ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În două variante de final.

Prima variantă: final pesimist. A nu se lectura Capitolul SURPRIZA

A doua  variantă: final optimist. A nu se lectura capitolul VERIGHETA.

MOTO:

Obsesia persistentă şi de durată pentru ceva

poate fi uneori preludiul unei premoniţii.

Varianta 1: final pesimist

R E V E D E R E A

Bing-bang!!!…Linişte; urmată de lătratul unor căţei.

Bing-bang!!! Acelaşi cor canin.

După câteva clipe se auzi estompat o voce feminină.

-Imediat!!!

Lătratul încetă. Se auzi clinchetul broaştei încuiate, după care uşa se crăpă de-o palmă, cu lanţul pus. Vag, prin crăpătură se întrezărea un chip de femeie.

-Ce doriţi?

-Aţi dat un anunţ pentru vinderea unei maşini de scris. Am venit cu ziarul.

Urmară câteva clipe de tăcere.

-De unde aţi aflat adresa? În anunţ nu am specificat decât numărul de telefon.

-Exact. Acum o oră am vorbit cu dvs. la telefon, când mi-aţi dat adresa.

-Aveţi dreptate. Nu mi-am dat seama. Vă rog să mă scuzaţi. O clipă.

Se auzi lanţul de la uşă, care se deschise larg. Stupoare!! Atât femeia cât şi bărbatul venit, se priveau uimiţi.

-Nu-mi vine să cred!…Ce văd?… Nu se poate!…Storine, tu eşti?…

Bărbatul o privi zâmbind.

-Da, Adelina, eu sunt. În carne şi oase. După cum vezi.

-Doamne! Ce surpriză! Nu aduce anul, ce-ţi aduce…

Bărbatul continuă râzând:

-…aduce ceasul. – Începură să râdă amândoi-.

-Dar, intră şi nu mai sta în uşă.

Bărbatul păşi pe hol.

-Intră în sufragerie.

Storin se aplecă să-şi scoată pantofii.

-Pentru Dumnezeu, doar nu intri într-o moschee. Fii serios. Lasă pantofii în pace şi ia loc în fotoliu.

-Bine, dar…

-Nici un dar. Intră şi ia loc. Te rog să scuzi deranjul din casă, dar cu doi pechinezi şi cu internetul pe cap, nu prea mai am timp de altele.

Storin intră în sufragerie. Fugitiv, observă o dezordine peste tot. Caiete, pixuri, topuri de hârtie, carneţele, împrăştiate pe scaune, pe masa calculatorului şi pe covor.

-Am avut dreptate. Nu? Nu prea seamănă a  moschee, dar asta e. Nu am timp suficient pentru toate. Sunt dependentă de calculator, Storine. Boala secolului. Dar ia odată loc.

Storin se aşeză în fotoliu.

-Aşa care va să zică. A apărut primul client pentru maşina de scris. Începură să râdă-.    Ce chestie! De când nu ne-am văzut, Storine?

-De mult.

-Adică?

-Păi, cred că de vreo 20 de ani.

-Mai mult, mult mai mult, Storine. Îşi aprinse o ţigară.

-Fumezi?

-După cum vezi. A doua meteahnă, după calculator. Dar tu?

-Ce eu?

-Baţi  cuişoare la sicriu?

Îi arătă ţigara dintre degete.

-Bat, Adelina şi încă de mult. Asta e. Viciul secolului.

-Cu ce te ocupi?

-Pensionar. Din  ’90.

-Oho!!…M-ai întrecut.

-Dar tu?

-Ce eu?

-Tot bibliotecară?

-Fost-ai lele, când ai fost. Am început să cobor pe scara vieţii, pe partea cealaltă. De câţiva ani, pensionară. Anticipat. Dar ia spune-mi: Ce-ţi face familia, copii, soţia?

Instantaneu, zâmbetul de pe faţa lui Storin dispăru subit.

O tristeţe implacabilă puse stăpânire pe tot chipul lui.

-Pentru Dumnezeu! Ce-i cu tine, Storin?…S-a întâmplat ceva? Spune… Te rog!…

Storin o privi absent.

-S-a întâmplat ce se întâmplă oricărui muritor.

-Ce?

-Adelina, copiii sunt sănătoşi şi fericiţi, la casele lor. Eu în schimb…

-Ce tu?…Vreo boală?

-Nu, Adelina, n-am nimic. Sunt sănătos.  În schimb am rămas singur. Sunt văduv.

-Pentru Dumnezeu! Cm se poate?

-Se poate, Adelina, se poate. Patru accidente vasculare şi unul cerebral.  A murit la spital, singură, fără lumânare.

-Când s-a întâmplat?

-Acum un an şi ceva.

-Doamne Dumnezeule, ce mi-e dat să aud! Condoleanţele mele, Storine. Dumnezeu să o ierte.

-Să o ierte, Adelina, să o ierte. A fost o soţie credincioasă şi o mamă iubitoare şi plină de devotament.

Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile ce se prelingeau domol pe obraji. Luă mâinile Adelinei, privind-o trist.

-Adelina, te rog ceva: hai să schimbăm subiectul. N-am venit ca să te indispun.

-Cum poţi să spui aşa ceva?

-Pot, Adelina, pot. A trecut un an. Timpul, ceasul vieţii, a estompat încet, încet, toată durerea sufletească şi toată deznădejdea mută din inima mea. Acum, am rămas doar cu amintirile  unei căsnicii frumoase ce a dăinuit 42 de ani.

După o pauză, continuă: Gata, Adelina, ajunge! Să revenim la scopul vizitei mele. Vrei să-mi arăţi maşina de scris?

Adelina îl privi tristă.

-Bine, Storine, te înţeleg. Fără să vrei, ai redeschis o rană ce se cicatriza. Stai liniştit şi aprinde-ţi o ţigară. Mă duc să pun de cafea. Vin mediat.

Adelina dispăru în bucătărie. Se auzea clinchet de pahare şi apa de la robinet.

-Adelina!!!…

-Da, Storine!…Te aud!…Spune!…

-Unde sunt scandalagiii?

-Nu înţeleleg.

-Adică, bodyguarzii tăi.

Adelina apăru cu două păhărele şi o sticlă.

-Am înţeles. Vrei să spui Bobi şi Pamela. I-am dus pe balcon. Să fie linişte.

Umplu paharele.

-Să dăm cioc, Storine pentru revederea noastră şi Dumnezeu să o odihnească.

-Să te audă Dumnezeu!

-Storine, vreau să te întreb ceva.

-Te ascult.

-Pentru ce-ţi trebuie ţie o maşină de scris? Vrei să redactezi la ea vreun testament? Doar ai început să-ţi revii. Chiar tu ai spus.

-Da, Adelina, am început să-mi revin la normal. Viaţa îşi urmează cursul firesc, cu toate vicisitudinile ei: rele şi bune. Vezi tu, de-a lungul vieţii mele, tot colindând cenaclurile literare, am adunat multe manuscrise de proză şi versuri. Vreau să le bat la maşină ca să le rămână copiilor mei. Dare mai ales, vreau să am o ocupaţie în singurătatea în care mă zbat de un an. De asta vreau o maşină de scris.

Adelina îl privi gânditoare.

-Te înţeleg, Storine, te înţeleg foarte bine. Treaba cu maşina de scris e o găselniţă bună pentru singurătatea în care trăieşti. Ştiu, Storine ce  înseamnă singurătatea. Tu ai rămas singur de un an. Eu, în schimb, sunt singură de vreo 30 de ani. După două căsătorii eşuate. Acum mi-am găsit o ocupaţie de care am devenit dependentă: Internetul.

De aceea e dezordine în casă, de aceea mănânc pe apucate, de aceea mă apucă miezul nopţii cu ochii lipiţi de calculator. Da, Storine, de aceea. N-am rămas decât cu Internetul, cu Bobiţă şi Pameluţa. Acum, suntem în aceeaşi oală. Singuri amândoi.  Dar, m-am luat cu vorba. Am dispărut. Cred că a dat cafeaua în foc.

Dispăru valvârtej în bucătărie.

-Storine!!

-Da, te aud!!

-Treaba cu maşina de scris e cam încurcată!!..

-De ce?

-Ai răbdare. Îţi spun acuşi.

O clipă. Aşa!…Gata, am venit.

Apăru cu o tăviţă cu două cafele aburinde. Le puse pe masă şi-şi aprinse o ţigară.

-Cum îţi spuneam; treaba cu maşina de scris e problematică.

-Adică?

-Cred că nu pot să ţi-o vând.

-Cum aşa?…Nu înţeleg. Doar nu o vreau gratis. Am venit să o cumpăr.

-Ştiu, Storine, ştiu. Ai dreptate. Vezi tu, dacă în locul tău venea un client oarecare o vindeam imediat. Scăpam de ea. Îmi ocupă loc. Dar dacă ai apărut tu…

-Tot nu înţeleg.

-Dragă Storine, ne cunoaştem de  zeci de ani. După câte ţin minte, cândva mi-ai făcut curte. Aşadar, nu vreau să-mi bat joc de tine şi de prietenia noastră.

-Fii mai explicită.

-Am să fiu. Să zicem că-ţi vând maşina. O iei şi pleci cu ea acasă şi te apuci să baţi la ea manuscrisele.

­-Logic.

-Logic pe naiba. Pe parcurs, peste câteva săptămâni sau luni de bătut, ţi-ai pus întrebarea de unde vei cumpăra role cu panglicuţă de maşină şi carbon cerat? Iar dacă ai probleme mecanice la maşină, cine ţi-o va repara? Dispărând maşinile de scris de pe piaţă, aşa cum au dispărut şi aparatele video, tot aşa au dispărut din magazine, panglicile şi indigoul. De asemenea, cred că au dispărut şi atelierele de reparat. Te-ai gândit la toate astea? Cumperi un cal, dar nu poţi să-l călăreşti. Nicăieri nu găseşti potcoave. Na, c-am luato razna. – Zâmbi. – Ei, ce zici? Am dreptate?

Storin o privea năuc.

-Ai. Şi încă ce dreptate. Furat de gândul că voi avea o ocupaţie, nu am realizat  consecinţele ce pot apărea inerent. Şi acum, ce mă fac? Calculator n-am. Şi nici nu mă pricep.

Adelina îl privi zâmbind.

-Ascultă, Storine, vreau să-ţi propun ceva. Uite la ce m-am gândit.. Ce-ai zice tu, dacă eu ţi-aş culege la calculator toate manuscrisele tale? În câte exemplare vrei. Ce zici?

Storin rămase perplex. O privea şi nu-i venea să creadă. La aşa o propunere nu se aştepta.

-Adelina, îţi dai seama ce spui? Cum îţi închipui că pot accepta aşa ceva? Cum aş putea abuza de bunătatea ta sufletească şi de timpul tău liber. Cum? Oare te-ai gândit?

