ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Moto: Destinul este pecetea vieţii, încrustată pe veci, ireversibil, în soarta fiecărui muritor.

P R O L O G

Personajele principale din această nuvelă sunt reale, viabile. Trăiesc.

Atunci, în ziua fatală, la 10 septembrie, 1989 destinul a vrut să-i ferească din ghearele morţii care a secerat atâtea suflete nevinovate. În ziua catastrofei nu erau pe vas. Atunci, îşi vedeau de viaţa lor cotidiană, neştiind ce le pregăteşte soarta. Amândoi au rămas văduvi.

El, fără soţie, ea, fără soţ. Şi tot amândoi aveau copii.

Fiind colegi de muncă în aceeaşi întreprindere, cu timpul, s-au ataşat unul de altul şi şi-au unit destinele, formând două familii, spre fericirea copiilor care nu aveau, unul – tată, iar altul – mamă.

În timpul catastrofei de pe Mogoşoia, el era sudor iar ea muncitoare. Unde lucrau şi cum se numeau, nu are nici un sens să relatez.

Gestul lor omenesc mi-a sugerat subiectul nuvelei. În prezent, ce s-a întâmplat cu cele două familii, nu ştiu. Şi nici n-ar fi cazul. Nu mi-aş permite să descriu viaţa a două familii reîntregite datorită destinului. Atât şi nimic mai mult.

Lecturând nuvela, poate cititorul îşi pune o întrebare: de ce majoritatea întâmplărilor din nuvelă au o tentă optimistă.

Simplu. Aşa mi-am imaginat eu.

N-am vrut să creez o dramă.

Numai cuvântul Mogoşoia sugerează pregnant, prin ce au trecut cele două familii. Cert e un lucru.

Având scheletul subiectului, am dezvoltat o poveste a unui cuplu ce şi-a refăcut familiile.

Toate întâmplările din nuvelă, ce se derulează pe o perioadă de 12 ani, sunt pure imaginaţii şi n-au nici o legătură cu viaţa privată a celor două familii reale, care poate că trăiesc şi în prezent. Aşa mi-am imaginat eu noua viaţă a celor două destine.

Ce-a ieşit? Rămâne ca iubitul cititor să-şi dea verdictul.

Cam atât.

Autorul

C A T A S T R O F A

10 septembrie 1989. Apusul verii. Preludiul toamnei. O zi ca oricare alta din viaţa cotidiană, plină de necazuri, bucurii sau deznădejdi. Divorţuri, naşteri, crime, căsătorii, înmormântări şi câte altele, care, toate la un loc se rezumă la două cuvinte: Destinul vieţii.

Şi totuşi… n-a fost o zi obişnuită. A fost o zi fatidică. O zi plină de neputinţă în faţa a sute de destine distruse. O, Doamne!! O zi plină de deznădejdi, ce au îndoliat sute de familii.

Ora 7,20. Palatul navigaţiei din portul Galaţi. Forfotă, lume, bagaje. În faţa navigaţiei, un bărbat şi o femeie privesc nerăbdători spre staţia de tramvai. Era familia Ştefan. Tineri, plesnind de sănătate, bine dispuşi şi plini de viaţă.

El, înalt, atletic, plin de vitalitate şi forţă. Cu un păr negru, cârlionţat ce încadra un chip cu trăsături ferme, părea un cap de efigie romană.

Ea, puţin mai scundă, oarecum grăsuţă, cu şolduri proeminente, blondă, cu ochi albaştri şi trăsături frumoase.

Şi-au dat întâlnire cu nişte prieteni de familie. Urmau să plece împreună peste Dunăre, la Pisica, o localitate locuită de pescari lipoveni, cu pasagerul Mogoşoaia. Plimbarea era plănuită încă din vară, dar, din cauza serviciului, au tot amânat. Acum, având la dispoziţie două zile de recuperări din orele lucrate peste program, s-au hotărât să plece cu toţii pentru o zi, să facă nişte cumpărături. S-au cunoscut şi s-au împrietenit, prin intermediul lui Ştefan şi al Magdalenei, soţia lui Popişteanu. Amândoi erau colegi de birou.

Fane, cum era strigat de toţi, era achizitor, iar Magda era contabilă. Ambii erau mereu în contact profesional, opt ore pe zi. Cu trecerea timpului, au ajuns să se tutuiască. Fane avea un ghindoc de fată de şase ani, iar Magda, un mic ştrengar de 8 ani. Toni şi Eli. Adică Elvira Ştefan şi Popişteanu Tomescu.

Soţul Magdei, Popii pe numele mic, era inginer, iar soţia lui Fane, Eleonora, era dactilografă. Ambele familii s-au cunoscut şi s-au împrietenit la un revelion. Familia Ştefan care locuia la curte, a invitat cu ani în urmă familia Popişteanu să petreacă revelionul împreună. Era în 1985. De atunci, familiile au devenit prietene la cataramă. O prietenie sinceră, fără compromisuri.

