viaţa în limitele sportivităţii sau, când ne trânteşte vreunul uşa în nas, ne repezim s-o închidem. Sexul ne face să uităm că nu suntem pregătiţi şi că vrem să introducem noi şi noi criterii de erecţie. Nu suntem la fel de limitaţi ca alţii. Avem alte limite. La limita bunei gândiri, înţelege fiecare ce vrea şi, mai ales, înţelege fiecare ce poate. Înţelepciunea nu înseamnă să spui prostii, ci rezidă în faptul că poţi spune doar atâtea prostii câte sunt. Publicitatea este, deocamdată, o ţară pe asfalt. Şi de noi depinde ca aceasta să devină şi o ţară de pe arătură. Azi, nu se mai trage în ţărani; se trage de la ţărani. Din fondurile de dezvoltare agricolă. Un lucru e sigur: azi, avem ceva de oferit. Omul care nu dă, merită să fie sărac. Metaforic vorbind. De azi încolo, sloganul nostru este: „Oricând, orice!”.

Se lăsă un moment de tăcere înaltă, apoi, de bucurie că se terminase discursul, cei

prezenţi porniră să aplaude furtunos.

Următoarele discursuri se axară pe advertising, ţinându-se seama că se luaseră o grămadă de bani. În acest sens, unul dintre consilieri bălăngăni o talangă.

- Sună clopoţelul! Să înceapă distracţia! strigă el arătând spre unul dintre cei doi

viceprimari.

- Nu vreau să spun decât două cuvinte, spuse viceprimarul luînd microfonul. Nu

demult, un comisar afirma că traficul de droguri nu poate fi stârpit prin mijloace violente, deoarece acestea mai mult incită pe consumatori şi pe traficanţi. În concluzie, spunea el, trebuie ca fenomenul să fie lăsat liber, să se stingă de la sine. Cei care au auzit, au considerat cele spuse de comisar ca fiind de un cinism extrem, dar n-au înţeles un lucru: până nu se civilizează, omul nu renunţă la metehne. Numai civilizându-se, pot să ajungă să înţeleagă faptul că drogul e periculos, să nu-l mai consume şi, astfel, să facă inutilă acţiunea micilor traficanţi. Pe timp scurt, tutunul e un drog mai puţin dăunător, dar, pe timp lung, creează dependenţă, finalul fiind cunoscut. Cu toate astea, nimeni nu se lasă de tutun când vizionează o reclamă. În cazul fumatului, reclamele nu civilizează pe nimeni. Nici măcar mediul înconjurător nu-ţi poate modifica un reflex condiţionat, fixat în timp. Cea mai simplă reţetă pentru a te lăsa de fumat este să nu mai fumezi. Pentru asta, e bine să sari o treaptă de înţelegere în procesul de autocivilizare. Un lucru e mai mult sau mai puţin periculos în funcţie de cât de necesar este. Reclama şi publicitatea sunt droguri mai mult decât necesare, cele mai puţin dăunătoare. Advertising-ul trebuie lăsat liber.

Pe mai multe ecrane imense rulau clipuri antidrog şi antifumat, iar oamenii se întoarseră cu faţa în direcţia în care arăta viceprimarul.

- Reclama în care tot ce te înconjoară e făcut din ţigări, inclusiv mâncarea, e

inutilă, după părerea mea. „Fumez ţigara de-o mănânc!” este o frază auzită la mulţi. Numai timpul poate rezolva problema fumatului; aşa cum anticiparea viitorului ni-i arată pe oameni tot mai sferici şi mai chei, ni-i arată şi tot mai nefumători. Programul „Tutunul şi sărăcia-un cerc vicios” e inutil din start. Titlul ales, asociind tutunul cu sărăcia, ne spune că, până nu dispare sărăcia, nu dispare nici obiceiul fumatului. Cum sărăcia nu dispare, rezultă că, prin campania iniţiată, Ministerul Sănătăţii aruncă banii pe geam, derulând, practic, o antireclamă. Banii puteau merge la compensarea medicamentelor, acolo unde pot merge şi alţi bani cheltuiţi inutil. Nimeni nu consideră inutilă băgarea banilor tocmai în salariile medicilor îmbogăţiţi fără măsură, nu a medicilor subfinanţaţi de ei, sau băgarea medicamentelor scumpe în fundul parveniţilor, nu al celor sărăciţi de ei. Campania împotriva tutunului e plătită de stat şi e inutilă, ca şi reclamele monopolurilor: minier, electric, petrolier sau al gazului metan. Dacă până acum câteva zecu de ani făceam reclamă activităţii unui singur tiran, acum ne defulăm cu toţii: politicieni, mafioţi, jandarmi, sindicalişti, leliţe, poliţişti etc. La toţi ne dă ego-ul pe afară. La ce ne foloseşte să ştim că, până anul trecut lucrau 4000 de poliţişti, iar acum lucrează toţi, numai Dumnezeu ştie. Atunci când statul plăteşte reclame, îi învaţă prost pe cei care le realizează, inoculându-le ideea că, dacă îţi pică banul din cer, poţi lucra mai puţin profesional. Dacă eşti deprofesionalizat, lucrezi aşa şi pentru sectorul privat, care nu are de ales. Aşa apare antireclama. Pe linia profesionalismului deprofesionalizării, unde reprezentanţii acesteia se întâlnesc şi se premiază între ei, este şi reclama la o bere, cunoscută ca fiind de calitate, unde se sugerează că trebuie să bei întâi un ceai medicinal, să nu te doară capul, ştiindu-se faptul că dresul cu ceaiuri se face după beţie, nu înainte. Dacă te gândeşti că, bând un ceai, ţi se taie pofta de a bea bere, nu văd ce avantaj are firma din reclama asta. O altă reclamă ne arată ce poţi visa că faci cu o sumă mare de bani dacă bei peste măsură berea unei alte firme: îţi iei o maimuţă grasă de nevastă, o mandolină sau o motocicletă. Reclama e la bere, nu la somnifere, cum aţi crede. Dacă reclamele neprofesionist făcute la produse de calitate sunt antireclamă curată, dacă un astfel de lucru poate fi considerat curat, şi reclamele profesionist făcute la produse proaste tot antireclamă sunt, dar nu la produsele inferioare calitativ, ci tot la produsele de bună calitate. Dacă te-ai ars cu supa unei beri proaste, sufli şi în iaurtul uneia bune şi, până la urmă, tot la ceai ajungi. Până una-alta, e cazul să să reînceapă manifestările dedicare noului centru al oraşului şi, în acest caz, să reflectăm dacă nu e cazul să sune clopoţelul şi pentru aceasta…

La aceste ultime cuvinte ale viceprimarului, consilierul bâlăngăni talanga încă

o dată.

