Când aveam 11 ani,am pornit spre oraş cu nenea,cum îi spuneam fratelui mai mare.Nu era autobus până la Drăgăşani,aşa am pornit,pe jos,peste dealuri şi păduri,cu noaptea în cap.Erau 30 de kilometric de mers.Nu-mi păsa de distanţă.Eram fericită că am să văd şi eu cum arată un oraş.

Am trecut pe la fântâna din Milovanu,pe unde umblam cu vitele,şi am băut apă rece.Pădurea ne-a primit cu crengile până la pământ şi cu flori multe şi colorate.Păsările cîntau în toate limbile.Ciupercile erau peste tot.Unele se numeau văcăruş şi se mâncau crude.Apoi am căutat cuiburile cu bureţi de bubă.Aveau nişte pălării umplute cu suc negru de parcă era miere.Făceam popasuri scurte,mâncam ciuperci şi ascultam ciripitul păsărilor.Eu nu prea aveam răbdare,vroiam să ajung cât mai repede la oraş.Mi se părea un miracol.Când am ajuns,nenea mi-a dat o piatră în gură,a zis că aşa este bine.Pe mine mă cam incomoda,dar nu am zis nimic.Am pus mâna pe asfaltul ca sticla.Ardea dacă puneai pe el piciorul gol.Mi-a arătat şcoala cu ceas unde învăţa el.Priveam spre ea în sus şi parcă îmi venea ameţeala.Am văzut şi şcoala viticolă.Ce înalte erau! Apoi ne-am dus la restaurant,unde am mâncat friptură pe cartofi şi am băut bere..Eu nu mai văzusem bere.Fratele meu mi-a zis să beau că berea îngraşă.Atât mi-a trebuit.Eu,care sufeream că eram slabă,denevoie,am băuto pe nerăsuflate crezând că mă îngraş pe loc.Apoi am mers să vedem trenul.Nu mai văzusem cum arată un tren.Puncte negre treceau,cu vâjâit puternic,prin faţa ochilor,eu nu mai vedeam nimic din cauza berii.Când fratele m-a întrebat dacă am văzut trenul,eu i-am răspuns că nu prea l-am văzut că sunt ameţită,cred că am început să mă îngraş.El a râs şi mi-a spus că nu mă îngraş aşa pe loc şi numai dacă beau pe fiecare zi câte un pahar.Dar eu nu aveam de unde să beau în satul uitat de lume,Uşurei.

Apoi am mers la film.Nu mai văzusem un film.Acasă nu aveam radio,iar de televizor nu putea fi vorba.Am intrat într-o sală mare cu multe scaune.Ne-am aşezat pe câte un scaun,unul lângă altul.Fratzele m-a atenţionat că pe perete o să apară oameni care vorbesc şi o să văd munţi,câmpii şi ape.Abia aşteptam să înceapă filmul.Deodată sala rămâne în întuneric.Pe perete un om cu un cuţit în mână care vine,ca fulgerul,spre sală.Am crezut că mă taie şi am fugit,ca glonţul,afară din sală.fratele a venit după mine.

-Ce ai dragă,de ce ai fugit?

-Nu văzuşi că era să ne taie ăla cu cuţitul? Nu vreau să mai văd filme în viaţa mea.du-mă acasă!

Am plecat încet prin oraş pe drumul ce ducea către satul meu natal…spre casă.Vitrinele erau încărcate cu lucruri pe care eu nu le mai văzusem.Erau şi păpuşi adevărate.Nu ca ale mele făcute de mine din ştulete de porumb îmbrobodite cu cârpe de la o fustiţă veche  a sorei mele mai mari .Am cumpărat bomboane  pentru fraţii mei mai mici.Acum simţeam mai mult oboseala drumului.mai aveam vreo zece kilometric până în sat şi soarele se lăsase spre asfinţit.Umbrele noastre singuratice se prelingeau peste câmpuri.Păsările se chemau la culcare.Am mărit pasul să nu ne apuce noaptea.Când am ajuns,se înnoptase de-a binelea.Un câine din capul satului lătra a om.Sau poate a sărăcie.Cum spunea moş Ilie,uneori,seară, între două cântece zise din caval când ne strângeam cu vecinii pe butucii de la poartă.Am adormit tun,cu mulţumirea şi dezamăgirea în suflet.

TITINA NICA ŢENE