Majoritatea duminicilor şi a sărbătorilor şi le petreceau împreună. Familia Popişteanu, locuind la bloc, întâlnirile aveau loc reciproc, când la unii, când la ceilalţi. De obicei, vara, lui Popii îi plăcea la Fane. Petreceau în curte până seara, târziu, jucând rummy, table sau poker.

Când soţii jucau table, Ela şi Magda stăteau la taclale, în timp ce Tomi şi Eli se jucau în curte, trăgând biata pisică de coadă sau călărind blândul ciobănesc Bob. Nostimada cea mare era când jucau cu toţii rummy sau poker. Nu se juca pe bani. Ca jocul să fie captivant, Ela împărţea la fiecare câte o sută de boabe de fasole, ori alte boabe pentru mizele respective. Odată, Popii a făcut o mare boacănă. A adus pe ascuns de acasă două mâini de fasole şi a început să mizeze cu ele. Ela a observat că boabele lui Popii erau mai mici, a tăcut şi n-a zis nimic. La sfârşitul jocului, când s-au numărat boabele, surpriză: în loc de 400, pe masă erau 439 de boabe. Ela a pus deoparte boabele mici şi le-a numărat: 39 în cap! Prins cu mâţa-n sac, Popii a recunoscut până la urmă potlogăria. S-a râs pe săturate. Drept pedeapsă, a fost obligat să plătească o consumaţie la cofetărie pentru 6 persoane. În concluzie: două familii fericite, ce se complăceau reciproc, într-o prietenie sinceră şi durabilă.

Dar, ce nu ştiau cele două familii, avea să se deruleze în mod tragic, peste 30 de minute.

O, Doamne!! Două familii şi alte sute de suflete, aveau să fie curmate brusc de implacabila moarte. Deznădejde şi lacrimi pentru cei rămaşi, odihnă şi pace veşnică pentru cei plecaţi în ceruri.

Ora 7,30. Fane, nerăbdător, se foia pe trotuar, tot privind ceasul de la mână.

-Ce-o fi cu Popiştenii? E 7,3o! O să scăpăm cursa.

-Ai răbdare. Trebuie să apară.

Privi staţia.

-A, uite, vine tramvaiul.

-A dat Dumnezeu!

Priveau amândoi la lumea ca cobora şi se suia în tramvai. Nici urmă de Popişteanu. Uşile se închiseră şi tramvaiul o luă din loc. Enervat, Fane îşi aprinse o ţigară.

-Asta-i culmea! Aşteptăm aici ca nişte caraghioşi, iar Popii şi Magda, nicăieri. Ce-o fi cu ei? Ceva?…Cumva?…

Eleonora îl privi mirată:

-Ce?!?…Nu înţeleg!

-Nimic. Mă gândeam dacă nu s-a întâmplat ceva.

-Nu mai fi cobe. Ce să se întâmple?

-Nu ştiu. Mă gândeam şi eu. – Urmă o pauză de tăcere.

-Ai luat borcane? Văd că geanta e aproape goală.

- Borcane?..Ce să fac cu ele?

-Păi cum? În ce pui mierea?

Ela începu să râdă.

-Măi, Fane, mierea se vinde, o dată cu borcanul vânzătorului. Doar nu te duci cu sticla să cumperi borş.

Ştefan o privi absent.

-Ai dreptate. Nu mi-am dat seama.

O maşină Trabant opri lângă trotuar şi claxonă de două ori. Fane şi Ela întoarseră privirile. Popii coborî din maşină şi deschise portiera din spate. Magda, îmbrăcată sport, coborî şi ea. Maşina dispăru în trafic. Popiştenii se apropiară. El, de statură mijlocie, grăsuliu, plin de vervă. O pereche de ochelari de vedere îi conferea o alură de intelectual.

Ea, înaltă, suplă, cu un mijloc de viespe. Un păr negru tăciune se revărsa pe umeri, încadrând un chip oval, cu trăsături delicate. Ochi căprui, cu o privire languroasă, un năsuc puţin în vânt şi o gură senzuală, întregeau aspectul unei femei apetisante. Era mult mai frumoasă decât Ela. Se apropie de ea şi o îmbrăţişă cu căldură.

-Ce faci, scumpete?

Ela îi zâmbi.

-Bine. Vă aşteptam.

Popii, vesel, plin de exuberanţă, cu braţele larg desfăcute, exclamă:

-Ce fac porumbeii?

Ştefan îl privi şi râzând, îi dădu un ghiont.

-Porumbeii erau să-şi ia zborul la cuibuşorul lor. Credeam că nu mai veniţi. Număram tramvaiele ce soseau. Popii şi Magda, pace! Nema!!

-Ne-a repezit maşina de la întreprindere. Dar observ ceva.

-Ce?

-Cum ce? Singurei?