Mai ţinură discursuri plicticoase şi alte oficialităţi ale urbei, apoi se tăie panglica inaugurală a fântânii.

La urmă, înainte de a pleca, primarul anunţă că tenorul, vedeta internaţională, nu mai venea, că avea probleme, dar promitea că, la viitoarele „zile ale oraşului”, care aveau loc în toamnă, precis va fi prezent.

Acest anunţ reuşi să-i agaseze pe toţi cei prezenţi. Cetăţeni de toate vârstele se înghesuiseră mai în faţă şi înfruntaseră canicula pentru a vedea de aproape marele tenor.

Spiritele celor prezenţi în Piaţa Prefecturii se încinseră. Unii începură să urle cele mai colorate invective, tot felul de înjurături, să scuipe sau să fluiere, alţii începură să plece.

- Staţi! strigă primarul, spre mirarea celor prezenţi. Am o surpriză pentru voi!

Şi anunţă, în încheierea tuturor manifestărilor, concertul unui megagrup muzical de care nu auzise nimeni. Citi ceva despre stilul original al formaţiei, despre premii, concerte internaţionale şi muzica instrumentală conceptuală a acestora.

Cei care crezură că totul nu era decât o cacealma, plecară acasă, dar majoritatea celor prezenţi rămase pe loc; curiozitatea învinsese.

Orele trecură greu, subiectele cotidiene se epuizară, unii plecară, alţii veniră, dar, într-un târziu, când prezentatorul anunţă urcarea pe scenă a formaţiei de care vorbise primarul, piaţa era înţesată de lume.

Grupul era format din opt persoane, vârsta acestora neputând fi ghicită în lumina reflectoarelor, îmbrăcaţi cu haine foarte ciudate, nevăzute prin partea locului.

Instrumentele erau la fel de ciudate, pe măsura înfăţişării lor, dar partitura atacată, fără nici un preambul, îi şocă de-a dreptul.

- Ce se întâmplă cu noi?! strigă un bărbat după câteva zeci de secunde, clătinându-se pe picioare. Ce e asta? Îmi răsună în urechi, dar, cumva, din interior spre în afară.

- E un fel de muzică, constată nevasta lui Sebastian.

Oamenii începură să se uite unul la altul, cu mult interes, ignorând ce se petrecea pe scenă. Li se parea că sunt mutaţi, tot timpul, dintr-o sferă a muzicii într-o muzică a sferelor.

- Asta nu e muzică, se auzi vocea unui tânăr. E ceva mult mai concret.

Când muzicanţii atacară o a doua partitură, fără să lase timp audienţei să se dezmeticească, spectatorii nu-şi mai imaginau peisaje, ci, de-a dreptul, se înscriau în acestea. Păreau integraţi total într-o compoziţie conceptuală, combinarea graf-urilor fiind mult mai complexă şi mai profundă decât sugestia vizuală.

- Ne descompunem, spuse Sebastian. Recunosc compoziţia. E „Departe mi-am

găsit măsura” de Alman Sopovsky.

- Cine mai e şi ăsta? întrebă socrul său.

- Cel mai mare compozitor de muzică electronică, spuse Maria. Pe scenă, e chiar compozitorul. În carne şi oase. Avea dreptate primarul. Ne aflăm în faţa unui eveniment epocal. În faţa noastră cântă chiar marele Sopovsky. Credeam că e mai bătrân.

- Ei, şi?! se răsti o femeie.

- Cântecul conceptual te împinge în spaţiul său virtual, spuse o soră a Mariei.

- E adevărat, spuse un bărbat. Nu e posibil ca operatorul de transmisie şi prezentatorul să fi adormit. Muzica asta toacă nervi. Nu are nimic adormitor.

- Or fi afoni, spuse femeia.

- Staţi cam prost cu tehnica, se enervă Maria. Şi la cultura muzicală sunteţi cam „afoni”.

- Nu suntem deloc „afoni”, spuse bărbatul din public. Deşi avem un cult pentru imagine, trebuie să avem puţin respect şi pentru inventatorii „muzicii vizuale”. Priviţi fântâna!

- E un mediu mai mult ostil, aproape invizibil, spuse Sebastian.

- Tocmai de-aia, spuse bărbatul. Compensăm cum putem. Muzica asta are multe

contingenţe cu artele plastice. Când ridici o statuie, nu o ridici ca o odă închinată muzicalităţii ei, dar când o ridici, dai drumul unei ode muzicale, înalţi un monument cuiva, unui eveniment sau, pur şi simplu, unei stări de spirit.

- Ce prostie, se auzi o altă voce din public, la nici cinci metri de familia Han.

- Când nu-l înţelegi, orice lucru inteligent e o prostie! crezu mama Mariei că-i strigă preopinentului.

Cei prezenţi nu-şi dădeau seama că, de fapt, nimeni nu scosese un cuvânt. Componenţii formaţiei, în frunte cu Alman Sopovsky, cântau înainte, bucată

muzicală după bucată muzicală, şi toată lumea rămăsese cu ochii pironiţi asupra lor.

- Comunicând telepatic, ne regăsim materialitatea, în ideea plastică, nu în sunet,

se auzi Sebastian.

- Până la urmă, ce exaltă muzica asta, simţurile sau raţiunea? întrebă Maria.

- Nu ne putem da seama, spuse soacra Mariei. Ar trebui să vă duceţi la Muzeul natural de artă, spre a vă convinge singuri!

- Noi am venit să vedem fântâna, iar femeia asta ne trimite la muzeu, se enervă un bărbat. Unde e muzeul ăsta?

- Aici, în oraşul nostru.

- N-am auzit, dar, dacă acest muzeu există, îl pot vizita oricând.

- E adevărat, dar exponatele de acolo pot fi admirate altfel pe muzica asta, care te poate urmări peste tot. Pot să vă transport telepatic, se oferi bătrâna.

- Telekinetic. Mulţumesc, nu! Pot merge şi pe jos.

- E împotriva spiritului vremii să înghiţi distanţe mergând pe jos.

- Până se duce ăsta sau nu la muzeu, noi ne dezmembrăm în părţi componente! se auzi o voce disperată din mulţime. Ne descompunem.

- Nu cred că ne mai descompunem. Până la urmă, orice isterie colectivă se transformă în istorie colectivă, spuse Sebastian.

- Adică?! îl întrebă soţia.