-Da, Storine, m-am gândit. Şi încă foarte bine. Vreau din tot sufletul să-ţi fac această mică bucurie în viaţa ta tristă şi încă răvăşită. De aceea, te rog şi te implor: nu mă refuza. De-abia aştept să-ţi citesc manuscrisele. De acord?

Urmă o pauză lungă. Se priveau. Ea, zâmbitoare, el tăcut.

-Ei, nu zici nimic? Pentru Dumnezeu, Storine, vreau să te ajut. Eu voi bate manuscrisele pe hârtie ordinară, tu vei corecta greşelile calculatorului, acasă la tine sau aici, iar eu le voi scoate şi apoi trag manuscrisul pe curat. Batem palma?

Umplu păhărelele. Hai noroc şi baftă la bătut manuscrise.

Ciocniră. Storin o privea în tăcere.

-Storin, de ce taci? Spune ceva! Pentru Dumnezeu, nu mă mai fierbe! Da?..Sau ba?…

-Bine, Adelina, fie cum spui tu. Dacă asta e plăcerea ta, atunci sunt de acord.

-A dat Dumnezeu!

-N-am spus încă DA. Sunt de acord să-mi baţi manuscrisele cu anumite condiţii.

Adelina îl privi oarecum suspicios.

-Condiţii?… Cum adică? Nu înţeleg.

-Adelina, te rog, nu mă înţelege greşit. Nimeni nu-ţi pune condiţii. M-am exprimat greşit. Iartă-mă. Am vrut să spun cu totul altceva. Tot ce vrei să faci pentru mine, presupune o cheltuială pecuniară destul de mare. În concluzie: accept propunerea ta, dacă mă laşi să suport toate cheltuielile: costul hârtiei, al cernelii, al…

Zâmbind, Adelina îl îăntrerupse:

-A tonerului, vrei să spui…

-Ce-i aia toner?

Adelina începu să râdă.

-Cerneala de care spuneai.

-Bine, toner, cum spui tu. Şi încă un amănunt.

-Ce mai e?

-Manopera. Munca ta la calculator şi timpul tău liber. Să-mi spui  cât vrei de fiecare pagină. Ne-am înţeles?

-Bine, Storine, bine. Ne-am înţeles. Vom vedea.

-Cum adică, vom vedea?  Adelina!…

Adelina izbucni în râs.

-Hai, gata, ciocu’ mic şi la treabă. Aştept. Când vii cu manuscrisele, atunci vom discuta şi problema banilor. Cât priveşte maşina de scris, o vând primului venit.

Începură să râdă amândoi. Din balcon se auzea lătratul pechinezilor.

-Îi auzi?

-Cum să nu? Bodyguarzii  tăi!

-Da, Storine, Bobiţă şi Pameluţa. Cu ei trăncănesc când nu sunt cu nasul în calculator.

Storin se ridică din fotoliu.

-Am să te rog ceva.

-Ce mai vrei? Doar ne-am înţeles.

-Nimic deosebit. Când am să vin cu primele manuscrise am să-ţi dau telefon. Poate vei fi ocupată.

-Bine, Storine, de acord. Atunci ne-am înţeles. Aştept telefonul, după care, manuscrisele.

-Am plecat. Îi sărută mâna. Adelina, îţi mulţumesc din suflet pentru ce vrei să faci pentru mine.

-Te rog, Storine, fără laude. Ajut şi eu cum pot, un prieten. Atât şi nimic mai mult.

-La revedere!

-La revedere! Pa! Te aştept.

Pe stradă, trecătorii întorceau capetele sau se opreau puţin în loc, surprinşi plăcut de ce vedeau şi auzeau. Storin, vesel, păşea agale spre casă, fredonând o canţonetă napolitană.

***

P I Ţ I

După un an de tristeţe implacabilă, Storin era bine dispus şi plin de exuberanţă. Tot fredonând canţoneta, ajunse acasă.

La intrarea în scara blocului, o surpriză; plăcută şi deconectantă. Aşteptând liftul, se trezi cu o mogâldeaţă ce se tot freca de picioarele lui. Coborî privirea. Ce să vezi? Un pisoiaş. Micuţ, drăgălaş şi foarte pufos. Îl luă în braţe.

-Măi să fie! Ce văd? Un sufleţel! De unde ai apărut?

Îl examină fugitiv. Avea vreo două luni. Cu o blăniţă roşcată, în dungi, cu vârful lăbuţelor albe, cu un căpşor rotund şi cu un butonel pe post de năsuc, era tare nostim şi frumuşel. Strângându-l la piept, intră în casă, ducându-se glonţ pe balcon. Se aşeză pe scaun, punând pisoiaşul în braţe. Mângâindu-l, îl examină pe toate părţile.

-Ia să vedem despre ce este vorba. După ambalaj, eşti frumuşel foc. Dar mai întâi să facem un control.

Cu vârful degetelor începu să-i controleze blăniţa.

-Stai cuminte şi nu te mai agita. Aşa-a-a!… Să vedem dacă ai chiriaşi? N-ai! Nici zare de purici! Bravooo! Până aici, totul e bine. Şi acum, ultimul control. – Se uită sub codiţă. – Cu cine avem onoarea? Perfect! Motănel! Norocul tău. Dacă erai pisicuţă te duceam urgent unde  te-am găsit. În casă, n-avem nevoie de maternitate.

Uşor, îl lăsă jos. Pisoiaşul începu să inspecteze balconul, mirosind tot ce întâlnea. Cu codiţa ridicată băţ, începu să miaune, tot privindu-l pe Storin.

-Ce-i, motănel? Al cui eşti? Nu pari vagabond. Te-ai rătăcit, sau te-a abandonat cineva?

-Miaaaauu!…Miauuu!

-Am înţeles. Vrei ceva. Ţi-e fomică? Sigur că da! Cum nu mi-am dat seama? Imediat.

Se duse la bucătărie şi reveni cu o cupă mică, o sticlă cu lapte şi pâine. Rupse bucăţele mici de pâine în cupă şi turnă deasupra lapte. Puse cupa jos. Începu o lipăială de toată frumuseţea. Motănelul era lihnit de foame.

-Aşa sufleţel, aşa, papă! Mititelu’!…Ţi-a fost fomică!

Motănelul lipăia de zor. Zâmbind, Storin îl privea şi se gândea. Cum adică? Adelina să aibă doi pechinezi şi el nimic? Nu se poa’!  Acum avea şi el un sufleţel. Avea cu cine să-şi aline singurătatea.

Bine dispus, se duse în sufragerie, aprinse candela de pe altarul improvizat de pe bibliotecă şi reveni pe balcon. Rămase uimit. Cupiţa era aproape goală. Motănelul lipăia şi mânca de zor.

-Mamă!…Ce foame ţi-a fost!

Pisoiajul lingea cupiţa, făcând-o bec. Scoase boticul din cupiţă şi, lingându-se, îl privea pe Storin. Avea o privire de parcă voia să mulţumească.

-Să-ţi fie de bine! – îl luă în braţe! Doamne! Ce burtică ai făcut! Ai păpat ca un spart. Mai vrei ceva?  Nu cumva ţi-e sete? Stai aşa!

Dispăru în bucătărie şi apăru cu altă cupiţă, plină cu apă.

-Uite, bea.

Motănelul mirosi apa, plescăi de două-trei ori, după care se întinse pe jos.

-Sigur că da. Facem mofturi. După aşa un prânz, apşoara nu mai are căutare. Bine. Acum, joacă-te şi odihneşte-te. Eu am treabă.

Dispăru şi reveni din casă cu un teanc de caiete de diferite mărimi. Toate manuscrisele sale, adunate de-a lungul vieţii. Începu să le sorteze. Fugitiv, răsfoi caietul cu toate poeziile: de dragoste, o baladă, un basm, două poeme. Total 32. Toate, depănate în caietul îngălbenit de vreme, în ordinea cronologică a anilor. Prima poezie era datată 1945.

Doamne! Era copil încă, în pragul adolescenţei. Luă la mână caietele cu proză. Începu să le sorteze, tot în ordinea cronologică a anilor.

Total 13. Nuvele vesele şi triste, povestiri duioase pentru cei mici şi o piesă de teatru. Subiecte diferite, de la întâmplări nostime şi până la drame pline de suspans.

Soarele dispăru încet la orizont, iar seara începu să pună stăpânire pe toată suflarea. Duse manuscrisele sortate în casă.  Puse în servietă primele două nuvele, când se trezi în sufragerie cu motănelul ce se gudura la picioarele lui.

-Ce-i, pisoiaş?…Vrei ceva?

-Miau-u-u!

-O fi, dar ce folos dacă nu înţeleg nimic.

Îl luă în braţe, mângâindu-l.

-Ce-ţi  doreşte inimioara? Vrei să ne jucăm?

-Miau-u-u!

-Asta înseamnă că vrei. Bine.

Se aşeză în fotoliu cu motănelul în braţe.

-Aşa-a-a! Hai să ne jucăm! Dă-mi lăbuţele!

Îi luă lăbuţele, aşezându-l sluj.

-Ia te uită! Motănelul meu  are adidaşi. Ia să vedem. Sigur, ai adidaşi la toate lăbuţele. Hai!…Ţupa, ţupa. Ţupa!…

Începu să-l ridice ritmic pe genunchi.

-Îţi place? Piţiponcul meu! Hai, piţiponc, piţiponc, piţi, piţi, piţiponc!

Instantaneu se opri din joacă.

-Stai aşa! Cred că am aflat cum te cheamă! Piţi, piţi, piţiponc…Sigur că da. Piţi!..Aşa te va chema: Piţi! Oare trebuie să te trec la întreţinere?

Începu să râdă. Puse pisoiaşul în fotoliu şi se aşeză în alt fotoliu. Îşi aprinse o ţigară şi căzu pe gânduri. Amintirile, de mult estompate, începură să se depene prin faţa ochilor. Aevea, îşi aduse aminte de prima întâlnire. Pe când juca într-un teatru de amatori, laureat de mai multe ori pe ţară, s-a produs inevitabilul. Într-o dramă de mare succes, în care juca o actriţă profesionistă de la Teatrul Dramatic, a apărut Adelina. O adusese regizorul. Trebuia să o înlocuiască pe actriţa ce urma să se retragă din motive personale. Au început repetiţiile de text, după care s-a trecut la mişcarea scenică. Încet, încet, se simţea atras, din ce în ce de Adelina. Îl plăcea vocea ei scenică şi totuşi suavă, îi plăcea talentul ei spontan în timpul repetiţiilor şi, mai ales, îi plăcea vocabularul ei cotidian, ce emana  cultură generală vastă în toate domeniile. Pe parcurs, o afinitate reciprocă începu să se înfiripe încet, în noua distribuuţie scenică.