-A, da, Eli. Am lăsat-o la bunici. Dar voi?

-Ce noi?

-Unde-i piţiponcu’?

-Adică Tomi. – râse. E în tabără. În vacanţa ce se termină. Pe 15 începe şcoala.

-Cum s-ar spune, liberi ca pasărea cerului. Încă o lună de miere!

Popii vesel, îl ameninţă cu degetul:

-Fane…fără insinuări.

-Nu-i nici o insinuare. Asta-i realitatea. Liberi! Liberi! Liberi” Bravissimo!! Dar ne-am luat cu vorba. Hopa, sus şi fuguţa la vas. Altfel, rămânem pe mal şi ne întoarcem acasă.

În grup, ocoliră clădirea, se apropiară de pasarelă şi se aşezară la coadă în drum spre ponton, unde era tras pasagerul. Strecurându-se printre pasageri, câţiva tineri cărau de zor la bufet, navete cu băuturi şi gustări.

Puhoiul de lume de toate vârstele, alergau grăbite de pe ponton pe vas, să ocupe locuri. Cabinele erau deja pline ochi. De asemenea, şi cele două punţi. Magda şi Ela urcară pe puntea superioară, urmate de Fane şi Popii. Apucară locuri pe băncile aliniate de-a lungul balustradelor. Vânzoleala se domoli. Pasarela era liberă. Sute de trupuri stăteau înghesuite pe locuri sau în picioare, nerăbdătoare să ajungă la Pisica. Parâmele fură trase pe vas, motorul începu să duruie. Sirena şuieră de câteva ori strident, aruncând jeturi de aer şi vasul se distanţă de ponton. De pe mal se vedea clar denumirea vasului cu majuscule : MOGOŞOAIA.

O!!!…Cerule!… Un nume predestinat morţii. Fane şi Popii îşi aprinseră ţigările iar Magda şi Ela sporovăiau de zor. La un moment dat, Popii rupse tăcerea:

-Atenţie la Mandea! Mă duc la bufet să iau nişte beri. Mai vrea cineva ceva?

Toţi se priviră, dând negativ din cap.

-Nu?.. Bine!…Am plecat. A!! Fane, ai grijă de fete. Şi, atenţie la buzunare.

Coborî scările dispărând spre cabine. Priveau cu toţii cum malul se îndepărta din ce în ce. Cu cât se îndepărta de mal, o ceaţă deasă puse stăpânire pe tot vasul. Nu se mai vedea nimic. Linţoliul lugubru de umiditate al ceţii începu să pătrundă prin îmbrăcămintea pasagerilor, creând o stare de disconfort. La un moment dat, Ela se ridică în picioare şi şopti ceva la urechea lui Fane care încuviinţă din cap.

-Bine, du-te. Fii atentă la trepte.

Ela îi făcu din mână Magdei şi coborî scara. Magda îl privi nerăbdător pe Fane.

-Unde a plecat?

Fane zâmbi.

-S-a dus să facă piş.

Magda îl privi o clipă zâmbind şi izbucni în râs. De jos se auzea un acordeon dezacordat ce se chinuia să încropească o melodie populară. Lângă ei, un grup de nuntaşi, cu floricele albe la butonieră şi cu buzunarele căptuşite cu sticloanţe, se chinuiau să ţină isonul acordeonului, urlând fără noimă, scoţând sunete stridente.

Din când în când, şuieratul sinistru şi profund al sirenei, acoperea zgomotul molcom al motoarelor, sfâşiind parcă liniştea şi ceaţa ce-şi întinsese mantia lugubră peste tot.

ORA 8!! ORA FATIDICĂ!!!

Ora disperării şi a deznădejdii!!

Magda stătea în picioare, rezemată cu mâinile de balustradă. Fane, stând pe bancă, îşi aprinse iar o ţigară.

-Ce-o fi cu ei?… Nu apare nici unu’.

Magda îl privi zâmbind vesel:

-Asta-i bună şi cu tine! S-a dus fata să se uşureze şi faci atâta tapaj. Cât priveşte Popii, s-o fi întâlnit cu vreun cunoscut şi stau la un pahar de vorbă.

Fane întoarse privirea spre ea zâmbind.

-Aşa o fi. Dacă zici tu” Dar dacă acel cunoscut este de gen feminin? Aud? – Râse.

-Ce vrei să spui, adică? Că Popii e fustangiu?

-Mai ştii? Ţine minte: întotdeauna, ispita este preludiul păcatului, iar sărutul este arvuna patului.

Magda începu să râdă în hohote.

-Măi Fane, nu te ştiam filozof. Cum adică? Îl crezi pe Popii în stare să se cupleze instantaneu? La comandă?

Începură să râdă împreună.