- Adică a fost o defecţiune tehnică la fântână. S-a anunţat că a fost remediată. Ne revenim.

- Era şi cazul, spuse una dintre fiicele lor.

- Nu simţiţi nimic? întrebă soacra Mariei.

- Nu. Comunicăm tot telepatic. E anormal ce se întâmplă, spuse unul dintre băieţii lui Sebastian.

- Nu trăiţi cu credinţă, spuse bătrâna. Credinţa nu e o religie sau alta.

- După o experienţă frustrantă, cum e asta, nimănui nu-i place să fie luat peste picior, spuse un bărbat scund.

- Nu e nimeni vinovat că sunteţi frustraţi, spuse Maria.

- Nu suntem deloc frustraţi, spuse bărbatul scund.

- Speranţa moare ultima, spuse femeia din public, încercând cu greu să se ţină pe picioare. Mediul ambiant al acestei atmosfere muzicale invizibile, în general, e frustrant.

Încercă să mai spună ceva şi leşină, căzând la picioarele celorlalţi.

Sebastian şi fratele lui, George, o stropiră cu apă şi o ajutară să se ridice, să facă primii paşi spre un loc mai puţin aglomerat, apoi, la sugestia Mariei, ţinând-o de braţe, porniră către marginea uriaşei pieţe.

- Nu suntem pesimişti, să spunem că „speranţa moare ultima”. Suntem optimişti şi

spunem că „speranţa moare prima”, spuse George.

- Când am spus că „speranţa moare ultima”, nu am vrut să fac un calambur, spuse

femeia. Am vrut să spun că mă numesc Speranţa şi am un presentiment funest. Cred că va muri multă lume.

Cu percepţia asupra trecerii timpului grav deteriorată, abrutizaţi, ca după un consum abuziv de neuroleptice, epuizaţi fizic şi nervos, simţiră cele câteva sute de metri parcurse de parcă ar fi durat un secol. Aveau fie spasme temporale, ce populează, de cele mai multe ori, visele, în care un om pare că durează o veşnicie, fie că o secundă se întinde, elastică, până la infinit. Se simţeau în propriile trupuri de parcă ar fi fost claustraţi în costume de astronauţi şi aerul era pe terminate. Tot mai desele stari de exaltare îi duceau spre o apatie tot mai profundă. Se simţeau ca în nişte costume de anihilare senzorială, în care ridicau construcţii onirice cu puternică tentă halucinatorie.

Într-un târziu, ajunseră la marginea pieţei, îşi reveniră şi priviră în depărtare.

Vizitatorii întârziaţi, mai ales cei ce veniseră în număr mare din satele înconjurătoare, din mahalale sau din cartierele muncitoreşti, încercau să străpungă bariera psihică muzicală invizibilă. Anunţaţi din timp că autoritatea administrativă este pusă în pericol de un grup de muzicieni demenţi şi de admiratorii lor, ţăranii, mahalagii sau proletarii îşi luaseră puşca sau vreo armă automată, mulţi înarmându-se doar cu pistoale. Spărgând uşa Muzeului de Istorie, aflat în drum, căraseră până acolo şi patru tunuri din oţel inox, antice, dar încă în stare de funcţionare.

Civilii care veniseră neînarmaţi, doar aşa, de curiozitate, primiseră arme de la Primărie şi fuseseră băgaţi în faţă. Printre ei, fuseseră infiltraţi gardieni publici în civil, care instigau la violenţă sau împărţeau muniţie şi grenade lacrimogene sau psihotrope.

Detunătura primului proiectil tras îi îngheţă pe fraţii Han, făcându-i, în primul

moment, să nu-şi dea seama despre ce era vorba, apoi văzură, chiar la picioarele lor, un bărbat căzut într-o baltă de sânge, cu ţeasta făcută zob.

Trăgeau la nimereală, ucigând femei, bătrâni sau copii, rătăciţi prin zonă.

Când auziră bubuitura tunului, instinctiv, bărbaţii care ajutau femeia se trântiră la pământ. Ştiau că, unde se ascunseseră, în gangul întunecos dintre două clădiri, nu aveau ce să păţească; dacă erau atacaţi, intrau în holul blocului, se refugiau în vreun apartament sau o luau pe scări în sus.

Frânturile de proiectil, întoarse înapoi de duritatea zidurilor, omorâseră deja o treime din mulţimea adunată la spectacol.

- Noi am salvat femeia asta şi nu ştim ce se întâmplă cu ai noştri, spuse Sebastian.

Blestemată a fost clipa când am plecat de acasă.

- Am salvat „speranţa”, spuse George, arătând spre femeia care leşinase din nou.

- Nu e glumă.

- Ce facem?

- Nu ştiu. Cred că nimic. Priveşte şi tu! S-a format o cupolă invizibilă deasupra

pieţei. Familiile noastre, fântâna, scena, cântăreţii şi publicul supravieţuitor au rămas acolo. Cei dinăuntru nu mai pot ieşi, iar cei dinafară nu pot intra în piaţă. Trag ca proşti şi gloanţele ricoşează sau se întorc împotriva lor. Putem fi loviţi din greşeală.

- Despre ce cupolă vorbeşti?

- O cupolă invizibilă.

- Dacă e invizibilă, nu se vede.

- Se poate deduce. Priveşte ce vor să facă ăia!

Mai mulţi săteni şi mahalagii începuseră să escaladeze cupola, marginea acesteia pornind de la o înclinaţie de doar 30 de grade, la nici cinci metri de gangul unde se ascunseseră bărbaţii şi Speranţa. Înălţimea maximă era atinsă chiar deasupra fântânii şi scenei.

Văzând că sunt protejaţi, spectatorii, imperturbabili, strânseră morţii la un loc, pe iarbă, îi acoperiră cu bucăţi de copertină, de la grădina de vară a unui magazin, şi îşi îndreptaseră atenţia spre muzicieni.

Ţăranii se găseau pe toată suprafaţa exterioară a cupolei, mai vizibili sau mai puţin vizibili, în funcţie de lumina reflectoarelor şi jocurilor de culori din interior. Câţiva ajunseseră foarte aproape de polul semisferei, alţii se luptau să nu alunece.

- Ce speră să facă?! se miră George.

- Încearcă să facă figură de îngeri.

- Nu sunt aşa proşti. Au încetat să mai tragă.

- Nu alunecă? întrebă Sebastian.

- Ba da, dar mulţi s-au dezbrăcat să aibă mai multă aderenţă la căţărare.

