22 iulie 2oo7. De cîteva zile bune se instalase, peste ţară, canicula. Soarele se înfipsese în cer şi ardea. Ardea nemilos. La început chiar mi-a plăcut. Imi  aducea aminte de zilele copilăriei, la ţară, când canicula juca în aer. Căldura forma un fagure de miere, iar găinile cotcodăceau, vesele, că făcuseră oul. Acum, însă, începuse să mă cam deranjeze această căldură  de 4o de grade. Stgăteam în casă cu prosoape ude pe picioare. Făceam duş din oră în oră. Degeaba. Vârsta era de vină. Nu eram obişnuită să stau în casă. In zilele de vară făceam plimbări lungi prin parc cu soţul meu. Doar eram la pensie. Ghetourile lui Ceauşescu, blocurile, nu ne mai apără. Iarna aduc frig, iar vara mori de căldură. La televizor erau emisiuni proaste. Se etalează pe ecram Oana şi Monica. Parcă pe mine mă interesează luxul lor cănd eu, după 4o de ani de muncă am o pensie de 45o lei. Eu, care nu sunt o fire invidioasă, privindu-le, sunt gata să mă fac invidioasă. Shimb postul.  Mereu ni se spune că pe această caniculă să nu ieşim din casă mai ales dacă suntem în vârstă şi să bem lichide. Când aud mereu aceleaşi sfaturi, parcă şi mai mult mă panichez. Vine seara. Simt că ameţesc. Beau lichide fără să-mi fie sete.. Nu pot să dorm. Strâng din  ochi, număr până la o sută şi înapoi.. Nimic. Ies pe balcon. Nicio adiere de vânt. Unde s-a dus vântul? Cu chiu cu vai vine dimineaţa. Soţul dormnise liniştit toată noaptea în camera lui.

- Ce e cu tine?

- Nu ştiu, mi-e rău nu am dormit toată noaptea. Cheamă salvarea! Când am zis să cheme salvarea parcă îmi era şi mai rău. Soţul se fâstâceşte. Nu ştie ce să zică la telefon. Vine salvarea peste 45 de minute. Soţul zice: “Până vin ăştia ori mori ori te faci bine”. Intră în casă o namilă de om împreună cu altul mai pirpiriu. Stă, în pragul camerei, unde eram întinsă pe pat, şi zice:

-Eşti nebună, doamnă, du-te la psihiatru! Mă faci să vin  degeaba până aici, nu ai nimic!

- Ameţesc.

-Şi eu ameţesc

- Imi amorţrsc picioarele şi mâinile, îndrăznesc eu şi îmi aduc aminte, cu groază, că a zis la televizor să chemăm ambulanţa numai în cazuri grave.

-Şi mie îmi amorţesc picioarele, ce vreţi, pe căldura asta…

Am şi palpitaţii , îi spun..

-Foarte bine asta înseamnă că ai inimă.

Se întoarce, furios, spre soţul meu, care încremenise în prag: “Semnaţi aici şi du-o, domnule, la psihiatru!”

Namila îmi aruncă o privire răutăcioasă şi iese în trombă.

Dintrodată simt că nu mai am nimic. Mă scol, fac un duş, mănânc, beau cafeaua şi mă liniştesc. Poate are dreptate. Trebuie să mă duc la psihiatru. O să mă duc odată. Sau poate nu mă duc niciodată. Nu ştiu de ce românii fug de psihiatru. O întrebare îmi stăruie, totuşi în minte: “Cel care a venit cu salvarea a fost medic sau măcelar?”

TITINA NICA ŢENE