În clipa aceea se produse inevitabilul!!…Începutul sfârşitului!! O trosnitură puternică a cutremurat vasul din toate încheieturile. În câteva secunde vasul se aplecă pe partea unde stăteau Magda şi Fane, ajungând cu balustrada la vreun metru de apă. Amândoi se priviră îngroziţi. Fane se trezi urlând:

-Doamne!!…Ela!!!…Popii!!!…

Urmă al doilea impact. Bucăţi din cabina de comandă zburau prin aer, prăbuşindu-se cu zgomot pe suprafaţa apei. În urma şocului, Magda fu proiectată peste balustradă, dispărând în apă. Fane apucă să vadă prin ceaţa deasă o umbră imensă ce înainta şi acoperea implacabil vasul.

Dându-şi seama de realitate, urlă:

-Magda!!!

Trase puternic aer în piept şi se azvârli în apă, depărtându-se de vas. În câteva secunde, umbra enormă şi lungă trecu razant pe lângă el, urmată de altă umbră şi alta şi alta. Şi-a dat seama. Era un convoi de barje. Înnebunit, îşi făcu vânt sub apă, sfredelind cu privirea abisul opac şi translucid.

-Magda!!!…Doamne!… Unde-o fi?…

Privi în jos. Dedesubt, la câţiva metri, o umbră gălbuie cobora uşor spre fund. Costumul sport al Magdei era galben.

Doamne!!! Era ea!!!

Exasperat, înotând în picaj, ajunse la umbră. Era ea! Cu braţele şi picioarele desfăcute, se scufunda uşor. Părea inertă. Părul lung se răsfirase în apă sub formă de evantai. Instinctiv, înfăşură părul în jurul mâinii sale şi începu să înoate spre suprafaţă. Simţea că se sufocă. Nu mai avea aer. Cu un ultim efort, înotă în sus şi ţâşni la suprafaţa apei. Trase cu putere aer în piept şi privi chipul Magdei. Părea că doarme. Părul ud era lipit în şuviţe pe faţă şi pe frunte.

-Doamne!!!…Magda!!! Eu sunt!!! Fane!!!…Pentru Dumnezeu!!!… Spune ceva!…Mă auzi?…

Dând din picioare, îi cuprinse cu mâinile capul şi inspirând puternic, îşi lipi gura de a ei, suflând cu putere. Nimic!! Repetă de câteva ori respiraţia gură la gură. Tot nimic.

-Magda!!!…Revino-ţi!!! Am scăpat!!!!… Doamne!!! Nu se poate!!!….

Privi panicat în jur. Un perete din cabina de pilotaj venea plutind în derivă spre el. Doamne Dumnezeule!!!…Salvarea lor!!! Din câteva braţe ajunse la peretele plutitor. Cu un efort supraomenesc, reuşi s suie corpul Magdei pe improvizata plută. Se căţără pe plută, târî corpul Magdei în mijlocul peretelui şi începu respiraţia gură la gură, apăsând alternativ pieptul Magdei de câteva ori.

-Doamne!!!…Ajută-mă!!! Magda!! Revino-ţi!… Sunt eu, Fane!! Prietenul vostru!!! Te implor!!! Rezistă!!!!…Nu pleca!!…Isuse!!!

Continua precipitat respiraţia şi apăsarea pieptului în prize sacadate. La o apăsare mai puternică, trupul Magdei se zgudui într-un tremur total şi un mic jet de apă clăbucită ţâşni din gură. Fane începu să plângă de bucurie, continuând apăsările.

-Doamne!!! Îţi mulţumesc!!! Magda!!! Rezistă!!! Te rog!!!… Te implor!!!…Ai scăpat!!!

Continuă apăsările.

-Aşa!…Aşa, Magda!!! Scuipă apa din tine!!!

La fiecare apăsare, gura Magdei se umplea de apă ce se prelingea pe gât. La un moment dat, genele ei începură să clipească precipitat şi deodată rămaseră deschise. O privire fixă şi pierdută sfredelea chipul lui Fane care era extaziat.

-Magda!!!…Eu sunt!!!…Fane!!!… Prietenul tău!!!

O mângâie uşor.

-Mă auzi?

Corpul Magdei începu să-şi revină. De asemenea, şi ochii. Acum, privirea era normală. Dădu uşor din cap în semn de DA, când un şuvoi puternic de apă îi inundă din nou gura, zguduindu-i iarăşi corpul. Pentru prima dată începu să tuşească şi să scuipe cu propriile puteri.

-Aşa, Magda!!! Aşa!!!!…Scuipă!!!… Scuipă tot!!!…O, Doamne!!! Ai scăpat!! Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!!!…

Plângea ca un copil. O privea cu nesaţ şi plângea sughiţând. Îi ţinea capul într-o parte, în timp ce ultimele picături de apă se prelingeau din gură. Încet, încet, respiraţia îi deveni normală iar zvâcnirile corpului se estompaseră. Uşor, pleoapele clipiră din ce în ce mai rar, rămânând închise. Adormise. Fane apropie urechea de pieptul Magdei. Inima bătea normal, iar respiraţia era liniştită. Privi în jur. Nu se vedea nimic. Plutea în derivă pe un covor de ceaţă deasă.