- Nu cred că s-au dezbrăcat din cauza asta. Cred că vor să declanşeze un

fenomen de intertextualitate. Pentru asta, trebuie să se debaraseze de tot ce aminteşte de condiţia lor umilă de ţărani.

- Ce, condiţia de „funduri goale” e preferabilă? întrebă George.

- Depinde de text. Cred că vor să facă figură de îngeri intertextuali.

- În fond, ce mai sunt şi îngerii ăştia intertextuali? întrebă femeia.

- Ah, te-ai trezit?

- Sigur că m-am trezit. Şi am impresia că trăiesc un coşmar.

- Nu e o impresie; chiar trăieşti un coşmar, spuse Sebastian. Îngerii intertextuali sunt nişte materializări livreşti. Avantajul lor, în faţa altor tipuri de îngeri, este tocmai intertextualitatea, proprietatea lor de a trece dintr-o carte în alta, dintr-un text în altul, dintr-un scenariu în altul. Am citit că, în funcţie de o compoziţie muzicală sau alta, cum este cazul acum, cu muzica lui Sopovsky, se formează la om tendinţa de a se muta dintr-un text muzical în altul. Cred că troglodiţii de pe cupolă au rămas izolaţi între texte. Rămân cu năzuinţa.

- În fond, în viaţă, totul e posibilitate sterilă, spuse George.

- În tradiţiile noastre, îngerii sunt reprezentaţi ca nişte fiinţe cu aripi, zburătoare, îmbrăcate cu nişte cămăşi de noapte din pânză albă, spuse Speranţa.

- Ăştia n-au aripi. Dacă ar avea aripi, ar zbura, nu s-ar căţăra pe suprafaţa lucioasă a unei cupole imateriale. Nu ar mai căuta puncte spaţio-temporale prin care să treacă în alt spectacol. Prea puţini trec. Când va dispărea cupola, majoritatea vor pieri.

- E o cupolă invizibilă. Nu putem şti dacă e imaterială sau nu, spuse George.

La margine, ţăranii, mahalagiii, proletarii, străinii, gardienii şi câteva notabilităţi locale, care nu se dezbrăcaseră, să escaladeze cupola, se opriseră şi priveau ameninţători spre cei dinăuntru. Cu bâte în mâini, puşti, pistoale, mitraliere, cuţite, fiecare cu ce putuse să se înarmeze, aşteptau.

- Ce facem? întrebă Sebastian.

- Nu ştiu, spuse George. Ce propui?

- A adormit unul pe treptele scării din apropiere. Încerc să-i fur arma.

Se apropie de cel care părea a dormi cu şapca trasă pe ochi. Când se aplecă să-i ia

mitraliera, omul ţâşni în picioare, iar Sebastian nici nu ştiu cât de repede o luă din loc, refugiindu-se, înapoi, în gang.

Omului cu şapcă îi fu frică să-l urmărească, dar un tânăr din mulţime, observând

scena, căzu în capcana de a intra între blocuri.

Sebastian îl apucă de păr şi îl trânti cu capul de zid, iar fratele acestuia îi smulse

arma automată, punându-i ţeava în piept.

- Nu trage! spuse tânărul ştergându-se de sânge. Eu am primit o puşcă cu gloanţe speciale şi cu un reglaj neobişnuit, pentru persoane cu dizabilităţi fizice.

- Nu mai spune?! Ce glumă e asta?

- Nu e nici o glumă. Mi s-a spus să nu omor decât infirmi, oameni cu diferite

defecte fizice sau aflaţi în cărucioare.

- La oamenii normali, tuşeşte? râse George.

- Dacă iei la ochi un om normal, puşca nu funcţionează, dar nimeni nu poate şti cât poate fi un om de normal. E posibil să am vreun handicap ascuns şi să mă străpungă glonţul.

- E posibil, spuse Sebastian. Dacă ai plecat la vânătoare de oameni, handicapaţi sau nu, înseamnă că eşti bătut în cap.

- Ăsta îşi bate joc de noi, spuse femeia. Daţi-i un pat de puşcă în cap şi să

mergem!

- Nu-mi bat joc; aşa mi s-a spus. Primăria a primit o directivă de la Ministerul

Sănătăţii privind handicapaţii şi, printre alte măsuri urgente, rampe înclinate, impozite preferenţiale, împrumuturi avantajoase, modificări ale comenzilor automobilelor, reeşalonări la plata datoriilor etc., e şi una care se referă la protecţia lor în cazul protestelor, manifestaţiilor de stradă, mişcărilor anarhice, răzmeriţe, chestii din astea.

- Protecţie?! Ce protecţie? întrebă George.

- Nu ştiu dacă am înţeles bine, dar cred că despre protecţie se vorbea. Un

funcţionar din Primărie ne-a făcut un instructaj fulger. Nu mai era timp de pierdut. Mie mi-au spus să nu împuşc decât handicapaţi, arma mea fiind special adaptată acestui scop, cum am spus.

- Îşi bate joc de noi, spuse Sebastian. Împuşcă-l şi să mergem!

- Nu, nu! imploră tânărul. Dacă mă ucideţi, trageţi cu o armă pentru oameni

normali!

- Fi sigur că nu trag, spuse George. Ăla de colo s-a culcat la loc, dar dacă aude

adunătura aia împuşcătura, nu ne va fi bine.

Intrară la nimereală într-un bloc şi, pentru că liftul era blocat, urcară pe scări cele

douăzeci de etaje ale clădirii. Sparseră uşa, ieşiră afară şi se apropiară cu prudenţă de marginea acoperişului, privind spre piaţă.

- Ce privelişte minunată! se extazie femeia.

- Asta, în mod normal, spuse Sebastian, dar, cu gloata aia de jos, trăim vremuri tulburi.

- Ce vreţi să facem aici?

- Mi-e foarte neclar ce putem face aici, pe bloc, dar, deocamdată, mi se pare un loc mai puţin expus.

- Pe dracu’! interveni George. Sunt clădiri şi mai înalte împrejur. De oriunde ne poate pândi pericolul.

- Nu s-au gândit să se urce pe blocuri sau să se plaseze cu puştile la ferestre, spuse tânărul. Vă spun sigur. N-a fost nici un ordin în sensul ăsta. Acţiunea trebuia să se desfăşoare repede şi în forţă. Nimeni nu a prevăzut apariţia cupolei.

- Nici nu am făcut cunoştinţă, spuse femeia.

- La ce ne-ar folosi? mormăi Sebastian.

- Trei bărbaţi bine şi o femeie singură…Ce credeţi că putem face?

- Noi te-am scos din mulţime pentru că ţi-ai pierdut cunoştinţa, iar ţie îţi arde de dragoste.

