ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Acum veniţi dvs. să-mi spuneţi ce este suferinţa. Fără să ştiţi ce înseamnă să-ţi vinzi cărţile pentru a-ţi cumpăra o cafea care, într-o dimineaţă cu vânt mult şi îngheţat te trezeşte din somnolenţa disperării, punându-te brusc în faţa unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraş (înghesuit şi afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgaţi la grămadă în blocurile ca nişte faguri uriaşi, îşi poartă crucile zilnic) şi să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.

Fără discuţie, v-aţi gândit şi dvs. la destule, trecând un pod. Suferind, însă, Ioan era unic, era o figură în oraşul acela de adunături. Ieşind din peisaj ar fi stricat estetica străzii pe care-şi vindea, la o tarabă improvizată, cărţile. Când vântul acela mătura bulevardul central, Ioan intra într-o cafenea plină de anonimi haotici şi, în timp ce-şi bea cafeaua, berea sau vodca, îşi amintea de vremurile bune. Uneori, gârbovit şi modest, intra acolo un poet bătrân de care mulţi literaţi preferau să scape. Cu nasul în cărţi primite din alte ţări, poetul se prefăcea că nu ştie ce aşteaptă contemporanii de la dânsul. Se încăpăţâna să trimită texte lungi şi îndelung lucrate la reviste literare, în ciuda acelor înfumuraţi şi absconşi.

Deşi se obişnuiseră unul cu prezenţa celuilalt, Ioan şi poetul nu şi-au vorbit niciodată. Poate chiar prezenţa lor, în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu, era un mod de comunicare.

Cu ziarele în faţă, unii făceau politică, alţii discutau despre prostituţie, chelnerul (un tânăr foarte amabil care făcea ochi dulci unei fete amorezată de altul) trecea printre mese ştergând sticla groasă acoperită frecvent cu scrum de ţigară.

Figurile zilnice ale localului, arhicunoscute de barman, veneau dimineaţa, consumau câte-o cafea, apoi în ceştile golite puneau vodcă ieftină pe care o degustau cu mulţumirea celui care ştie că n-are nimic de pierdut. Barmanii se prefăceau că nu văd această înşelătorie, acele sticle ascunse în căptuşeala jachetelor ponosite… Clătinau din cap a compătimire lăsându-i să-şi bea lichidul puturos şi gălbui şi să roadă zaţul rămas pe fundul ceştilor ciobite. În jurul orelor 12.00 apăreau ţigănci tinere şi gureşe, făceau „poştă” din câte-un suc şi mâncau seminţe. Scrumierele se umpleau, chelnerul cel tânăr şi îndrăgostit se supăra, le poftea afară. Erau însă zile când acestora le mergea bine şi atunci veneau cu bărbaţii lor mustăcioşi care se îmbătau şi acopereau cu vocile dogite piesele din Beatles filtrate printr-un difuzor mare şi negru. Pălăriile închise la culoare, cu boruri mari, alunecau de pe mese ori de pe genunchi şi cădeau pe cimentul duşumelei, murdărindu-se. Atunci se auzeau înjurături şi ţigăncile chicoteau amuzate. Lăsau bacşişuri grase barmanilor care mai închideau ochii.

Ioan se ferea de astfel de anturaje. Dacă nu găsea loc se retrăgea în colţul dintre tejghea şi geam, unde patronul pusese trei taburete înalte. De la înălţimea lor avea o privire de ansamblu asupra cafenelei. Mulţi ochi se îndreptau spre el, descoperindu-l cu uimire. Nu reacţiona nicicum. Îi privea cu indiferenţă,ca şi cum ai privi în gol şi intens chipul iubitei. Erau semenii lui, între ei se simţea în siguranţă. Simţea că trăieşte, că-şi bea cafeaua, berea sau vodca. Se gândea la vremurile bune. Qui prodest? păreau să întrebe picioarele lui atârnând în gol.

- Tu eşti! a exclamat femeia îngenunchind.

- Ce vrei? a mormăit Ioan surprins, tulburat de alcool şi de ineditul si-tuaţiei.

- Te-ai întors, Botezătorule, a continuat ea, prinzându-l cu străşnicie de marginile lungi ale hanoracului. Chipul îi strălucea ca în faţa unei mari revelaţii.

- Eşti nebună, eu sunt Ioan, vânzătorul de cărţi, ce, nu mă mai cunoşti? Tot oraşul mă ştie, s-a trezit el din uimire.

- Nu, tu eşti Botezătorul, recunoaşte că te-ai întors.

Ducându-şi mâna la faţă,Ioan şi-a simţit barba lungă şi neîngrijită, părul, cearcănele imense.

- Nu-s eu, doamnă, seamăn, probabil, cu ăla, a spus.

Femeia s-a ridicat în picioare:

- Atunci fă bine şi nu ne mai minţi! s-a oţărât dezamăgită, apoi a dispărut în noaptea de pe o stradă apropiată.