În jurul plutei, ici-colo, se vedeau plutind diverse obiecte: bucăţi de scânduri rupte, sticle şi pahare de plastic, scaune ciuntite, obiecte de uz personal, sacoşe din plastic şi câte altele. Privind rămăşiţele dezastrului ce pluteau legănându-se, brusc, reveni la realitate.

-Doamne!!!…Ela!!!…Popii!!! Blocaţi şi înecaţi în cabinele vasului. Popii la bufet iar Ela la WC. A rămas singur. Atât el cât şi Magda. Doi văduvi şi două suflete orfane. O fetiţă fără mamă şi un băiat fără tată.

-Doamne!!! Bine că au scăpat. Două suflete nevinovate, doi bobocei ce înmugureau şi înfloreau pe firmamentul vieţii. Probabil că destinul a vrut aşa. Bine că nu i-a luat şi pe ei. Privi din nou în jur. În aval, cerul părea mai luminat. Treptat, cerul se lumina din ce în ce, negura se risipi instantaneu şi soarele binefăcător mângâie vălurelele Dunării. Văzu malurile. Erau în mijlocul Dunării. Privi spre malul gălăţean.

În clipa aceea pluteau uşor în derivă în dreptul şantierului naval. Pe panta de lansare a navelor se zăreau oameni. Exasperat, îşi smulse cămaşa de pe el, se ridică în picioare şi începu să fluture frenetic cămaşa prin aer, strigând încontinuu după ajutor.

Observă forfotă pe mal, o grupare de oameni ce fugeau de-a lungul malului, după care, auzi estompat, zgomotul unui motor. Încet, încet, zgomotul crescu. Era la capătul puterilor. Cu un ultim efort, zări o vedetă rapidă ce spinteca apa cu viteză, venind glonţ spre plută. Motorul se opri şi vedeta acostă lângă plută. Zări câţiva oameni ce-l priveau. Epuizat la maximum, se prăbuşi în genunchi şi căzu leşinat peste trupul Magdei.

***

Î N M O R M Â N T A R E A

11 septembrie 1989. Dimineaţa. Spitalul judeţean Galaţi, secţia Terapie intensivă. Miliţie, oameni de ordine cu banderolă la mână. În curte, maşini de la televiziunea română. Se montau antene, se proba sunetul. Electricieni, cameramani, sunetişti, maşinişti.

Pe holul secţiei, aceeaşi vânzoleală. Cameramani, reporteri de la „Viaţa Nouă” şi de la cotidienele din ţară: „Scânteia”; „Scânteia tineretului” şi altele.

Cazul Mogoşoaia era pe buzele tuturor. Se dusese buhu’. Pe holul secţiei, înţesat cu rude şi pleiada de reporteri, la uşa unei rezerve, un miliţian. Nimeni nu avea voie să intre în rezervă. Un grup de halate albe se opri la uşa păzită. Doi doctori şi trei asistente intrară în salon. O rezervă mică, curată, cu două paturi, o măsuţă cu două scaune. O asistentă care era înăuntru, luă de pe masă două fişe medicale şi le dădu unuia din doctori.

Fugitiv, doctorul parcurse fişele şi întrebă asistenta cu glas scăzut:

-Cum se mai simt, acum? Au început să-şi revină?

Mai mult şoptind, asistenta răspunse:

-Da, tovarăşe doctor. Totul a revenit la normal. Atât pulsul cât şi celelalte organe.

Doctorul privi ecranele aparatelor ce erau cuplate cu multe fire şi ventuze la cei doi pacienţi din paturi.

-Da, totul e în regulă. După cum arată diagramele prognosticul este favorabil.

Într-un pat se simţi mişcare.

Ambii doctori se apropiară de pat. Fane, cu ochii mari deschişi, privea nedumerit grupul de halate albe. Doctorul se aplecă uşor, aşezându-se pe marginea patului.

-Bună dimineaţa.Vă rog să nu vă mişcaţi. Puteţi să vorbiţi?

Cu o privire pierdută, Fane răspunse:

-Da.

-Foarte bine. – Se uită puţin spre fişa lui Fane şi continuă: Cum vă numiţi?

Cu o voce şoptită, Fane îi răspunse:

-Ştefan Mazăre.

Doctorul zâmbi:

-De ce Mazăre?

-Dacă aşa mă cheamă…

-Bine, bine, nu vă agitaţi. Am glumit. Acum vreau să văd ceva. – îi dădu deoparte pătura – Staţi relaxat. Începu să-i palpeze mâinile şi picioarele:

-Simţiţi ceva deosebit? Vreo durere?

-Da.

-Unde?

-Picioarele. Mă dor muşchii.