- Mi-a trecut, spuse Speranţa. Am avut o indispoziţie trecătoare. Acum, mă simt bine. Înălţimea mă excită.

- Şi pe mine, spuse George şi dădu arma fratelui său.

- Treaba voastră, dar nu aici. Abateţi atenţia locuitorilor de la ferestre. În loc să se uite la spectacolul de inaugurare a noului centru al oraşului, le oferiţi voi un spectacol inedit. Duceţi-vă în incinta aia, unde se usucă rufele!

- Merg şi eu, spuse tânărul. În trei, e mai vesel.

- Tu stai aici! se răsti Sebastian. Nu am încredere în tine.

- Dacă domnul nu face faţă, te chem eu, spuse femeia şi îl trase pe George spre încăperea de la celălalt capăt al blocului.

Rămaşi singuri, cei doi bărbaţi se întoarseră cu faţa spre marginea clădirii şi priviră, în jos, spre tribună.

- Ce frate tâmpit! spuse Sebastian. Familiile noastre sunt în pericol, iar lui i-au plecat hormonii la plimbare.

- E fratele dumneavoastră?

- Din păcate.

Nervos, ridică arma şi privi prin lunetă.

- Nu! strigă tânărul. Să nu trageţi!

- N-ai zis că e reglată să nu tragă decât dacă ţinta e un om cu handicap?

- Ştiu, aşa am spus, dar nu se ştie. Nu am încercat să omor pe nimeni. Dacă trage? Atrageţi atenţia asupra noastră.

- Nu am avut intenţia să apăs pe trăgaci. Mă uit numai. Are o lunetă foarte bună.

- A! Aşa da.

Timp de câteva ore, priviră spectacolul, dar lui Sebastian nu-i stătea gândul la ceea ce se petrecea pe scenă. O întorcea pe toate părţile şi nu reuşea să imagineze un paln prin care să împiedice masacrul care urma să se producă. Dacă zidul cupolei dispărea, mulţimea spectatorilor urma să rămână descoperită în faţa unei gloate de mârlani înarmaţi.

Pe fondul muzical al unei partituri mai lente, cântată de grupul lui Alman Sopovsky, şi pe fundalul dansului lin al şuvoaielor de apă ale fântânii electronice, începu o prezentare a colecţiilor de haine ale principalelor case de modă din oraş, pentru sezonul viitor, toamnă-iarnă.

- În timp ce americanii taie curcanii, iar europarlamentarii se pregătesc să voteze

sau nu sacrificarea curcii bolnave de gripă aviară, descoperită pe o insulă grecească, în scopuri ştiinţifice, casele de modă meditează la ce să mai pună pe cetăţean, în afară de grăsime sau plata impozitelor, auzi Han prezentatorul. La noi, ca ultimi urmaşi ai Romei, există o modă, chiar şi atunci când ni se bagă pâine şi circ: când se termină circul, ni se ia pâinea. Acesta este motivul pentru care circul s-a lăsat pentru oamenii serioşi, trecându-se la moda însăşi. Cu această idee au venit casele de modă, într-un hol de teatru, unde e mai rece, şi au organizat un târg de haine pentru sezonul viitor, când nu se vor mai găsi. Ce instituţie poate adăposti mai bine hainele cu care ne mascăm unii faţă de alţii, dacă nu Teatrul Naţional, în timp ce vaste spaţii de închiriat stau degeaba? S-au gândit că, dacă viaţa are o aşa inestimabilă valoare, trebuie dăruită modei. Asezonate cu pete de zaibăr, cusute, cu franjuri sau aplicate direct pe piele, în toamna-iarna ce vine se poartă rochii de seară pentru toată ziua şi haine de piele pe burta goală. Vedem că Dumnezeu a făcut lumea împărţită pe grupe de pantaloni şi de fuste. De la pantalonii rupţi în fund ai comentatorului politic naţional, până la pantalonii rupţi în figuri ai rocker-ului, care ne îndeamnă, pe muzică fâţâită, să-l privim în ochi, în timp ce stă pe vine, pe după bloc, găsim tot felul de rochii, bluze şi fuste înflorate, cu subdiviziuni de monedă naţională în păr sau pe la mâneci. Vedem manechini de măscărici îmbrăcaţi în mafioţi, cu costume albe şi cravate roşii, cu picăţele verzi, în ton cu câinele şi Rover-ul. Vedem şi manechini de mafioţi deghizaţi în măscărici. Ne îmbrăcăm de pe Internet, după catalog, şi ne prezentăm lumii, fiecare, alt avatar. Ne şi întrebăm, avatar la ce? Descentralizat, la cămăşoaiele jihadului, se vând, condiţionat, bombe atomice, seminţe, covrigi sau alune, ca pe vremuri, când nu vedeai un pachet de Carpaţi fără un kil de cârnaţi de plastic sau parizer ţărănesc cu 60 % hârtie igienică în el. Anul ăsta se poartă pijamale cu flori de câmp, de primit hoţii în case şi de joacă de-a v-aţi-ascunselea cu ei, până scot capul, să le bagi un glonţ în creier, de frică. Au şi hoţii o asociaţie a oamenilor de afaceri, scăpaţi din anchete cu petrol, droguri sau tablouri, cum e moda, la costume din stofă de calitate, cu dungi fine, discrete? Au, sigur că au. Şi, dacă n-ar avea, de ce să nu aibă? Ei sunt la modă între sezoanele de răcituri; cel ce fuge de tirania inteligenţei dreptăţii este, evident, un prost, dar trebuie să fie frumos îmbrăcat, când intră cu jeep-ul în sufragerie. Îmbrăcându-se frumos, oamenii au ştiut totdeauna să transforme o victorie într-un eşec lamentabil, la negocieri ulterioare, privind furniturile. Ţara are un viitor luminos pe modelingul corpurilor de iluminat ţinutele de seară şi de mână, aici şi boierii îmbrăcându-se mai gros decât peisajul. Nu doar oamenii, chiar şi expoziţiile de haine sunt o modă. Dacă mai mult te dezbraci, constaţi, într-o bună zi, că nu mai ai ce da jos de pe tine. În momentul ăla, ori intri în primul magazin, ori fugi în pădure. Anul ăsta, chiar şi oamenii de afaceri se îmbracă în ceea ce consideră ei că reprezintă haina capitalismului, adică haina strămoşilor, marele lor noroc fiind aerul uşor de condiţionat al Balearelor, unde nu se mai poartă smoching cu buzunăraşe pentru numărat ouă, ci conturi bancare. Fiind imposibil de găsit milionari tineri şi frumoşi, în demersul alcătuirii unei colecţii coerente de toamnă-iarnă, sunt buni şi bogătaşii tineri, urâţi, nefotogenici şi căsătoriţi, dar, pentru a deschide gura la ei tinerele proaspăt venite la facultate, trebuie să fie mai bine îmbrăcaţi. O ciudată igienă a gândirii ne arată că, dacă s-a inventat şi o modă pentru grase, e mai greu de pus bazele unei mode pentru ciungi, şchiopi, saşii sau consumatori casnici de droguri, cum ordonă agenţiile cu discriminarea. Pentru asta, trebuie să fii plin de bani, ca de idei. Dacă hainele prezentate ochiului nu sunt altceva decât o violentare şi o incendiere a retinei, nici consideraţiile mele interioare nu sunt altceva decât o încercare de violentare a cugetului, mai bine sau mai prost îmbrăcat…