După primul spectacol cu Adelina, se hotărî. Făcu primul pas. Într-o seară, la o repetiţie scenică, îi strecură hoţeşte în buzunar un bileţel. Ce-a urmat? Ceva la ce nu se aştepta. O explozie reciprocă de scrisori, pline de patimi şi dorinţe, ce se derulau aproape zilnic între el şi Adelina. A urmat şi apogeul. Prima îmbrăţişare idilică! Primul sărut!… După spectacole sau repetiţii, o conducea  acasă. Visători, în miez de noapte, păşeau amândoi agale, până la poarta casei. După multe sărutări lascive, pleca şi el acasă. Îmbrăţişări pătimaşe, sărutări pline de dorinţe, urmate de scrisori fulminante. Atât şi nimic mai mult. O iubire platonică, sinceră şi curată, fără prejudecăţi.

Dacă el era o fire expansivă, Adelina era în schimb o fire reticentă. Şi totuşi, sentimentală şi romantică. Dar numai în scrisori. A urmat o avalanşă de poezii, pline de reproşuri, privind reticenţa ei. Deodată se trezi din reverie. Doamne! Poeziile!!…Majoritatea lor erau în manuscris. Deci, Adelina, destinatarul lor, acum, trebuia să le tragă pe calculator!

Şi asta după vreo 30 de ani!
În sfârşit, asta e. Acum, va reciti involuntar, sentimentele şi dragostea lui pătimaşă de atunci. Fără să vrea îşi aduse aminte de scrisorile cu care o bombarda zilnic. Îi veni un dor subit să le recitească. Din bibliotecă, dintre nişte cărţi anume scoase la iveală un plic, uitat acolo de atâţia ani. În plic, copiile la indigo ale scrisorilor. Damblaua lui. Fiind o fire tipicară, le-a scris la indigo. Acum avea prilejul să recitească ceea ce a putut debita mintea lui şi inima plină de iubire, cu ani în urmă. Scoase din plic copiile. Vreo 20. Trase una la întâmplare. Era datată 17 iunie, 1975. Făcând repede un calcul mintal, rămase îngrozit: Doamne! 33 de ani! Atât trecuse de atunci. Profund emoţionat, aşeză copia pe masă şi-şi aprinse o ţigară. Zâmbi. În scrisori, el îi spunea Ina, iar ea îi spunea Lawy.

Îşi mută privirea în fotoliu. Motănelul, se juca acolo, făcându-şi de lucru cu nişte ciucuri. Îl privi zâmbind.

-Ce mai face piţiponcul?  Adică Piţi?

-Miau-u-u!

-Asta ce vrea să însemne?  Nu-ţi cunosc  graiul. Ştii ceva? Mi-a venit o idee. Ce-ar fi să-ţi citesc ceva? Să vezi şi tu. Ce-mi mai bubuia mintea acum 33 de ani. Vrei? Bine. Atunci ascultă.

Începu să citească tare, ca şi cum Piţi ar fi înţeles ceva.

„A mea dragă Ina,

Aseară-n miez de noapte, pe străzile pustii, cu gustul tău pe buze, cu chipul tău în gând, citeam de unul singur, în liniştea stelară, a tale simţăminte, ce s-au speriat puţin.

Se spune că sărutul, de este pe furate, te-mbie la iubire şi nu-l mai poţi uita.

Îţi scriu şi simt pe buze, aroma gurii tale, îţi scriu şi simt parfumul, subtil al pielii tale, îţi scriu şi simt că-n suflet, s-a cuibărit ceva. Ceva care-mi dă aripi, ceva măreţ şi dulce, ceva ce fără voie, te-ndeamnă la păcat.

Să ştii, iubită dragă, c-am fire expansivă şi de mă stârneşti cumva, atunci, nu scapi de mine, iubire pătimaşă şi plină de dorinţe.

De multe ori în noapte, eu stau şi mă întreb; de ce oare în suflet, te-ai cuibărit tiptil? De ce adorm cu tine? De ce mă scol cu tine? De ce în restul zilei, mi-e gândul doar la tine? De ce?!?…

De când ţi-am sorbit gura, te vreau mai cu ardoare, şi vreau să fii a mea. În spasmele iubirii să-ţi simt trupul zvâcnind, în geamăt şi suspine, să simt cum ne iubim.

În ochii tău citit-am, dorinţa mult visată, ce din pudoare castă, o ţii încătuşată.

Tânjim după iubire şi ne-ntrebăm mereu: a noastre calde trupuri, de ce le chinuim?

Mi-e dor de mângâiere, de şoapte-ntretăiate, de sărutări fierbinţi. Veni-va-o zi sub soare, sau noapte înstelată, când Ina mea cea dragă, va fi… Destul!!! De las a mea gândire, condeiului să scrie, în zeci de tomuri groase n-aş isprăvi nicicând. Aştept a tale rânduri, ce-mi luminează viaţa, pecetea mult visată, a unei încătuşări.”

Rămase câteva clipe tăcut, cu sentimentele răvăşite de scrisoare. Privi spre fotoliu.

-Ţi-a plăcut?

Pace. Nici un miau. Nimic. Piţi, făcut ghem, dormea dus.

-Aşa, care va să zică. Eu îţi citesc şi tu faci nani. Asta e. Am dat în mintea copiilor. Nu-i bai. Bine că am lângă mine un sufleţel.

Se ridică şi pâş-pâş, dispăru în dormitor. Reveni cu un prosop moale, pluşat. Înveli cu grijă pisoiaşul ce mustăcea nostim. Probabil că visa ceva.

-Dormi în pace pisoiaş. Doamne, când o afla Adelina ce comoară am găsit!

Mângâie uşor prosopul, şoptind cu drag:

-Noapte bună, sufleţel… Noapte bună!…

S Ă R U T U L

S-au depănat două luni. Mijlocul toamnei. Ningea cu frunze ruginii  ce se rostogoleau alene în rigole, mânate de vântul tomnatic. Pe străzi, au apărut haine mai grosuţe, căciuliţe şi şepci. În casa lui Storin, linişte şi pace. El, bine dispus şi în plină formă. Acum avea cu ce să-şi aline singurătatea.

Primo: Vizitele aproape zilnice la Adelina, cu corectarea şi culesul pe calculator al manuscriselor.

Secondo:  Năzdrăvanul de Piţi. Da, un năzdrăvan şi un şmecher fără pereche, ce se strecura încet, pe nesimţite, în viaţa lui Storin, punând stăpânire fără drept de apel pe tot ce mişca în jurul lui. Acum, era un motănel în pragul tinereţii, mărişor, plin de viaţă, lipicios, alintat şi pus pe şotii. Cu o zgardă colorată anti-purici, se plimba nestingherit prin tot apartamentul. Oarecum, devenise stăpânul absolut al lui Storin, ce-i îndeplinea orice dorinţă.

În capătul balconului, apăruse sufrageria şi toaleta lui Piţi. O tavă mărişoară din plastic cu nisip şi două cupe de inox pentru apă şi mâncare. Dormitor personal nu mai avea. Nu se mai culca nici în coşuleţul amenajat de pe balcon, şi nici în fotoliul din sufragerie. Pezevenchiul reuşi o performanţă. Într-o seară, găsind uşa la dormitor deschisă, se strecură tiptil înăuntru. Ce-a  urmat? E lesne de înţeles. Dimineaţa, Storin se trezi cu Piţi făcut ghem, lipit de trupul lui. Dormea buştean cu lăbuţa peste ochişori. Mai zii ceva dacă poţi! Vrând-nevrând, a trebuit să accepte şi acest compromis. Dormeau împreună. Când la picioare, când pe piept. Dar, cea mai năstruşnică nostimadă, era când cerea ceva. Tot jucându-se  cu Storin cu ţupa, ţupa, acum, din instinct, când cerea ceva, stătea sluj, dând din lăbuţe, ca orice  animăluţ dresat. Cât priveşte vizitele la Adelina, erau la ordinea zilei. Corecta textele bătute la calculator iar Adelina le trecea pe curat. Printre picături, stăteau la taclale, la o cafeluţă, o berică şi ceva dulce. Între timp, au revenit la pseudonimele lor: Ina şi Lawy. Pufăiau ca nişte turci, umplând scrumiera ochi.

Au reuşit să termine primul volum ce cuprindea nouă nuvele. De vreo câteva zile, lucrau la poezii. Acum, urma să corecteze ultimele poezii, după care urma să lucreze la al doilea volum de nuvele.

Privind ceasul, Storin se precipită. Stinse candela, controlă robinetele şi luă un top de hârtie în servietă. Se duse în balcon. Tolănit în coşuleţ, Piţi îl privea somnoros.

-Ce mai face Piţiponcul?

-Miau-u-u!

-Nici un miau. Am treabă. Trebuie să plec. Ia să vedem. – Privi cupele – . Da, apă avem, de asemenea şi granule. Astea fiind zise, am plecat. Pa!

***

Ajuns la Adelina, fu  întâmpinat ca de obicei, de corul lui Bobi şi al Pamelei. Acum erau prieteni. Se gudurau şi ţopăiau în jurul lui, dând din codiţe.

-Buona sera, signorina, buona sera!

Adelina îl privi zâmbind.

-Bună, Lawy. Ce-i cu veselia asta? Ţi-au fătat puricii?

Şugubăţ, Storin o apostrofă:

-Te rog, în primul rând, n-am purici. Nici eu şi nici Piţi.

-Atunci?

-Ghici!

-Ce?

Îi arătă servieta.

-A! Ce zici? Ai ghicit?

-Nu, Lawy, de unde să ştiu. Ce-ai mai adus? Hai, nu mă mai necăji!

-Am  adus pentru fetiţa mea ceva. Ceva ce-i place mult.

Scoase din servietă un pachet de cafea şi o ruladă.

-Mulţumesc, Lawy, mulţumesc.

-Uite, am adus şi un top de hârtie. Acum, fuguţa la bucătărie. Cât timp eu corectez, fetiţa face cafeluţa. De acord?

Adela îl privi tristă.

-Fetiţa nu-i de acord.

-Ina! Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva?

-Nu, Lawy, nu s-a întâmplat nimic.

-Atunci?

-Momentan, fetiţa nu se duce la nici o bucătărie. Eu nu voi face cafeluţă, iar tu nu vei corecta.

O privea din ce în ce mai mirat.

-Nu mai înţeleg nimic! Te-am supărat cu ceva? Spune-mi!

-Lawy dragă, cu ce mă poţi tu supăra? Bunătatea ta sufletească şi afecţiunea ta sinceră ce o ai pentru mine, sunt ca un pansament pus pe rana singurătăţii mele.

Tu nu m-ai supărat cu nimic. În schimb sunt bulversată de ceva ce trebuie verificat. Nici nu-mi vine să cred.

-Ina, pentru Dumnezeu, despre ce-i vorba?

-Am să-ţi spun. Dar ia loc în fotoliu.

Nedumerit, Storin se aşeză. Adelina se opri lângă fotoliu, în faţa lui.

-Aşa, acum fii atent. Răsfoind manuscrisele tale cu poezii, am descoperit printre ele o poezie compusă luna asta.