-E normal. Aţi făcut febră musculară. La efortul pe care l-aţi depus în apă, era previzibil. Acum, ridicaţi mâna dreaptă. Aşa…şi acum stânga. Vă dor?

-Puţin.

-Bine. Acum picioarele. Sus piciorul drept.

Fane ridică piciorul cu oarecare efort.

-Acum stângul. Mulţumesc. Îl înveli cu pătura. Să vă spun ceva. Aveţi un organism perfect sănătos. Faceţi sport?

-Merg foarte mult. Am muncă de teren.

-Perfect. Fumaţi?

Fane îl privi fâstâcit.
-Da.

-Ar fi cazul să-l lăsaţi. Acum sunteţi încă tânăr. Dar pe parcursul anilor, fumatul vă va afecta organismul, cu consecinţe imprevizibile. Aţi înţeles?

-Da, tovarăşe doctor.

-E în regulă. Bine că aţi scăpat cu viaţă, nevătămat.

Zâmbind, îl bătu uşor pe umăr şi se adresă celuilalt coleg:

-Intelectul e perfect. De asemenea şi memoria.

Îl privi din nou pe Fane.

-Vă rog să staţi liniştit. Nu vă agitaţi şi nu vă gândiţi la nimic. Bine?…

-Tovarăşe doctor, când pot să?…

Doctorul îl întrerupse:

-Tovarăşe Ştefan, v-am rugat ceva. Nu aveţi voie să vă agitaţi. Vă rog să vă relaxaţi. Trebuie să vă odihniţi, ca organismul să-şi revină la normal. Ne-am înţeles?

- Bine, tovarăşe doctor, am înţeles.

Doctorul se ridică, îndreptându-se spre celălalt pat. Aici, ce să vezi?… O mogâldeaţă de băieţel de câţiva anişori, pironit de fire şi ventuze, îl privea cu ochişorii miraţi.

Zâmbind, doctorul îl mângâie uşor.

-Bună dimineaţa, puişor. – Nici un răspuns. – Ţi-ai înghiţit cumva limba?

-Nu!!! – un NU ferm şi hotărât. Zâmbiră toţi.

-Aşa te vreau! Spune-mi, te doare ceva?

-Nu!

-Iar e bine. – Îi pipăi braţele şi picioruşele.- Simţi vreo durere?

-Nu!

-E în regulă. Ia să vedem

Privi ecranul, după care fişa medicală.

-Totul e perfect. Ia zi-mi: Cumva ţi-e foame? Vrei să papi ceva?

-Da!!! – Râsete generale –

-Aţi văzut? Ştie să spună şi DA. Bravo!

Îl mângâie din nou, adresându-se colegului:

-E băieţelul cu bidonul?

-Cred că da.

-Ce ţi-e şi cu destinul! Un bidon i-a salvat viaţa. Bine. Soră, ai grijă de aparate şi de tratament. Aici totul e perfect. Să mergem.

Părăsiră rezerva iar miliţianul îşi reluă paza. Pe partea cealaltă a holului, la secţia femei, tot într-o rezervă cu pază la uşă, conectată la aparate, Magda, ţintuită în pat, o privea pe asistenta ce-i pregătea pastilele în tubuleţe goale de medicamente. Umplu un pahar cu apă, goli un tubuleţ de pastile şi veni la capul patului.

-Acum, trebuie să luaţi două pastile. Vă rog.

Îi sprijini uşor capul, ridicându-l puţin.

-Aşa…foarte bine…gata.

Îi aşeză uşor capul pe pernă.

-Staţi liniştită. Odihniţi-vă.

Magda privea zâmbind la asistenta ce verifica sonda de urinat.

-Totul e în regulă.

Se aşeză la masă şi începu să răsfoiască o revistă. Într-un târziu, Magda rupse tăcerea:

-Soră, vreau să te întreb ceva.

Asistenta veni repede la pat.

-Spuneţi. Vă ascult.

-Soră, eu am fost salvată de la înec de un bărbat ce-mi este coleg de serviciu.

Asistenta o mângâie pe creştet zâmbind:

-Ştiu, cunosc toată întâmplarea. Ştie tot spitalul. Şi toate ziarele din ţară. Aşa colegi aş vrea să am şi eu.

Magda o privea cu oarecare teamă.

-Ştiţi ceva despre soarta lui? E teafăr?…A scăpat?

Asistenta zâmbi din nou.

-Liniştiţi-vă. Fiţi calmă. Nu aveţi voie să vă agitaţi. Eroul dumneavoastră este internat la secţia de bărbaţi. E viu şi nevătămat. Aşa că, nu vă faceţi griji.

Ochii Magdei se umplură de lacrimi ce se prelingeau uşor pe obraji.

Asistenta, panicată, o luă de mâini, urmărind cu privirea, când aparatele, când chipul plâns al Magdei.

-Pentru Dumnezeu!!!…Calmaţi-vă!!! Vă implor!! Nu aveţi voie să vă agitaţi, să vă enervaţi sau să vă emoţionaţi. Vă implor! Doamne!!