În zilele următoare, Ioan a povestit prietenilor întâmplarea în stilul lui direct şi provocator, neuitând amănuntele şi inventând, neobosit, altele. Prietenii râdeau. Cand nu avea chef să vândă cărţi, Ioan se gândea la existenţa lui demnă şi mizerabilă. În subsolul întunecos unde locuia, îl cuprindea mila de femeia aceea, de confuzia ei înduioşătoare… Se îmbrăca în silă şi umbla pe străzi senin, calm, aşteptând cu răbdare să dea de un cunoscut pe care să-l cheme la o bere. Se simţea foarte singur şi-i era ciudă pe cei ce treceau perechi spre zone numai de ei cunoscute.

Plictisit de amintirea fostei soţii şi a fiicei se enerva în sine şi pasul lent al plimbării se transforma într-un mers grăbit, de om preocupat şi în criză de timp. Memoria funcţiona ireproşabil, aducându-i în faţa ochilor fragmente din concertele rock în care cântase, femeile pe care le-a posedat sălbatic prin cabinele înguste ale sălilor de spectacole, plecarea soţiei şi divorţul, amantul burtos şi director cu care îl înlocuise, disperarea şi beţiile lui rămase fără ecou, decăderea… Orbit de fulgerele acestor imagini se ciocnea de oameni, murmurând din minut în minut scuze fără răspuns. Din aceste momente era trezit brusc de prietenul oportun şi se ducea cu el la bere. Absent, bea până simţea că nu-l mai ţin picioarele. Prietenul, între timp, pleca, venea altul, alţii. Cu o dărnicie inexplicabilă, Ioan le cumpăra bere, cafea sau vodcă. Ajungea cu greu şi târziu în subsolul rece, inospitalier. „De s-ar strânge toate încercările vieţii într-o singură zi, ce fericire ar fi pe capul oamenilor”, gândea înainte de-a se aventura într-un somn greu, opac, blestemat.

Uneori, Ioan înjura acoperişul termic al lumii. Erau zile când, cu tot cheful de-a vinde cărţi, natura lucra împotrivă-i. Obligat să rămână în subsolul acela insalubru se simţea ca un câine în lanţ. Frigul de afară îl împiedica până să şi gândească lucid, stătea lungit în pat şi înjura metodic, în diferite registre vocale, stupizenia lumii. Începea cu preşedintele ţării şi comuniştii şi termina cu „măreţia mă-ti de Nietzsche”. Când acest monolog important se încheia, rămânea surprins de câte cunoştinţe poseda, se ridica buimac, îşi prindea capul în palme, îşi presopunctura tâmplele. „Unde dracu încap toate astea în creierul meu?”, se întreba. Se ridica greoi şi băga reşoul făcut din BCA în priză. Curăţa mucegaiul albăstrui de pe zaţul rămas cine ştie de când într-o cană soioasă, turna apă şi-l punea la fiert.

Lichidul fierbinte şi amar îl punea pe picioare. Se apuca de răsfoit cărţile ce zăceau pe lângă pereţi, stivuite frumos după mărime. Mai trecea o zi din viaţă.

Târziu, într-o noapte, în cafenea a intrat un individ cu o figură comună, chiar tristă. Ochii tulburi, străbătuţi de vinişoare roşii i-au atras atenţia. „Cine mai e şi ăsta?” s-a întrebat în timp ce se îndrepta spre masa nou venitului. Aşa au rămas împreună: Ioan şi Dumitru. Primului i s-a părut amuzant limbajul celuilalt, în acelaşi timp vulgar şi academic. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva în stare să îmbine atât de coerent şi armonios expresiile de mahala cu cele suprasaturate de neologisme. Din Dumitru a înţeles o poveste asemănătoare cu a lui: după ce-şi făcuse soţia secretară a unui director în capitala ţării, Mitică fusese „tăiat de la raţie”. „Penetrată în toate poziţiile şi inoculată cu idei subversive, m-a părăsit”, avea să se confeseze Mitică. „Nu ştiu cine a greşit, i-am lăsat apartamentul şi am plecat. Fiul meu are 6 ani, nu l-am văzut de 8 luni. Nu-mi pot explica nici acum fervoarea şi ambiguitatea stilistică prin care ea m-a băgat în mama definitiv. Acum sunt corector la un ziar local, îmi afişez peste tot incertitudinea zilei de mâine, omenirea face paşi mari spre viitorul luminos ce o aşteaptă.”

Ioan asculta atent şi vesel.

Plăteau când unul, când altul. Uneori, Mitică se supăra pe viaţă şi plătea singur consumaţia tuturor celor ce erau în cafenea. Se trezea a doua zi golit de idei, cu buzunarele goale, cu spatele durându-l îngrozitor. Se ducea la chiuvetă, umplea o sticlă de litru cu apă şi o bea încet, râgâind. Arsurile din stomac încetau pentru câteva clipe, apoi se dezlănţuiau şi mai abitir. Înnebunit, Mitică punea ceva pe el şi ieşea, clătinându-se, să mănânce o ciorbă de burtă. Durerile se potoleau şi muierile searbede ce operau pe maşinile de încasat ale vreunui expres puturos primeau bacşiş. Ocrotindu-l pe Mitică, Dumnezeu avea, probabil, mare bătaie de cap. Trăind pe pământ, muierile de la casă nu ştiau şi n-aveau să ştie vreodată ce este tristeţea metafizică.