-Şi ce-i cu asta? Nu una, după cât ţin minte, am scris trei. Le-am adus să le baţi la calculator.

-Da, Lawy, ştiu, dar una din ele m-a pus pe gânduri. Dacă e adevărat la ce m-am gândit, atunci întrece orice imaginaţie.

-Vrei să fii mai explicită?

-Da, Lawy, am să fiu. Dar pentru asta, am să te rog să-ţi deschei cămaşa.

-Nu înţeleg! Ce are cămaşa cu poezia?

-Are, Lawy, are. Şi încă foarte mare.

Îşi duse mâinile la gâtul lui Storin, desfăcând primul nasture.

-Ce faci? Pentru Dumnezeu!

-Lawy, te rog. Stai liniştit. Ţi-am spus. Vreau să verific ceva.

La al treilea nasture se opri şi dădu în părţi reverele cămăşii.  Sub cămaşă se întrezărea un lănţişor. Mută, îşi duse mâinile la gură.

-Doamne! E adevărat! Te rog, scoate lănţişorul. Vreau să-l văd.

Neînţelegând nimic, Storin trase lănţişorul în faţa cămăşii.

-Poftim!

Pe lănţişor apăru o cruciuliţă iar lângă ea dovada: o verighetă.

-Doamne! Deci e adevărat! Nu-i imaginaţie, ci pură realitate. Dumnezeule, Lawy, cum ai putut să scrii aşa o poezie?

-Dar ce-am făcut, dragă? Pentru Dumnezeu!

-N-ai făcut nimic, Lawy. În schimb, ai scris o poezie care este pură realitate. Iar realitatea e aici, lângă cruciuliţă; verigheta soţiei.

Pios, duse verigheta la gură, sărutând-o.

-Doamne, cât de mult ai iubit-o. Lawy, pentru Dumnezeu, cum ai putut să compui asemenea versuri? Atâta tristeţe! Atâta pesimism. Lawy dragă, prin mâinile mele au trecut mii de poezii. Balade, sonete, poezii obişnuite. De toate genurile. Triste sau vesele. A scrie din imaginaţie o poezie, nu-i mare lucru. Dar să transpui realitatea în poezie,  este cu totul altceva, mai complicat, mai subtil, care cere o îndemânare  deosebită. Tu însă, ai reuşit. Reuşit este puţin spus. Datorită talentului tău, ai creat nişte versuri şi un subiect atât de neaşteptat, încât, cel ce o citeşte, rămâne pe moment pur şi simplu şocat. Ce-ai compus tu, nu-i poezie obişnuită, ci o perlă a tristeţii întruchipate.

-Am înţeles. E vorba de poezia Verigheta.

-Da, Lawy, despre ea este vorba. Citind ultima strofă, am rămas şocată. Cum se poate aşa ceva? Dragă Lawy, cum ai putut să te  gândeşti la un final  atât de macabru? Cum?

-Nu ştiu. Aşa mi-a venit. Pe moment. Şi ce-i cu asta? Nu ştiu dacă ai citit-o, dar mai e o poezie în genul acesta.

-Încă una? Dumnezeule!

-Da, Ina, dar a fost scrisă prin 1970 şi ceva. Uite, îţi recit ultima strofă:

Trecut-au luni şi ani în şir,

Vor trece, se vor duce…”

Ina îl opri, punându-i degetul pe buze.

Iubirea însă ce ţi-o port,

O voi lua sub cruce.”

Storin rămase perplex.

-Cum, ştii poezia pe de rost?

-Da, Lawy, o ştiu. Am citit-o. E la fel de tristă, dar nu se poate compara cu ce ai scris acum.

-De ce?

-Aşa. Ţin minte că poezia e datată în 1975. Acelaşi an când noi ne-am cunoscut la teatru. Numai că a fost scrisă cu câteva luni înainte de a ne cunoaşte. Deci, era adresată soţiei tale.

-Exact!

-Dar atunci aveai 45 de ani! Eraţi amândoi în floarea vârstei, sănătoşi şi fericiţi. În poezie, îi dai de înţeles soţiei că o vei iubi şi după moarte. Dar ce-ai scris acum, întrece orice închipuire. Mai ştii ultima strofă:

-Cum să nu.

-Te rog, fă-mi plăcerea şi recit-o. Vreau să o aud pe viu, din gura ta.

-Cum vrei. Ultima strofă ai spus? Bine, ascultă.

„Cât de curând, soţie dragă,

La tine-n cer voi poposi,

Iar verigheta ta cea dragă

Mânuţa ta va-mpodobi”

Mulţumită?

-Da, Lawy, mulţumită, pentru creaţie şi recitare, dar nu pentru gândurile tale sumbre ce dau de gândit. Lawy, pentru Dumnezeu, te rog şi te implor, să-mi promiţi ceva.

-Ce?

-Să nu mai scrii niciodată asemenea poezii. Cu un  final atât de tragic.

Privind persoana ta. Îmi promiţi?

Storin o privi fâstâcit.

-Momentan nu pot.

-Cum? De ce nu poţi? Şi de ce momentan?

-Aşa!

-Cum aşa? Explică-te.

-Bine, Ina, îţi explic. Am mai scris una. O am la mine. Vreau să o culegi pe calculator.

-Şi ce are poezia de acum cu promisiunea?
-Are, Ina, are. E tot în genul poeziei „Verigheta”.

-Dumnezeule!  Ce mă fac cu tine? Hai că ai luat-o razna!

-Aşa o fi. Cum spui tu. Dar dacă aşa am simţit când am scris-o… În fond, e doar o poezie.

Ina îl privi supărată:

-Asta s-o crezi tu. Unde-i poezia?

-La mine.

-Vreau s-o citesc.

Spăsit, scoase din buzunar poezia.

-Poftim. În poezia asta nu este vorba de verighetă, ci de o clepsidră.

-Fără scuze, te rog.

Fugitiv, citi în gând poezia.

Rămaseră muţi, amândoi. Se priveau reciproc. El, cu un zâmbet stingher, ea, supărată foc.

-Doamne Dumnezeule! Ce-mi văd ochii?… Acelaşi final ca la verighetă. Ascultă Lawy, spune, ţi s-a urât cu viaţa?

-Doamne fereşte! De ce?

-Aşa. Asemenea subiecte şi asemenea poezii, nu le poate concepe decât un sinucigaş. Acum, m-ai înţeles?

-Să mă omor? Nici vorbă! Păi, cum rămâne cu Piţi? Devine orfan?

-Îţi arde de glume. Lawy, pentru Dumnezeu, încă o dată, te implor din tot sufletul  să încetezi cu asemenea creaţii. Îmi promiţi?

-Pot să mai spun ceva? Facă-se voia fetei. Bine! Promit!

Ina se aruncă în braţele lui, îmbrăţişându-l.

-Aşa te vreau, nebunaticule! Revino-ţi, pentru Dumnezeu şi scrie ce-ţi tună prin cap: comedii, sex, drame, orice. Dar nu scene macabre şi gânduri de sinucigaş. Ne-am înţeles?

-Să trăieşti, Măria Ta! Porunca Măriei Tale va fi dusă la îndeplinire!

Începură să râdă amândoi.

-A dat Dumnezeu! Nebunaticul meu!

-Cine? Eu?

-D-apoi cine? Ce mă fac oare cu tine, ce mă fac?

-Îţi spun eu!

Îl privi zâmbind:

-Du-te să faci cafeluţa, iar eu mă apuc de corectat. Hai, la treabă!

Zâmbind şăgalnic, Ina îi răspunse ameninţându-l cu degetul:

-Să nu te mai prind că-mi vii cu astfel de creaţii. În poeziile astea două, ai depăşit orice limită posibilă, privind subiectul şi creaţia în sine.

Lawy, îţi dai seama ce-ai creat? Sunt sigură că nu.  Ascultă, Lawy şi bagă bine la biluţă ce-ţi spune Ina ta. Atât în proză cât şi în poezii, ai condei de scriitor autentic. Asta ţi-o spune Ina, cu toată sinceritatea. A! Era să uit. Am şi dovada talentului tău!

Storin o privi mirat.

-Adică?

-Mintenaş. Vino aici, lângă mine.

Se aşezară amândoi pe canapea, în faţa calculatorului.

-Ai răbdare! Începu să butoneze şi să plimbe mausul. Storin privea şi nu înţelegea nimic.

-Ţi-am spus. Puţintică răbdare, acum se derulează. Aşa! Am găsit! Acum urmează surpriza! Să dăm un clic. Ei, ce vezi? Ce-a apărut pe ecran?

Storin privea şi nu-i venea să creadă.

-Dumnezeule! Ce văd? Storin Liveanu şi titlul unei nuvele din manuscris!

-Exact! Priveşte mai departe.

Apăru şi textul ce se derula de sus în jos,  pe tot parcursul nuvelei.

-Mulţumit?

-Doamne! Ina” Cum ai reuşit?

-Eu? N-am reuşit nimic. Eu ţi-am trimis doar nuvela. Dacă nu le plăcea, nu o postau pe Internet. Acum, nuvela ta poate fi citită pe tot cuprinsul globului. Ai pricipit?

-Fantastic!

-Stai uşurel; încă n-am terminat. Mergem la altă rubrică. Aşa! O clipă!

Am găsit!…Atenţie!…Dau clic! Ce-a apărut?

Transfigurat de emoţie, Storin privea perplex pe ecran.

-Poezia mea!

-Vrei să spui: poeziile tale. Numără-le.

Începură să deruleze poeziile, în timp ce Storin le număra:

-Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, douăsprezece… Nu se poate! Douăsprezece poezii!

-Da, Lawy, 12 poezii. Zece poezii şi două poeme antirăzboinice foarte lungi. Ce zici? Acesta este debutul tău în format electronic.

-Ce aş mai putea să zic? Mut!

-Nu te  aşteptai la o aşa surpriză. Nu-i aşa? Nici eu. Şi ştii de ce? Fără să-ţi spun, am trimis într-o zi nuvela, iar în altă zi, setul de poezii alese de mine.  Doar le am în memorie pe calculator. Am trimis aşa de multe, ca să aibă redacţia revistei de unde alege, dacă le place vreuna. Şi au ales, Lawy. Au publicat tot ce le-am trimis. Ştii tu oare ce înseamnă asta?

-Nu ştiu.

-Că ai condei! Ai talent de scriitor, prostuţule!
Începură să râdă îmbrăţişându-se.

-Păi, cum vine asta? Ori sunt talentat, ori sunt prostuţ? Amândouă nu se poate. Ce zici?

-Doamne, ce nebunatic mi-m găsit! Hi, treci la treabă, manuscrisul tras şi  corectura!  Executarea! Am dispărut. Cafeaua!