- Hei, se trezi Sebastian că e împins, aţi adormit?

- Aşa cred. M-a ajuns oboseala şi m-a prins peisajul. Aud numai tâmpenii.

Urmăream prezentarea modei şi colecţiile de haine, pentru sezonul viitor toamnă-iarnă.

- Ce prezentare de modă? întrebă tânărul.

- Cum ce prezentare de modă? Prezentarea de modă care s-a terminat în timp ce

eu am aţipit.

- Nu a fost nici o prezentare de modă în program. Aţi visat.

- Nu e târg de haine în holul Teatrului Naţional? întrebă Sebastian.

- Nu. V-aţi imaginat.

- Cât timp a trecut?

- Doar câteva minute, spuse tânărul. Aţi adormit, aşa, cu luneta la ochi.

- Credeam că a trecut mai mult de o oră. O iau razna.

- Mi se întâmpla şi mie să o iau pe arătură. Cine credeţi că prezintă moda de

toamnă pe căldura asta?

- Chiar. Nu m-am gândit, spuse Sebastian.

Într-un târziu, fratele lui şi Speranţa se întoarseră, transpiraţi şi strălucitori, îndreptându-şi hainele mototolite.

- Ce facem, ne uităm şi noi la spectacol sau plecăm? întrebă George.

- Unde vrei să pleci? întrebă Sebastian. Ai noştri sunt, acolo, jos, unde i-am lăsat.

Din fericire, sunt cu toţii în viaţă. M-am uitat prin luneta armei.

- E rândul meu să merg în uscătoria blocului, spuse tânărul.

- Nu mai e nevoie, spuse femeia.

- Dacă dispare cupola, troglodiţii ăia deschid focul. Va fi un adevărat măcel, spuse

George.

- M-am gândit şi eu la lucrul ăsta. Noi stăm aici şi nu facem nimic. Stăm şi ne

uităm la spectacol. Mă tot gândesc şi nu găsesc o soluţie, spuse Sebastian.

- Poate, dacă încercăm o diversiune…

- Ce diversiune? Sunt mulţi, hotărâţi şi puşi pe rele. M-am gândit la toate

variantele. Îmi stă mintea în loc. Nici arme nu avem.

- Avem puşca aia, spuse George. Putem trage cu ea, facem puţin zgomot, iar ăia

de jos vor năvăli pe scări. Îi aşteptăm la cotitură, punem mâna pe ceva armament şi trecem la acţiuni diversioniste.

- E clar, sexul măreşte inteligenţa, râse Sebastian. Puşca asta nu trage decât în

handicapaţi. E bazată pe sistem neuro-psihic de detecţie.

- Trage într-un handicapat!

- Nu se poate.

- Ba se poate, insistă George. Nu e nevoie să-l omori. Răneşte-l uşor! Pentru

binele tuturor, nimic nu e prea mult. Şi aşa, tâmpiţii ăia au ucis câteva mii de oameni nevinovaţi.

Fratele ridică arma, o plimbă încolo şi încoace până văzu o femeie într-un cărucior. Analiză datele de pe ecran şi, cu toate că acestea nu indicau nimic concret, apăsă pe trăgaci.

- Nu merge. Există un impediment: prin peretele invizibil, puşca nu sesizează nimic. Şi dacă ar sesiza ceva, glonţul nu trece prin cupolă. Crezi că de proşti stau mahalagii la pândă?

- Caută printre cei rămaşi afară! spuse George.

- Cei rămaşi afară au ei un coeficient de inteligenţă redus, dar nu sunt handicapaţi.

- Nu se poate. Vorbind statistic, trebuie să fie şi vreo oaie neagră.

- Nu e. În orele astea, când ai fost plecat cu femeia în uscătorie, ce crezi că am

făcut? întrebă Sebastian.

- Caută mai departe!

- Acum, ce crezi că fac?

- Nu vreau să spun „caută în continuare!”, ci mai departe de gloata de ţărani.

Sebastian îndreptă puşca spre lanţul de magazine din spatele Prefecturii, parcurse

cu fasciculul electronic suprafaţa unui parc şi reveni la magazine.

- Cred că am găsit ceva, spuse arătând lumina roşie care se aprinsese pe ecranul

lunetei.

Le arătă un bărbat între două vârste, care se oprise în faţa vitrinei unui magazin de

pantofi.

- Ăla e handicapat?! întrebă femeia.

- Aşa indică ecranul. Are o proteză mecano-electronică la un picior.

- Împuşcă-l în proteză!

Sebastian îl ochi, dar trecea tot timpul câte o persoană, pe trotuar, prin faţa

obiectivului lunetei.

- E prea multă lume.

- Nu are importanţă, spuse tânărul. Puşca e reglată neuro-psihic astfel încât să-şi

caute singură ţinta. Nici nu trebuie să fii un bun ochitor. Proiectilul, odată pornit, ocoleşte orice obstacol şi loveşte ţinta.

- Bine, spuse Sebastian, ascundeţi-vă pe scări! Cum văd că au dat buzna în bloc,

vin şi eu.

Aşteptă până plecară, puse puşca la ochi şi trase, bubuitura producând efectul

scontat. Cei de jos se uitau în toate părţile, panicaţi, sau se certau între ei. Fără nici un ordin, mulţi dintre ei se împrăştiaseră în toate părţile, printre clădiri sau prin ganguri.

Sebastian văzu că trei dintre combatanţi intraseră şi în blocul pe care se afla, şi îşi spuse că, pe moment, era suficient. O luă pe scări, în jos, sărind câte trei trepte, trecu pe lângă femeie, tânăr şi fratele său, ascunzându-se după un colţ.