Îi şterse lacrimile şi privi din nou cu insistenţă aparatele.

-V-aţi calmat? Doamne, ce spaimă mi-aţi tras! – Privi ceasul de la mână. – E nouă şi ceva. A început vizita. La ora asta, doctorul poate că e în rezerva eroului zilei. E sub supraveghere medicală strictă, cu pază la uşă. Aşa cum sunteţi şi dvs.

Magda o privi liniştită şi schiţând un zâmbet, şopti:

-Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!!!

Rămase cu ochii deschişi, pironiţi în tavan, clipi de câteva ori şi ochii i se închiseră. Adormise.

***

Aceeaşi zi. După amiază. În valea oraşului, de la Palatul Navigaţiei şi până la Pescărie, strada era ticsită de un puhoi de lume şi mijloace de transport. Căruţe şi camioane, toate cu cel puţin un sicriu pe ele, se îndreptau să-şi ridice morţii, strecurându-se printre puzderia de oameni. Toată suflarea se îndrepta spre Pescărie.

Aici, pe malul Dunării era amenajat ad-hoc, un teren, acoperit cu copertină. Miliţienii şi gărzile patriotice, în uniforme, se chinuiau să ţină cât de cât în frâu, traficul infernal din jurul Pescăriei. În timp ce o parte din mijloacele de transport se îndreptau spre străzile oraşului, cu morţii în sicrie, alte maşini şi căruţe aşteptau să ia morţii recunoscuţi de rude. Scafandrii nu mai pridideau să scoată la mal cadavrele catastrofei. O echipă de muncitori le preluau de pe mal, ducându-le în tărgi pe terenul improvizat. Aici, erau întinşi pe jos cu mâinile pe lângă corp, unul lângă altul.

Femei şi bărbaţi de toate vârstele, copii şi tineri, condamnaţi de pronia cerească la odihnă veşnică.

Altă echipă, compusă din doctori veterinari şi salariaţi de la morgile din Galaţi, le injecta formol pentru prevenirea descompunerii premature.

Locurile rămase libere erau ocupate imediat de alte cadavre şi alte şi alte. Parcă s-ar fi scufundat Titanicul şi nu Mogoşoaia.

De-a lungul şirului de cadavre, un cordon de miliţieni şi gărzi patriotice ţineau la distanţă gură cască şi curioşii. Trecerea în revistă a cadavrelor nu era permisă decât rudelor şi cunoscuţilor, pentru recunoaşterea şi identificarea lor.

Când te uitai, lungul şir de cadavre părea purgatoriul în miniatură. Ţipete, plânsete, urlete. Cadavrele recunoscute erau aşezate în sicrie şi urcate în maşini sau căruţe.

Două şalupe nu mai pridideau să facă naveta între Galaţi şi Pisica.

Sicriele şi rudele erau îmbarcate în şalupe şi duse la Pisica. Se spune că în Pisica, nu există nici o casă în care să nu fi murit cineva.

În locul lui Fane şi al, Magdei care erau internaţi în spital, la recunoaşterea lui Popii şi a Elei, au venit părinţii lui Fane şi rudele morţilor. Primul a fost identificat Popii. Fără ochelari, cu un chip cadaveric, puţin umflat şi cu o vânătaie mare, urâtă, la una din tâmple. La vreo 14 cadavre înşirate, au găsit-o şi pe Ela. Ţeapănă, cu gura întredeschisă şi cu acelaşi chip cadaveric. Ambele sicrie ce au fost făcute la repezeală, la o fabrică de mobilă, au fost urcate în camionul întreprinderii. Părinţii lui Fane şi rudele morţilor se suiră în camionul care porni spre casa lui Fane. Aici urma să fie depuse ambele sicrie. Tot aici urma să se facă slujbele, priveghiul şi pomana după înmormântare. Încet, încet şi tot claxonând mereu, camionul a reuşit să iasă din înghesuiala de la pescărie. Urcă strada Portului, ajunse în bulevardul Republicii şi traversând câteva străzi, se opri în faţa casei lui Fane.

***

12 septembrie, 1989. Ora 14. La o aripă secundară a Spitalului Judeţean Galaţi, la intrarea destinată doar cadrelor medicale, un ARO era parcat lângă intrare. Era maşina se serviciu a întreprinderii unde lucra Fane. Din maşină coborî tatăl lui Fane. Mâinile erau ocupate cu două sacoşe mari de plastic pline cu îmbrăcăminte de doliu.

Deoarece pe 13 septembrie urma să aibă loc înmormântarea, după multe insistenţe, doctorii au acceptat externarea lui Fane şi a Magdei. Străbătând mai multe coridoare, tatăl lui Fane ajunse la fişierul de la terapie intensivă. Aici fu luat în primire de o asistentă. Cu fişele de externare, ferindu-se de hoarda de reporteri, au ajuns la rezerva Magdei. Privind să nu fie asaltaţi, intrară în rezervă:

-Magda!!!…Dumnezeule!…

-Nea Ştefan!!!