Storin o luă de mâini şi o îmbrăţişă. Bobiţă şi Pameluţa priveau curioşi explozia de veselie cei cuprinsese pe Ina şi pe Lawy. Nu înţelegeau nimic. Nenea îşi ţinea guriţa lipită de buzele ei. Oare de ce?!?…

***

V E R I G H E T A

A  trecut aproape un an şi jumătate de când Storin a sunat la uşa Adelinei  pentru anunţul din ziar. Pe parcurs şi-au descoperit afinităţi reciproce, inerente oricărui cuplu. Fiind două firi excesiv de sentimentale, spontan şi involuntar, s-au ataşat unul de altul, în mod firesc şi implacabil. Le mai lipsea un certificat de căsătorie. Parcă erau soţ şi soţie. Îşi duceau traiul cotidian în linişte şi pace sufletească. Aproape zilnic, vizite, telefoane, taclale, mici bârfeli, cafeluţe, ţigări, dulciuri.

Acasă la Storin, pe primul plan era Piţi. Adelina îl alinata cu fel de fel de bunătăţi, făcându-l să stea mereu sluj. Tolănindu-se pe canapea, pufăind şi sorbind cafeaua, stăteau la taclale sau ascultau muzică clasică şi retro. Când Storin se ducea la Adelina, tipicul era cam acelaşi. Ţigara, taclale, cafeaua, gustări. Şi zurbagiii de  Bobi şi Pamela care le ţineau hangul. Dacă vizita se prelungea, respectivul nu mai pleca acasă. Dormeau împreună. Ori cu alintatul de Piţi, ori cu eroii din Dallas. Dar parcă era un făcut. De câtva timp, vizitele se prelungeau mereu, iar dormitul în comun era la ordinea zilei. Cu timpul, Storin a multiplicat cheile de la apartamente. De comun acord, au convenit să scoată cheia din broască atunci când erau acasă. Aşa se face că, odată, Adelina îl surprinse pe Storin făcând baie. Fredonând o canţonetă, se spăla de zor. Ce-a urmat? Lesne de înţeles. După multe chicoteli şi stropiri reciproce, Adelina se trezi îmbrăcată în cadă, trasă de Storin. Mângâieli, pupături, jumuleli. Pe scurt, erau fericiţi. În rest, treburi obişnuite, cotidiene. Când Adelina era ocupată la calculator, Storin o ajuta în gospodărie. Cumpăra cele necesare sau achita întreţinerea şi facturile curente la cablu lumină şi telefon. De asemenea, îi scotea la plimbare pe Bobi şi Pamela.

Era a treia zi de Crăciun. Un cer senin sticlă şi un soare cu dinţi. Aniversare. O aniversare tristă. Se împlineau câteva decenii de la căsătoria lui Storin. După slujba de la mormântul soţiei, au plecat acasă la Adelina. În timp ce ea trebăluia prin bucătărie. Storin  puse un CD cu muzică clasică.

-Ina!

-Da!…Te aud!…Spune!!…

-Ce faci acolo?

-Ce mai întrebi?… Cafeaua!

-Bine.

Când Adelina apăru cu tava cu ceşcuţele aburinde, îl găsi pe Storin trist, absent şi îngândurat.

-Lawy! Ce-i cu tine?

-Nimic.

-Atunci?

-Atunci ce?

Se aşeză lângă el.

-Lawy, te înţeleg. Fără să vrei, ţi-ai adus aminte de nişte momente triste ce ţi-au umbrit viaţa. Dar, te rog. Revino-ţi. Peste şase luni se împlinesc trei ani. Trei ani de singurătate şi deznădejde sufletească. Lawy, timpul trece şi toate trebuie să revină la normal.

Privind-o trist, Storin îşi aprinse o ţigară.

-Timpul. Da, Ina, un ceas al vieţii ce ticăie mereu şi ne fură zilele, lunile şi anii vieţii noastre. Acum eşti, acum nema. Ai dreptate. Înapoi nu o mai poate aduce nimeni. Până şi Isus a murit crucificat. Asta e. Viaţă şi moarte. Un tribut ce-şi pune pecetea la timpul cuvenit. Pecetea morţii.

Tăcere. În surdină  nu se auzea decât Corul sclavilor evrei din Nabucco.

-Lawy!…Ţi-ai revenit?…

-Să zicem că da.

-Bine. Se răceşte cafeaua. Bea.

Îngânduraţi, ascultau amândoi Nabucco. La un moment dat, Storin rupse tăcerea.

-Ina.

-Spune. Te ascult.

-Vreau să te întreb ceva. Dar să fii sinceră.

-Te-am minţit vreodată?

-Nu, Ina, ai un suflet prea curat ca să fii ipocrită. Ştiu că eşti sinceră în tot ce spui.

Ina îi mângâie duios mâinile.

-Lawy, iar eşti trist. Pentru Dumnezeu, ce  vrei să mă întrebi?

-Ina, suntem împreună de un an şi ceva. Pe parcurs, involuntar, m-am ataşat din ce în ce mai mult de tine. Îmi eşti dragă.

-Lawy!

-Te rog, lasă-mă să continui ce vreau să spun.

-Spune, Lawy, te ascult.

-Ina, încă o dată: te rog să fii sinceră. Ce sentimente ai faţă de mine?

Adelina îl privi zâmbind.

-Acelaşi cu ale tale faţă de mine.

-Oare?!?

-Ce vrei să spui?

-Ţii cât de puţin la mine?

-Cum  să nu ţin?

Din dragoste, sau din…milă?

-Milă?!!!???…

-Da, Ina. Milă. Când ai 57 de ani, cum poţi iubi pe cineva mai în vârstă cu 21 de ani? Nu crezi că-i absurd?

-Lawy, te rog să termini cu  întrebările astea prosteşti.

-Ina, întrebările astea nu sunt prosteşti. Dacă ne-am întoarce în timp cu 34 de ani, ei, atunci ar fi altceva. Atunci aveam 45 de ani. Dar acum? Un hodorog de 79 de ani! După mine e pur şi simplu o aberaţie.

-Lawy, pentru Dumnezeu, termină! Absurditate, aberaţie, spune-le cum vrei. Eu însă ştiu un singur lucru. Iubesc sufletul  tău curat şi generos. Iubesc sinceritatea, ataşamentul şi sentimentele tale ce le ai faţă de mine. Iubesc talentul tău de scriitor. Nu-mi pasă de vârstă, de nimic. Ţin la tine şi-mi eşti foarte drag. Într-un cuvânt, te iubesc! Şi nu din milă, cum te-ai exprimat. Te iubesc din dragoste,  bătrânelul meu.

Storin o privi luminat.

-Bătrânelul mai are o întrebare.

-Iar?

-Până când?

-Până când, ce?

-Iubirea ta faţă de mine. Ina, toate au o limită, în  cazul de faţă, un final. Peste un timp imprevizibil se va produce inevitabilul. Atunci, vei rămâne iar singură precum ai fost. Nu crezi că iubeşti o himeră?

Ina se cuibări în braţele lui, mângâindu-l.

-Dragul meu Lawy, ce-ar fi să nu ne mai gândim la ce-o să fie? Hai să ne trăim zilele care ne-au mai rămas în linişte, pace şi fericire. De acord?

Storin îi mângâie mâna, sărutând-o.

-Dacă zici tu! Pot să mai ciripesc ceva? Aşa să fie! Facă-se voia ta!

-Aşa te vreau, nebunaticul meu!

Îl îmbrăţişă, sărutându-l.

-Ştii ceva? Ce-ar fi să tragem câte o duşcă? A?

Începură să râdă. Ina dispăru în bucătărie, revenind cu o sticloanţă şi păhărele. Le umplu ochi.

-Noroc şi viaţă lungă.

-Să dea Dumnezeu. Noroc şi sănătate.

Îşi aprinseră amândoi ţigările.

-Ina vreau să-mi promiţi ceva.

-Iar începi? Ce mai e?

-Nimic, Ina,  te rog, nu te enerva. Ce vreau să-mi promiţi e o nimic toată, o bagatelă.

-O bagatelă, zici? Bine! Să auzim!

Storin  îşi descheie cămaşa şi scoase lănţişorul.

-Ina, rugămintea mea e simplă. După cum vezi, verigheta soţiei mele este aici, lângă cruciuliţă. Când voi dispărea…

-Lawy! Iar? Pentru Dumnezeu. Eşti pur şi simplu obsedat. Ai o idee fixă.

-Poţi să le zici cum vrei. Eu însă vreau un singur lucru. Să nu-mi fie scos lănţucul de la gât cu verigheta. Vreau din tot sufletul să o duc soţiei. Îmi promiţi?

Cu lacrimile şiroind, Ina îl strânse la piept.

-Bine, Lawy, te înţeleg. Şi însă foarte bine. Doamne! Cât ai iubit-o! Îţi promit, Lawy, îţi promit din tot sufletul că dorinţa ta va fi îndeplinită. Eşti mulţumit?

-Da, Ina, foarte mulţumit. Mi-ai luat  o piatră de pe inimă.

-Bine, Lawy, dar acum gata! Să trecem la cele lumeşti. De acord?

-Cum zici tu, Ina.

-Nu cum zic eu, ci cum e bine. Hai să mai tragem o duşcă!

Umplu din nou paharele.

-Ina, vrei să mă îmbeţi?

-Fugi de acolo! De la o cinzeacă?

-Vrei să spui două.

-Ce mi-e geam, ce mi-e fereastră! Hai noroc şi baftă-n viaţă.

Storin se ridică de pe canapea.

-Astea fiind zise, călătorului îi stă bine cum drumul. Am plecat.

-De ce, Lawy? Nu vrei să dormi aici?

-Nu, Ina, sunt plecat de acasă de dimineaţă. Săracul Piţi a stat singurel toată ziua. Trebuie să-i dau  de mâncare. Nici nu ştiu dacă mai are apă.

-Bine, Lawy, cum vrei. Atunci, ne dăm telefon şi eventual ne vedem.

Storin îmbrăcă paltonul şi păşi spre uşă.

-Noapte bună, Ina.

-O fi ea noapte bună, dar pleci fără să dai un pupic fetei? Se poate?

-Iartă-mă! Nu mi-am dat seama.

Se sărutară.

-Noapte bună, dragul meu. Şi nu te mai gândi la prostii. Îmi promiţi?

-Bine, Ina, îţi promit.

Rămasă singură, Adelina se aşeză la calculator. Tot plimbând mouse-ul, urmărea rubricile de pe internet. Era cam miezul nopţii, când un zgomot de sticlă spartă o făcu să tresară speriată de pe scaun. Bob şi Pamela începură să latre, cu urechile ciulite de frică. Val-vârtej, ţâşni din sufragerie în dormitor şi aprinse lumina. A rămas mută. Oglinda de la toaletă era făcută zob. Pe covor, cioburi de diferite mărimi. Fără să o atingă cineva, oglinda s-a spart singură.

Doamne! Din câte a auzit, acesta este semn rău. Un fel de prevestire sumbră. Ce-o fi?

Gânditoare, se duse în bucătărie după făraş şi mătură, când sună telefonul. Ridică  receptorul.