Transformând arma în măciucă, sparse capul unui luptător, apoi îl lovi pe cel de-al doilea. Cu unul din automatele capturate, George, venit între timp, îl ucise pe cel de-al treilea ţăran şi îi dădu şi tânărului o puşcă, invitându-l să treacă în faţă.

- Nu trebuie să vă fie frică, spuse acesta. Eu am venit la spectacol; n-am ştiut că

mi se va pune o armă în mână.

Ieşind din bloc, lichidară două grupuri de mahalagii mai mult beţi şi se înarmară

până în dinţi.

Ucigând la întâmplare pe oricine întâmpina rezistenţă, cei trei bărbaţi şi femeia înconjurară de mai multe ori perimetrul pieţei Prefecturii, producând panică. Misiunea de curăţare le fu mult îmbunătăţită când puseră mâna pe singurul sac cu grenade al ţopârlanilor. Ameţiţi, neştiind cine în cine trage şi de unde vine pericolul, mahalagii, proletarii, ţaranii şi gardienii publici începuseră să tragă unii în alţii.

Nimic din toate astea nu-i deranjau pe cei veniţi la inaugurarea fântânii cinetice şi a noului centru al oraşului. Oamenii se simţeau bine sub cupola invizibilă protectoare.

Dansară, cântară şi se distrară toată seara, până târziu, după lăsarea nopţii. La încheierea programului artistic, după un foc de artificii grandios şi după cel mai specraculos joc de lumini pe care l-a văzut vreodată cerul oraşului, îşi redirecţionară atenţia spre fântână.

Tineri şi bătrâni, la fel de fericiţi, dansară şi cântară împreună până la cele mai

târzii ore ale nopţii.

Spre dimineaţă, muzicanţii începură să obosească şi lucrurile produse de muzica

lor să se mai liniştească. Cupola invizibilă începu să se topească, iar ţăranii, proletarii şi mahalagii goi, căţăraţi pe aceasta, începură să cadă în capul celor prezenţi.

Cu excepţia a câteva zeci de morţi şi răniţi, la impactul publicului cu îngerii intertextuali zburători, sfârşitul evenimentului fu considerat un indiscutabil succes, reuşind să mobilizeze un număr record de orăşeni sau străini de oraş.

De-a lungul unei zile şi nopţii ce a urmat, s-au perindat peste 300 de mii de oameni prin noul centru, în funcţie de interpretul preferat, totul culminând cu muzica de excepţie a lui Alman Sopovsky, când au rămas sechestraţi sub cupolă, prizonieri ai ritmurilor jocurilor de apă şi lumini ale grandioasei fântâni electronice.

Năucite de zgomotul exploziilor, grupuri de combatanţi răniţi, cu hainele rupte, ieşeau din ganguri sau din holurile clădirilor. Nedumeriţi, se uitau în toate părţile, uimiţi, speriaţi, neştiind ce se întâmplă cu ei. Nu ştiau dacă trebuie să mai tragă şi în cine. Nu le dădea nimeni nici un ordin clar.

Dintre combatanţi, apărură şi cei doi fraţi Han, urmaţi de tânăr şi de femeie. Aruncară armele şi îşi îmbrăţişară, cu căldură, soţiile, copiii, verii, cumnaţii, nepoţii şi părinţii.

- Lasaţi armele! strigă primarul în microfon. Spectacolul s-a terminat!

- Aşa e, spuse Sebastian, urcându-se pe scenă şi smulgând microfonul din mâna edilului-şef. Oraşul merge mai departe. Luţi-o voi înainte! Orice sărbătoare e un pretext pentru a vedea ce mai fac locuitorii oraşului şi de ce. Aceste zile sunt numărate şi, oricum le-ai număra, se înscriu într-o perioadă de emulaţie artistică. Simbol al suprarealismului semnificant, avem un oraş cu străzi udate după ploaie, cu garduri din resturi vegetale, în jurul blocurilor, cu vile inestetice, construite pe platforme de gunoi sau în mijlocul străzii, pe baza unor autorizaţii dubioase, cu oameni care îşi scuipă refularea şi bacteriile salivare de la geamuri, în capul altora, cu străzi largi, ca nişte tuburi de orgă, unde, înghesuiţi în jeep-uri de neam prost, se aleargă ca vântul prin praf. Oraşul nostru nu are numai lucruri bune, ci şi lucruri neterminabile. Abia acum, în ceas de sărbătoare, vedem că locuitorii supravieţuiesc în orice condiţii; unii supravieţuiesc în condiţii de lux, alţii în lipsa totală a acestuia. Chiar şi hoţii sunt protejaţi de şefii lor, să nu se streseze muncind. Dacă hoţii n-ar fi protejaţi, de la cine ar mai fura oamenii cinstiţi? Îmbrăcaţi în frumoase costume populare de firmă, cetăţenii, capitalul electoral al unuia sau altuia, vin şi se duc pe apa sâmbetei, în fiece zi, dar mai ales în aceste zile de inaugurări, când omul are tot timpul să-şi numere micii, în timp ce sparge seminţe de floarea-soarelui şi azvârle cojile pe jos. Bucuroasă că avem fântâni arteziene, cu arhitectură mult mai muzicală decât cele florentine, chiar şi politica începe să viseze la kilocalorie, ca la ceva material, autoconsumabil. Privirile candide ale ţăranilor, veniţi acum 50 de ani să cumpere o pâine, un zarzavat, ceva, sau să vândă o vacă sălbatică, purceaua sau vreun vecin, şi rămaşi să se califice la locul de muncă, înfrumuseţează locul. Bucuroşi că vor putea să stea o clipă, să lase zarurile jos şi să-şi tragă sufletul îmbâcsit de tutun, proletarii mejdinei mai uită o clipă să urmărească repartitoarele de căldură, picătura de apă sau contorizarea sărăciei şi admiră cum se ridică soclurile notabilităţilor trecutului, adunate de primar în spatele Prefecturii, dar nu oricum, în linie dreaptă sau în cerc, ci aşa cum au trăit, unul mai încoace, altul mai încolo. Trecutul face parte din viitorul unora; aceia care au ştiut din ce să şi-l croiască. Poezia, muzica, jocurile de lumini, de sunete sau de ape sunt doar un pretext pentru fotbal. Cum maidanele au fost acoperite cu vile de fotbalişti, iar fotbalul se învaţă în şcoli, mâine, Doamne fereşte din ferestre, şi în biserici, slabă speranţă de comentarii sportive. Acum avem fântâni arteziene. Mâine, cine ştie din banii cui, vom avea reprezentaţii teatrale, tarafuri automobilistice, ţambalagii în gresie şi hârtie sau grupuri de instrumentişti din petarde. Atâta timp cât e predat la termen, nimic nu e prea mult. Populaţia are sau nu are conducătorii pe care îi merită, conducătorii au sau nu au populaţia pe care o merită, dar cu toţii trebuie să ştie acest lucru. Nu-l pot afla decât la ceas de bucurie bine disimulată, acţiuni enologice, de ecografie şi folclor negru. Îmbrăcaţi în hainele cele mai bune, de firmă, cu găuri şi petice, copiii sunt instruiţi că, dacă nu sunt cuminţi, sucesc gâtul la pisici, aruncă ciunga pe jos, ascultă manele populare, se descalţă în faţa Primăriei sau aleargă cu jeep-urile după babe, îi fac părinţii lor directori, la firmele lor, cu care se găsesc în incompatibilitate, conform adevăratelor declaraţii de avere. La acest binecuvântat ceas de sărbătoare, ieşirea din minciună este valabilă şi, măcar o clipă, uităm că orice ieşire are o intrare. Cu cât se apropie mai mult statuia întemeietorului oraşului nostru de biserica aia, ca să lase loc altor edificii, dascălii mai bătrâni îşi aduc aminte că au rămas în urmă cu lecturile, iar dascălilor mai tineri începe să le meargă mintea fără alcool. Bătrâni sau tineri, considerăm că, acela care nu e cu noi, e cam aşa. Ţărăncile se fac frumoase, ţăranii agenţi de asigurări, iar profesorii se pregătesc să înfrunte încă un an şcolar de greve; de veacuri, aşteaptă să treacă vremea rea, să vină şi vremea lor. Între timp, cei care au avut puterea să înţeleagă ceva au înţeles demult tot ce era de înţeles. Cei care nu au nici o putere nu au nici un interes să înţeleagă ceva. Atmosfera de sărbătoare e aerul în care toată lumea are dreptate. După asta, dreptatea începe să se împartă, algoritmic, în porţii din ce în ce mai mici. Dacă promiţi unor oameni o viaţă mai bună, înseamnă că, implicit, recunoşti faptul că aceştia nu au dus niciodată o viaţă mai bună. În acest frumos început de vară, suntem înconjuraţi de zbateri generale: nopţi albe cu multe căderi de meteoriţi, dureri înăbuşitoare, lacrimi informaţionale, gândire cu premeditare, destine precumpănitoare şi concursuri de resurse umane. Dacă nici măcar proştilor nu le-ar mai plăcea lucrurile neinteligente, am putea spune că am progresat. Nu dorim nici duşmanilor noştri să afle că suntem educaţi. Şi, nu uitaţi! Dacă se întâmplă ceva important, nu e treaba voastră, ci a urmaşilor străbunilor noştri. Omul la distracţie se cunoaşte, când cedează cine e mai deştept: scaunul. În rest, oale şi ulcele, spiciuri, tontoroiuri, tromboane, tobe, beri, fântâni, parcuri şi velodroame.