- Mişcă-te! Treci sub bradul acela! Stai jos! Sprijineşte-te cu spatele de trunchi. Aşa. Priveşte spre dreapta. Sus! Nu atâta, la creanga aia de-acolo!

Ploua, era primăvară. Ioan se executa docil, încercând să fie cât mai pe placul celui ce striga la el, celui împovărat de o cameră video pe umărul drept. Era ud complet, ca şi operatorul. Sprijinit cu spatele de trunchiul jilav al bradului, uitându-se la creanga indicată, l-au fulgerat brusc imaginile cu femeia ce-l confundase. În câteva secunde, pe retină i s-au derulat toate detaliile acelei situaţii. Nici n-a observat ochiul camerei de filmat fixat batjocoritor pe ochiul său traversat de secvenţe.

- Ce dracu faci, a îndrugat supărat, împingând cu mâna udă obiectivul aparatului. Eşti tâmpit, a mai spus, ridicându-se. Apa i se scurgea de pe cap, din păr, pe obraji. Îi ajungea pe buze. Ioan îi simţea gustul sărat.

- Am fost cândva un om ca oricare, cu nevastă, cu ambiţii, a spus mai târziu, în cafenea, operatorul Mihai. Aveam naşi de nuntă, părinţi, socri. Eram şi eu posedat de indecizii. Ştii ce naş aveam? Îi lipsea dimensiunea fericirii simple, reale, nu ştia ce înseamnă un 8 martie sau un sfârşit de an. Citea. N-avea zile exponenţiale, n-avea parte de trăiri unice. Nu trăia abandonul, dezlănţuirea, băgarea lucrurilor în mă-sa. Era plat ca o dedicaţie muzicală la un post de radio obscur. Nu conştientiza semnificaţia unui buchet de flori. O femeie – în afară de soţia sa – o inexistenţă. El citea. Visa să scrie o carte explozivă care să întoarcă lumea pe dos. Nu era în stare să se întoarcă la nivelul evenimentelor nesofisticate, naturale! Citea! Pur şi simplu citea! Făcea pe intelectualul, concret! Într-o zi, bietul intelectual se va trezi cărunt în apartamentul oportun obţinut în baza bilelor albe ale marilor sale responsabilităţi. Citea! N-avea organul perenităţii zilelor festive. Lehamitea mea a devenit într-o zi grea, ca o stană de piatră. Aşa a rămas ăla cu cărţile lui şi soţia mea şi eu cu momentele mele de sărbătoare.

Zgribulit, Ioan sorbea des din vodca orei 15.00. N-avea chef de discuţii cu individul diavolesc ce-i oferise băutură ca să se lase filmat şi care opera cu distincţii, ceea ce pentru el era greu, foarte greu.

Dintr-o dată, Mihai şi-a dat seama că celălalt nu-l mai ascultă. A tăcut speriat şi intimidat de ceea ce spusese.

Zumzetul din cafenea destrăma elocvenţa atâtor gânduri rumegate în toiul nopţilor fără femei.

Nu l-a întrebat niciodată de unde a venit. După o vreme, oamenii oraşului s-au obişnuit cu individul slăbănog ce trecea zilnic prin centru, împovărat de camera video. Nu ştia nimeni de unde are bani de hotel. Pentru a-ţi face de cap nu-ţi trebuie, în fond, bani mulţi, ci curaj. Neputinţa îţi deschide desfrânarea întru tine însuţi.

Calm, senin, Ioan aştepta creatura aceea ciudată.

- Dracul poate fi aplicat cu succes oricărei situaţii. Singura greutate e să ştii de unde să-l iei atunci când ai nevoie, a spus ăla când a venit.

Plecau împreună. Filmându-l pe Ioan, Mihai constata că îşi revine din nebunie. Ar fi fost însă păcat să-şi acorde mai mult timp pentru asta. Se întorceau înfometaţi după lungile plimbări prin colţurile oraşului. La cafenea se tratau îndelung cu vodcă şi suc ieftin.

Intr-o zi, s-a produs ruptura. Fenomenul. S-au întâlnit toţi trei pentru prima dată. Trecând pe o stradă neasfaltată, au dat de femeia aceea si n-au mai avut încotro, a trebuit să spună că ei sunt sfinţii ăia care au mântuit atâtea mii de oameni de pe planetă.

Neexistând martori credibili, nimeni nu ştie cum s-au petrecut atunci lucrurile. Poate credinţa femeii, poate o gaură neagră, poate Dumnezeu, în marea Lui bunătate, sătul să tot aibă grijă de ei pe pământ, i-a luat. Într-o lumină mare, cei trei au dispărut pentru totdeauna.

A rămas din această poveste testamentul femeii care a murit curând după minune. El se termina astfel: De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde mai mergem acum, Doamne? Pe cine mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?
ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