-Alo!!…Cine-i?…

-Alo!…Ina!…Dormeai?

-Nu. S-a întâmplat ceva?

-Să zicem că da. Adineauri s-a spart oglinda.

Ina rămase blocată.

-De unde ştii?

-Cum de unde? S-a spart? Asta e. A rămas toaleta fără oglindă.

-Lawy, pentru Dumnezeu, de unde ştii că s-a spart?

-De unde, de neunde, s-a spart. Am rămas fără oglindă.

-Cum ai rămas fără oglindă?

-Păi, dacă  s-a spart…

-O clipă! Simt că înnebunesc! Repetă, te rog, încă o dată. Ce oglindă s-a spart?

-Oglinda de la toaletă!

-A cui toaletă?

-Asta-i bună! A cui poate să fie, decât toaleta mea?

Linişte. Nici o vorbă.  Nici o şoaptă.

-Alo!…Alo!…Ina!… De ce taci? Spune ceva!…Eşti acolo?

-Da, Lawy, sunt pe fir. Te aud. Trebuie să-ţi spun ceva.

-Ce?

-Oglinda…

-Ce-i cu oglinda? Cumpăr alta. Asta e.

-O fi! Numai că trebuie să cumpărăm două.

-Cum? De ce două?

-Fiindcă s-a spart şi a mea. În acelaşi timp.

-Ina, pentru Dumnezeu, asta  nu-i oră de glume.

-Nu-i nici o glumă. Când ai dat telefon, eram în bucătărie după mătură şi făraş să adun ciburile.

-Cum adică? Şi oglinda ta?

-Ţăndări, praf şi pulbere, Lawy. Doamne, asta nu e bine! E semn rău!

-Puşchea pe limbă! Crezi în chestii de astea?

-Nu ştiu, Lawy, nu ştiu. Treaba asta m-a întors pe dos.

-Linişteşte-te, Ina. S-a întâmplat. Ce poţi să faci? Hai să ne culcăm. Somn uşor şi noapte bună.

-Noapte bună, Lawy. Dimineaţă am să-ţi dau telefon. Noapte bună…

Bulversată şi gânditoare, Adelina începu să adune în făraş, cioburile de pe covor. Doamne, oare ce putea să se întâmple?

***

Dimineaţă. Înnebunită, Adelina tot forma la telefon numărul lui Storin. Nu răspundea nimeni.

Exasperată, ţâşni glonţ spre casa lui. Panicată, descuie uşa şi năvăli în casă.

-Lawy!!!…Eu sunt!! Unde eşti?…

Linişte.

-Lawy!!! Mă auzi?… Răspunde!

Se uită în sufragerie. Nimeni. Pe fotoliu, Piţi, cu blăniţa zburlită, o privea speriat.

-Piţi!…De ce nu eşti în pat? Doamne!!!…

Străbătu holul şi intră în dormitor. Se apropie de pat.

De sub plapumă se vedea capul lui Storin pe pernă. În dormitor era semi-întuneric.

-Lawy!…Eu sunt! Ina! Trezeşte-te!!…

Bâjbâind, aprinse veioza.

Stupoare. Rămase perplexă. Storin părea  că doarme. Zâmbea. Oare visa ceva? Îl privi de aproape. Doamne! Ochii larg deschişi parcă fixau plafonul. Uşor, puse mâna pe fruntea lui. Sloi. Îi pipăi obrajii. Reci. Reci şi tari. Îndurerată, îşi plimbă mâna peste ochii care abia acum se închiseseră.

-Lawy, dragostea mea!  De ce? De ce, Lawy? De ce?…

Cu lacrimile şiroind, se duse la altarul soţiei şi reveni cu o lumânare.

O aprinse, punând-o pe noptieră. Fugitiv, îşi aduse aminte de oglinzile sparte.

Doamne! A murit singur. Fără lumânare.

Încet, dădu plapuma la o parte. Cu pijamaua descheiată, mâna dreaptă a lui Storin era crispată pe lănţişor în zona cruciuliţei.

Vrând să-i aşeze mâinile pe piept, reuşi în cele din urmă să elibereze lănţişorul din mână. Încremeni pur şi simplu. Incredibil! Ceva de domeniul ficţiunii! Ceva ce depăşea orice imaginaţie. Verigheta! Nu mai era! Dispăruse! Pe lănţişor nu era decât cruciuliţa.

Cu mâinile tremurânde, controlă lănţişorul. Era intact şi nedesfăcut. Dar fără verighetă. Verigheta, pe care Lawy i-o arătase aseară. Doamne Dumnezeule! Poezia lui s-a adeverit. A devenit realitate. Probabil de aceea zâmbea. A reuşit. Sufletul lui bun s-a înălţat la ceruri, o dată cu verigheta. O ducea soţiei lui dragi. E posibil aşa ceva? Oare?

Absentă şi cu privirile în gol, Adelina se duse la telefon.

-Alo!… 112?

-Da! Vă ascultăm!

-Trebuie să anunţ un deces.

-O clipă. Să vă dau legătura… Alo!… Am preluat legătura. Spuneţi.

-Un deces.

-Numele decedatului.

-Storin Liveanu.

-Vârsta?

-79.

-Adresa?

-Strada…

******************

.

VARIANTA 2

-final optimist-

Câteodată, o surpriză, poate schimba

fundamental viaţa cuiva.

S U R P R I Z A

-O, sole mio-o-o, la, la, la, la, la, la-a-a!

Proţăpit în faţa oglinzii, Storin proba o cravată, legănându-se în ritmul canţonetei. Rezemată de tocul uşii, Adelina îl privea zâmbind.

Tiptil, se apropie, apărând în spatele lui. Văzând-o în oglindă, Storin se întoarse îmbrăţişând-o.

-Ina!!

-Ce face napolitanul meu?

-Napolitanul tău probează cravate. Ce zici?…Îţi place?

-Nu.

-De ce?

-E prea ţipătoare. Vreau ceva mai sobru; cel mult două trei culori şi alea estompate. Doar mergem la teatru.

-Ai dreptate. – Îşi scoase cravata -. Ştii ceva? Du-te la şifonier şi alege ce-ţi place.

-Ce să aleg?

-Cum ce? Doar de cravată e vorba.

-Bine, bine. Scoate-ţi cămaşa.

Storin o privi mirat.

-Dar ce are cămaşa, dragă? Curată, călcată, apretată…

-O fi. Cu aşa o culoare poţi merge la un spectacol de circ şi nicidecum la teatru. Ţi-am spus: Vreau o ţinută elegantă.

-Măi să fie! Parcă am merge la operă. Doar e un spectacol pentru pensionari.

Zâmbind şăgalnic, Adelina îi puse degetul pe buze:

-Ciocu’ mic. Înţeles?

Râzând, Storin luă poziţia de drepţi.

-Să trăiţi! Înţeles!  Cum spune Măria Ta.

-Măria vrea ca iubiţelul ei să apară la teatru îmbrăcat şic.

-Cum adică?

-Adică elegant. Pus la două ace. Ai pricipit?

Storin luă iar poziţia de drepţi.

-Pricipit! Măria Ta!

-Nebunaticul meu!

Îl îmbrânci în fotoliu şi dispăru în dormitor.

-Miau!…Mi-a-u!

Storin coborî privirea. Bâţâind coada băţ, Piţi se freca de picioarele lui.

-Opa!!!…Piţiponcul meu! Ce-ţi doreşte sufleţelul?

-Mi-a-u!

Se trezi cu Piţi în braţe.

-Sigur! Se putea? Miau, miau; altceva mai ştii?

Tolănit în braţe şi mângâiat, Piţi torcea de plăcere cu ochişorii închişi.

-Ce aud? Piţiponcul meu cântă! Dar de ce aceeaşi melodie? Alt şlagăr nu ştii?

Îl mângâia şi se gândea. De unde, de neunde, Adelina făcuse rost de două invitaţii la Teatrul dramatic. Din spusele ei, era un spectacol oferit pentru pensionari. O sală plină de babalâci. Auzi vorbă: la două ace!! Oare de ce?

Apăru Adelina cu un costum, o cămaşă şi o cravată. Le înşiră cu grijă pe canapea.

-Am ales tot ce trebuie. Hai, îmbracă-te.

-Pot să mai spun ceva? Asta e. Ina ordonă, Lawy execută.

Începură să râdă. Îşi schimbă cămaşa şi pantalonii, după care, cravata.

Se privi în oglindă.

-Gata! Ordinul a fost executat. Mulţumită?

-Să zicem c da. Stai aşa;  – îi aranjă cravata – Aşa! Acum îmbracă haina.

-Ce-ai spus?

-Ce-ai auzit. Doar n-o să mergi la teatru în cămaşă.

Storin o privi exasperat.

-Ina, pentru Dumnezeu, mai ştii în ce lună suntem?

-August. Şi ce-i cu asta? Nu înţeleg.

-Cum nu înţelegi? Dacă afară sunt aproximativ 34 de grade, ţi-ai pus întrebarea câte grade sunt într-o sală plină de spectatori?

-Mai multe…

-Exact. La vreo 38 de grade, cât am să pot rezista cu haina pe mine? Vrei să leşin de căldură?

Linişte. Se priveau nedumeriţi.

-Cred că ai dreptate. Eventual, în sală ai să-ţi scoţi haina. Dar până la teatru vreau să mergi cu haina pe tine. Hai,  îmbrac-o.

Spăsit, Storin  îmbrăcă haina, Se priviră în oglindă. Ina zâmbi.

-Frumuşelul meu! Aşa da! Altă viaţă!

-Pe naiba. Vai de viaţa mea!  În două ore am să mă coc precum un cozonac.

-Iar Ina ta o să-l pape.

-A…era să uit.

-Ce mai e?

-Nimic. Ia loc. Vin imediat.

Dispăru în bucătărie şi reveni cu un pahar cu apă. Storin o privea mirat.

-Ce faci cu apa?

Ina îi întinse o pastilă.

-Ia-o.

-Ce-i asta?

-Cum ce? Captoprilul. Doar n-o să-l iei la miezul nopţii.

-Mulţumesc. Ce grijulie eşti!…

-Aşa sunt eu. Îşi privi ceasul de la mână. E deja ora şase. La şapte  se ridică  cortina. Ar fi cazul s-o luăm din loc.

-Cum zice fata.

-Azi, fetiţa ta este foarte fericită. De-ai şti!…

-Ce să ştiu? Ina, ce-ţi mai cloceşte căpşorul?

Zâmbind misterios, Adelina îi pecetlui buzele cu degetul.

-Ştiu. Am înţeles. Mut. Ciocu’ mic.

Ajunşi în stradă, o luară spre staţia de autobuz, În faţa teatrului şi pe esplanadă, puhoi de lume. De toate vârstele. Storin observă ceva: majoritatea spectatorilor erau de vârstă medie sau tânără. Amestecate printre spectatori, ici şi colo se zăreau, perechi de pensionari. Privi spre Ina. Zâmbea şi-l privea şi ea, parcă fâstâcită, precum un hoţ prins cu mâţa-n sac.