Se înecă şi începu să tuşească.

- Să mă scuzaţi! Nu am talent oratoric.

- Ce vorbeşte ăsta aici?! strigă un consilier.

- Cine i-a dat voie să urce pe scenă? întrebă primarul.

- Dumneata i-ai dat voie, spuse unul dintre viceprimari.

- Cine eşti tu, băi, urâtule?! strigă un alt consilier.

- Sebastian Han.

- De unde ai apărut?

- Lasă-l, bă, că e târziu! spuse primarul. Mai avem şi altele de făcut.

- Nu prea mai e nimic de făcut, spuse şeful Poliţiei. Centrul a fost apărat de cupolă, dar împrejurimile sunt un dezastru. E plin de gropi de la explozii. Eu le-am dat ordin să mai rărească populaţia, că nu mai avem ce mânca, iar tâmpiţii s-au apucat să se lupte între ei. Nici un ordin nu mai e sfânt pe lumea asta.

- Prea multă muzică ambientală prosteşte, spuse primarul. Se obişnuieşte şi populaţia cu altă stare de lucruri.

- Aşa-i, întări unul dintre cei doi viceprimari, chiar şi premierul a spus că, de când

avem o armată de profesionişti, nu se ştie cine mai munceşte. Noi creştem elite şi acestea se comportă ca atare.

- Le-aţi dăruit o noapte de vis, spuse un consilier.

- O noapte deosebită, oricum, întări un altul.

- Acum, când artificiile s-au stins şi nu se mai aude nici ecou de melodie

conceptuală, trebuie să-i mulţumim primarului pentru această nouă piaţă!, se exaltă un trecător.

- Bine, bine, spuse primarul. Vino mai târziu, la birou, să văd dacă pot să te ajut

cu ceva!

- Eu cred că a fost o noapte de coşmar, spuse cel de-al doilea viceprimar.

- Să se suie cineva pe scenă şi să le spună să plece acasă! spuse primarul.

- Majoritatea spectatorilor sunt veniţi din alte oraşe sau din împrejurimi, spuse

şeful Poliţiei.

- Şi ce?!

- De la marginea oraşului, încolo, nu mai e nimic.

- Parcă până acum era mare brânză; doar industrie şi construcţii improvizate.

- Mahalalele, parcurile industriale, cartierele şi satele dimprejurul oraşului nu mai

există.

- Cum adică?!

- Totul e nisip. Totul e deşert.

- N-a plecat Sopovsky cu cântăreţii lui?!

- Ba da.

- Atunci, cum e posibil?!

- Or fi existând efecte secundare, spuse un consilier.

- Bine. Urcaţi-i în tren pe cei veniţi de departe! Măcar să scăpăm de ăştia, să nu

mai umble brambura şi să jefuiască magazine.

- Nu mai există cale ferată. Totul e praf şi pulbere.

- Măcar aeroportul e funcţional?

- Nu mai e nimic funcţional. Nu înţelegeţi? Pe tot globul pământesc, n-a mai

rămas decât oraşul nostru.

- Iar dacă nu luăm măsuri urgente, în curând, totul se va rezuma doar la o fântână

cinetică ambientală.

- Ne puteam aştepta să se întâmple asta. Într-o anumită secunda, fatidică, astrala

sau cum vreţi să-i ziceţi, ceva trebuia să anuleze efectele benefice ale eforturilor noastre milenare de terraformare. Trăim cu speranţa că, tot ce e evident că o să se întâmple, n-o să se întâmple niciodată, spuse un trecător.

VICTOR MARTIN