-Ina!

-Ce-i, dragă? Vrei ceva?

-Nu vreau nimic, dar nu pricep ceva. Ce vezi  în jurul tău?

.Ce să văd? Lume, spectatori.

-Asta văd şi eu. Dar ce fel de spectatori?

Ina îl privi nedumerită.

-Nu înţeleg.

-O fi. Sau te faci că nu înţelegi.

-Lawy, ce ţi s-a năzărit?

-Mie? Nimic. Dar observ că majoritatea spectatorilor nu sunt pensionari. Iar spectacolul e doar pentru pensionari.

-Or fi pensionaţi de boală.

-Atâţia?…Uită-te la ei: tineri, plini de viaţă, plesnind de sănătate. Hai să fim serioşi. Ina, ce-ai pus la cale?

-Eu? Lawy dragă…

-Nici un Lawy. Simt în privirea şi comportarea ta, că ceva nu este în regulă. Despre ce-i vorba?

-Lawy dragă, ţi-am spus acasă că azi sunt foarte fericită. Te rog şi te implor: n-o mai face pe detectivul cu atâtea întrebări. Uite, ne-am apropiat de intrare. Încă o dată: te implor! Nu-mi strica bucuria şi fericirea din seara asta. Puţină răbdare şi vei vedea ceva plăcut.

-Ina, pentru Dumnezeu, doar un crâmpei, un cuvinţel, o vorbuliţă.

-Nimic. Secret. – Scoase invitaţia din poşetă. – Hai să intrăm. Ţi-am pregătit o surpriză.

Păşiră în foaier. În timp ce  majoritatea spectatorilor intrau  în sală, alţii stăteau la taclale pufăind lângă scrumierele cu picior. Fiind vară, garderobierele nu prea aveau ce face. Tot privind în jurul său, Storin observă expus un panou cu un afiş pe care scria: PREMIERĂ. Se îndreptă glonţ spre panou, când Ina îl apucă precipitat de  mână.

-Ce faci?

-Vreau să văd afişul.

-Ai să-l vezi în pauză. Hai în sală să prindem locuri bune.

-Bine, fie cum spui tu. Nu mai scot o vorbuliţă. Mă predau. Doamne! Ce de mistere!!!

Intrară în sală. Veselă şi plină de vervă, Adelina păşi spre rândurile  din faţă. Se opri în primul rând, controlând numărul locurilor de pe invitaţii.

-Am găsit. Aici. Ia loc.

Storin se aşeză lângă Adelina.

-Parcă spuneai că vrei să ocupi locuri bune.

-Păi, nu sunt bune? În primul rând. Şi la mijlocul scenei.

-O fi, dar observ că invitaţiile au specificate  locurile.

-Şi ce-i cu asta?

-Credeam că sunt pe apucate. Mă rog. Doamne! Oare ce mai urmează?

Zâmbind misterios şi plină de gingăşie, Adelina îl luă de braţ.

-Lawy dragă, parcă te-am rugat ceva.

-Am înţeles. Surpriza. Gata. Am muţit.

-Aşa te vreau.

-Mut?

-Doamne fereşte! Vorba vine.

Apăru o plasatoare cu programe. Storin îi făcu semn.

-Fiţi amabilă. Daţi-mi un program.

Plasatoarea se apropie cu programul în mână. Precipitată, Adelina întinse mâna.

-Îl iau eu. Cât costă?

-Doi lei.

Adelina plăti programul şi-l îndesă repede în poşetă. Storin o privea exasperat.

-Ce faci, dragă. Vreau să-l văd.

-Se confiscă. Ai să-l citeşti în pauză.

Storin o privi resemnat.

-Am înţeles. Aceeaşi placă. Surpriză!

-Da, Lawy, surpriză. Vreau s-o guşti în toată plenitudinea ei.

Locurile din primul rând erau aproape ocupate, când, lângă Storin se aşeză o pereche de vârstă medie. Ea, de o eleganţă fină, de bun gust.

El, într-o ţinută impecabilă, cu părul uşor grizonat. Zâmbind discret, din când în când arunca o privire spre Storin. Răsună primul gong. Concomitent, lumina din plafonieră se stinse iar luminile rampei inundară cortina. Al doilea gong.

Aplicele de pe lojă se stinseră iar proiectoarele explodară, luminând puternic toată cortina. Bărbatul grizonat îl tot studia pe furiş, în timp ce Storin privea nerăbdător cortina. Al treilea gong. Spoturile din plafoniera scenei luminară rampa. Fâşâind uşor, cortina se deschise lin, măturând cu ciucurii ei rampa scenei. Se auzi un difuzor ce anunţa stereotip mersul trenurilor.

Pe scenă, un decor de gară, sau mai bine zis, un bufet de gară. Involuntar, Storin îşi aduse aminte de piesa pe care a scris-o: VIOARA. Acelaşi decor ca în manuscris; bar, mese, scaune, diferiţi  călători cu valize şi boccele.

Se simţi privit din ambele părţi. Zâmbindu-şi reciproc, atât Adelina cât şi bărbatul grizonat îl studiau curioşi.

Începu acţiunea piesei propriu-zise, În bar intră un ţigan zdrenţăros cu o vioară sub braţ. Urmă prima replică. După care alta şi alta.

Storin rămase perplex, încremenit, mut de uimire. Nu-i venea să creadă ce auzea. Aceleaşi replici ca în manuscris. Pe scenă se juca piesa lui, scrisă în 1984.

Doamne!! Începu să se foiască pe scaun. Zâmbind, Adelina îl luă uşor de mână.

-Lawy, linişteşte-te. – Îl privi îngrijorată. Nu te simţi bine?

După o pauză, Storin reuşi să şoptească.

-N-am nimic…, mă simt bine… Ina, pentru Dumnezeu…dar…

-Nici un dar. Treci şi priveşte. Vorbim în pauză. Priveşte-ţi opera. Şi munca ta literară. Şi mai ales, dramatică.

Simţi ceva ce-i strângea uşor braţul. Întoarse capul. Zâmbind, bărbatul grizonat îl ţinea de braţ.

-Felicitări, domnule Liveanu, felicitări!

Storin rămase năuc. Bărbatul îi cunoştea numele, iar pe scenă se juca piesa scrisă de el. Bărbatul se aplecă uşor, şoptindu-i la ureche:

-Vă rog să priviţi spectacolul.. Vorbim în pauză.

Pe scenă se juca primul act. Replicile se derulau una după alta, în cascadele de râs ale spectatorilor. Aproape o oră de voie bună, hohote de râs şi aplauze spontane. Urmă pauză de act.

La bufet, înghesuială, iar în foaier, pufangiii îşi dădeau cu părerea despre piesă.

În sală, bărbatul grizonat îi întinse mâna lui Storin.

-Domnule Liveanu, îmi daţi voie  să mă prezint: Berceanu Ştefan, directorul acestui teatru. De asemenea, soţia mea, Olga Berceanu. – Storin îi sărută mâna. – Pe doamna Adelina o cunosc. Datorită dumneaei, sunteţi astăzi aici, la premiera piesei dumneavoastră. Încă o dată: felicitări din toată inima.

-Mulţumesc.

-După cum a decurs primul act, piesa dumneavoastră are un succes garantat.  Dar ne-am luat cu vorba. Să mergem puţin în biroul meu. Suntem aşteptaţi.

Storin îl privi mirat:

-De cine?

- O să vedeţi.

Urcară scara la etaj. Într-adevăr, erau aşteptaţi. Până şi Adelina rămase uimită. Spoturi şi microfoane portabile, reporteri, cameramani.

-Domnule Liveanu, vă las pe mâna lor. Aveţi în faţă televiziunea locală precum şi reporteri de la presă. Succes.

Luminat de spoturi, Storin se trezi în faţa cameramanilor şi a microfoanelor portabile,   a telefoanelor digitale care luau instantanee, proţăpite în faţa lui. Urmă un interviu galopant, plin de întrebări din viaţa lui şi despre lucrarea sa dramatică.

La un moment dat, la un difuzor din birou, o voce anunţa că spectatorii erau invitaţi în sală. Buimac de atâtea surprize, Storin înţepenit în scaun, urmărea cu sufletul la gură derularea spectacolului. A urmat a doua pauză, după care, ultimul act. Actorii erau bulversaţi. Trebuiau să improvizeze mişcări scenice. Din cauza râsetelor şi aplauzelor din sală, replicile di n text nu se mai auzeau clar. Erai voalate. A venit şi finalul. Suspansul piesei. Sala era în delir. În picioare, spectatorii îi aplaudau frenetic pe actorii înşiraţi la rampă.

În aplauzele ce nu se mai sfârşeau, cortina se deschidea şi se  închidea mereu. Spectacolul a avut un succes fulminant.

Emoţionat la maxim şi cu lacrimile şiroind, Storin aplauda şi o îmbrăţişa mereu pe Adelina.

Din culise apăru pe scenă directorul teatrului. La mai multe insistenţe, în sală se făcu linişte. Cu un microfon portabil în mână, directorul începu să vorbească.

-Dragi spectatori, la aşa o avalanşă de râsete şi aplauze spontane, nu ştiu ce aş mai putea spune. Verdictul l-aţi dat Dvs. Premiera din seara aceasta a avut un succes total, iar „Vioara” va avea o viaţă lungă pe această scenă. Vă mulţumesc.

O explozie de aplauze şi ovaţii puse stăpânire pe toată suflarea. La insistenţele directorului se făcu din nou linişte.

-Vreau să vă mai spun ceva. Orice piesă,  fie comedie sau dramă, are un autor, pe care puţini îl cunosc. Un fel de anonim al creaţiei dramatice. De data asta, aveţi un privilegiu. Autorul acestui succes teatral este de-al nostru. Este gălăţean. Este aici! În concluzie şi cu deosebită plăcere, invit pe scenă pe domnul Liveanu Storin, autorul acestei magnifice creaţii dramatice.

Delirul spectatorilor ajunsese la apogeu. Sute de guri strigau în cor un singur cuvânt:  A – u – to – rul!   A-u-to-rul!!…

Şi autorul ajunse pe scenă în braţele directorului. În mijlocul actorilor şi ţinându-se de mâini, Storin saluta spectatorii extaziaţi, aplecându-se mereu.

În sfârşit, cortina rămase închisă. Începu o nouă nebuneală. Actorii, tehnicienii şi spectatorii strecuraţi pe furiş în culise, stăteau la coadă pentru autografe. La un moment dat, cei de la coadă s-au dat la o parte. Cu programele în mână, directorul şi Adelina se apropiară de Storin. Politicos, directorul se retrase în spatele Adelinei. Storin ridică privirea.

-Ina!!!…

-Da, Lawy, Ita ta te roagă să-i dai un autograf.

-Numai un autograf? Nu se poa!!

Ţâşni de pe scaun şi o îmbrăţişă, sărutând-o.

-Nebunaticule!

În râsetele generale, dădu autografe directorului şi celorlalţi, după care, însoţiţi de director plecară cu autobuzul teatrului la banchet.

***

Atmosferă de local. Ca la orice petrecere. Mai ales la un banchet. Muzică, clinchet de pahare, hărmălaie, vânzoleală, fumăraie şi multă voie bună.

Veseli şi bine dispuşi, Storin şi Adelina stăteau la taclale. Zâmbind, Storin îi cuprinse peste masă mâna Adelinei. Îşi zâmbeau reciproc.

-Ce-i, Lawy? Vrei să-mi spui ceva?

-Ce-aş mai putea spune? Mi-ai făcut-o. – Începu să râdă. – Cu vârf şi îndesat. Totuşi, aş fi curios să aflu…

-Ce?

-Cum ce? Cum a ajuns manuscrisul piesei la teatru, cine l-a aprobat şi în toată povestea asta, cine e complice.

Adelina izbucni în râs.

-Eu!

-Tu? Bineînţeles. Cine altcineva ar putea fi? Îmi povesteşti şi mie?

Aşa, pentru cultura mea generală.

Pufniră în râs.

-Bine, Lawy, am să-ţi spun. Mai ţii minte ce m-ai întrebat acasă înainte de a pleca le teatru?

-Ce?

-În ce lună suntem.

-Da, era vorba de luna august.

-Acum, te întreb şi eu ceva. Ce zi e mâine?

-Mâine? Parcă…duminică.

-Nu, Lawy, ce dată?

-Păi, dacă azi e în cinci, mâine e în şase august.

-Şi?…şi?… şi?…

-Şi ce?

Râdeau cu poftă.

-Mâine, a cui oare e ziua de naştere?

Storin rămase pe gânduri.

-Ai dreptate. Am uitat. E ziua mea. Şi ce legătură este între ce s-a întâmplat şi ziua mea de naştere?

Are, Lawy, are. Surpriza ce ţi-am făcut-o azi. Cadoul meu pentru ziua ta. Dar surpriza ţi-am făcut-o cu o zi  înainte.

Storin o privea buimăcit, plin de admiraţie.

-Doamne!…acum mi-a picat fisa! Ina! Dragostea mea, ştii tu oare ce ai  făcut pentru mine?

-Da, Lawy, ştiu, am văzut la teatru. Am vrut să te văd fericit. Şi am reuşit.

-Dar…cum ai reuşit? Vreau să spun, cum a ajuns manuscrisul meu la teatru?

-Foarte simplu. Ideea mi-a venit acum câteva luni. Având creaţiile tale în memoria calculatorului, am tras pe copiator un exemplar din piesă. Şi gata!

-Cum gata? Ce-a urmat?

-M-am dus cu manuscrisul în audienţă la directorul teatrului. Arătându-i legitimaţia mea de scriitoare şi vorbindu-i despre talentul tău literar şi dramatic, a acceptat să lectureze manuscrisul. Restul, îl ştii. S-a materializat azi, pe pielea ta, în faţa unei săli pline de spectatori. Dramaturgul meu! Nebunaticul meu drag!

-Ina! Ce fericit m-ai făcut? Oare îţi voi putea răsplăti vreodată măcar cât de puţin, din tot ce-ai făcut şi realizat pentru mine?

-Vei putea, Lawy. Sunt sigură că vei putea.

-Cum? Tu, scriitoare, iar eu un simplu anonim.

-Fost anonim. Acum vei fi cunoscut. Şi arhicunoscut. Iar răsplata ta va fi foarte simplă. Sinceritate, dragoste sufletească şi cât de multă proză, poezii şi piese de teatru. De rest, mă ocup eu. Vreau s fiu impresarul tău. De acord?

-Doamne, ce mi-e dat să aud! O scriitoare, impresarul unui prezumtiv dramaturg. Asta întrece orice imaginaţie.

-Nu-i nici o imaginaţie, ci pură realitate. De acum, portiţa succesului îţi este întredeschisă. Nu-ţi rămâne decât s-o deschizi în  lături cu propriile creaţii şi să păşeşti pe covorul celebrităţii.

-Ce cuvinte frumoase şi ce imbold creativ îmi sugerezi! Mulţumesc din suflet!

-Te rog, nu începe cu laudele.

Pentru mine a fost ceva firesc să ajut un talent să se afirme. Am încercat şi am reuşit. Mai departe, depinde de tine şi de forţa ta creatoare.

-Ina, cât de mult ne asemănăm!

-Adică?

-Acelaşi talent narativ al cuvintelor, acelaşi vocabular elevat de cultură generală. Şi totuşi, eu sunt la degetul tău mic.

-De ce?

-Cum de ce? Tu ai tipărit  zeci de creaţii, ai relaţii culturale pe internet pe tot globul, legitimaţii peste legitimaţii. Pe când eu? N-am măcar o legitimaţie. Ba nu! Am! Legitimaţia de transport în comun.

Începură să râdă în hohote.

-Răbdare, Lawy, răbdare. Cât de  curând vei fi cunoscut şi vei avea şi legitimaţie. Şi nu una, ci trei.

-Cum adică, trei?

-Uite-aşa! Una de romancier, una de poet şi alta de dramaturg.

-Vise, Ina, vise irealizabile. La vârsta mea nu ştiu dacă mai apuc să intru în posesia unei asemenea legitimaţii. Pentru asta trebuie să treacă mult. Foarte mult. Iar eu nu mai am.

-Ce nu mai ai?

-Timp. Timp, Ina. Mâine împlinesc 80 de ani. Se apropie funia de par. Timpul meu de acum este măsurat: linguriţă cu linguriţă. Iar la urmă, picătură cu picătură. Clar?

-Lawy, pentru Dumnezeu, iar ai momentele acelea.

-Ce momente, Ina?

-Instantaneu, te-a pocnit melancolia.

-Adică vrei să spui că m-a pocnit realitatea. Asta e.

-Lawy, hai să schimbăm subiectul. În seara asta sunt fericită cum n-am fost niciodată. Aşa vreau să te văd şi pe tine, iubiţelul meu drag. Mâine, o luăm de la capăt.

-Cum adică?

-Cum necum, e ziua ta de naştere. Vom face un mic guleai.

Storin o privi mirat.

-Guleai? Ce mai e şi asta?

-Petrecere, Lawy. O expresie rusească.

-Şi unde mergem? Unde vrei?

Ina zâmbi misterios:

-Nicăieri.

-Am înţeles. Vom sărbători acasă.

Acelaşi zâmbet incitant.

-Ne!

-Atunci?…Unde?

-Totul este aranjat. Pentru mâine seară am rezervat la Continental, şase locuri. O aniversare  într-un cadru intim, plăcut şi liniştit. Fără nebuneala de la banchet. Mulţumit?

Storin o privea năuc. Nici un cuvinţel, nimic. Mut. Stâncă.

-Nu spui nimic?

-Ce-aş mai putea spune? M-ai dat gata. Doamne, ce-ţi mai tună bibilica! Să-ţi spun mulţumesc? Prea puţin. Să te cer de soţie? Nu-mi permite vârsta. Atunci, Doamne! Ce să fac? Nu ştiu. Cred că nimic. Trebuie să mă resemnez.

Se ridică brusc şi aplecându-se peste masă o sărută pătimaş.

-Comoara mea! Dragostea mea! Cât te iubesc! De-ai şti!

-Ştiu, Lawy, ştiu că mă iubeşti. Aşa cum te iubesc şi eu. Ca un preludiu aniversar, hai să ciocnim un pahar.

-Să ciocnim, Ina.

Ciocniră cupele.

-La mulţi ani, Lawy. Îţi doresc viaţă lungă, sănătate şi cât mai multe legitimaţii.

Se sărutară.

-Mulţumesc, Ina, îţi mulţumesc din suflet.

Deodată, rămase pe gânduri.

-La ce te gândeşti?

-Sunt curios să ştiu cine sunt ceilalţi patru.

-Care patru?

-Păi cum? N-ai spus că ai rezervat şase locuri? Adică patru scaune vor rămâne goale? De mon plaisire?

-Ai dreptate. Nu ţi-am spus. Văd că trebuie să-ţi dezvălui a doua surpriză.

-Iar surpriză?

-Să zicem. Iată despre ce este vorba. Cu ceva timp în urmă, l-am rugat pe directorul teatrului să programeze premiera în preajma zilei tale de naştere. Plin de entuziasm a acceptat cererea. În plus, m-a întrebat dacă accept să fie invitat la onomastica ta. Nu-mi venea să cred. Vrea să te vadă fericit. O bunătate de om. Aşadar, mâine seară va veni la Continental cu soţia.

Storin o privea perplex.

-Cum adică? Un director de teatru ce aproape nu mă cunoaşte vrea să participe la onomastica mea?

-Da, Lawy, vrea; şi din tot sufletul. Repet: Vrea să te vadă fericit. Cât priveşte celelalte două locuri, sunt rezervate pentru şefa contabilă a teatrului şi soţul ei. Deci, mâine seară, vom fi şase. Eu voi plăti consumaţia, iar ei, vor veni cu cadouri. Acum, că ţi-am deconspirat surpriza, eşti mulţumit?

Storin se aplecă din nou peste masă, sărutând-o.

-Doamne!…Ce zi!…Câte mistere!! Şi totuşi!…

Ina îl privi nedumerită.

-Ce totuşi?

-Tot ce-ai făcut pentru mine. Surpriza de la teatru cu piesa, iar acum, a doua surpriză, cu onomastica mea la Continental. Cadoul ce mi l-ai oferit cu premiera piesei a întrecut toate aşteptările. Dar în ce priveşte guleaiul, cum i spui tu, ei bine, aici am şi eu un cuvânt de spus.

Adelina îl privi contrariată:

-Nu-ţi place  la Continental?

-Nu, Ina, n-are importanţă unde vom petrece. Dar nu-mi pot permite pentru nimic în lume, să-ţi sacrifici pensia  pentru onomastica mea. În consecinţă…

Sub privirile mirate ale Adelinei, Storin scoase din portofel o bancnotă de 500 de lei. Luând uşor mâna Adelinei, puse în palmă bancnota şi îi sărută mâna.

Adelina privea  buimacă bancnota din palmă.

-Lawy! Pentru Dumnezeu! Ce înseamnă asta?

-Asta? Nu înseamnă nimic. Acum, mi-a venit, în sfârşit şi mie rândul.

Îi puse gingaş un deget pe buze.

-Dragostea mea, te-a întrebat cineva ceva?…CIOCUL MIC!

P.S.   În decurs de un an, patru teatre din ţară aveau în repertoriul stagiunii trei piese semnate de Storin Liveanu.

A fost legitimat: dramaturg.

Acum, finisează un scenariu de film. Oare urmează o nouă legitimaţie?

10 februarie 2009

STANISLAV LACOMCHIN