Se îmbrăţişară. Lacrimile revederii se prelingeau pe obrajii amândurora. Fane scoase din sacoşă hainele Magdei şi le puse pe marginea patului. Asistenta se uita pe coridor, în dreapta şi în stânga.

-Tovarăşe Ştefan. Puteţi ieşi. Staţi pe hol până se îmbracă tovarăşa.

Ştefan, încuviinţă din cap şi ieşi pe hol în timp ce miliţianul se postă iar în faţa uşii. Magda îşi dădu jos halatul şi pijamaua spitalului şi începu să se îmbrace.

-Tovarăşă Magdalena, vă rog să fiţi atentă să nu vă daţi de gol. Doctorul a insistat ca tovarăşul Ştefan să nu ştie ce s-a întâmplat, măcar încă o zi. În perioada asta, colegul dumneavoastră o să-şi revină complet.

-Da, tovarăşă asistentă. Nu aveţi nici o grijă. Atât eu cât şi tatăl lui Fane, ne vom strădui ca Fane să nu afle nimic.

După ce se asigură că holul era liber, Magda, cu halatul pe deasupra hainelor, împreună cu asistenta, ieşiră din rezervă.

Împreună cu tatăl lui Fane, o luară pe căi ocolite şi ajunseră la ARO. Magda şi Ştefan se suiră în maşină iar asistenta, cu hainele lui Fane, plecă spre rezerva lui. Revenit aproape complet, Fane se fâţâia nerăbdător prin rezervă, tot privindu-şi ceasul. Asistenta intră în rezervă. Fane se îmbrăcă de doliu, îşi puse pe el halatul spitalului şi tiptil, o luară prin coridoare neştiute de reporteri până ajunseră la maşină. Asistenta luă ambele halate, îşi luă la revedere şi plecă. Fane se sui în maşină. Se îmbrăţişară toţi trei, cu privirile înlăcrimate.

-Magda!!! –o mângâie pe obraz.

-Da, Fane, eu sunt. Vie şi nevătămată. Şi asta, datorită ţie.

Îl îmbrăţişă din nou. Şoferul porni motorul şi maşina ieşi din spital. Intuitiv, Fane simţi în comportamentul lor, ceva ce parcă ar fi vrut să-i ascundă. Zâmbeau oarecum fals, de complezenţă. Din când în când, îl priveau pe furiş.

Fane rupse tăcerea:

-Vă rog să-mi spuneţi ce se întâmplă. Mă priviţi curios şi zâmbiţi fals. Magda, te rog, te implor. Spune-mi. S-a întâmplat ceva acasă?

Magda îl luă de mâini.

-Fane, linişteşte-te. Acasă nu s-a întâmplat nimic. Ne aşteaptă toţi la priveghi.

Tatăl lui Fane interveni:

-Mâine e înmormântarea,

Fane ăl privi nedumerit:

-Atunci?…Ce e?…De ce mă priviţi atât de curios?… Se pipăi pe faţă şi pe păr. –Am vreo rană sau vreun semn de care nu ştiu? Ceva trebuie să fie.

Magda încerca să-l liniştească:

-Nu e nimic, Fane, totul e în regulă. Am scăpat amândoi. Acesta e principalul.

Fane o privi suspicios:

-Nu!!…Nu-i adevărat!!… Simt ceva în privirea voastră. Ceva ce nu puteţi să ascundeţi. Ceva ce s-a întâmplat cu mine. De ce nu-mi spuneţi?

Tatăl lui Fane lăsă capul în jos iar Magda coborî privirea.

-E clar. Trebuie să fie ceva. Trebuie să aflu! Costel! Opreşte maşina!

Magda ridică privirea.

-Fane, ce vrei să faci?

-Costel, te-am rugat ceva.

Şoferul trase maşina lângă bordură şi opri motorul. Fane coborî sărind din maşină, ocoli glonţ botul maşinii şi veni pe partea cealaltă lângă şofer. Toţi patru îl priveau miraţi. Ce voia să facă? Ceva ce le dădea peste cap tot planul. Fane se aplecă puţin şi-şi privi chipul în oglinda retrovizoare a maşinii. Magda îşi duse mâna la gură.

-Doamne, ne-am dat de gol!

Da, s-au dat de gol. Fane va afla adevărul. Şi l-a aflat. Privindu-şi chipul în oglindă a rămas stupefiat. Avea tot părul alb!

-Dumnezeule!!!…Nu se poate!!…

Îşi pipăi barba şi-şi trecu ambele mâini prin păr. Părul lui, ca pana corbului, era acum alb. Privea şi nu-i venea să creadă. Din oglinjoară îl privea tot Fane, dar un Fane îmbătrânit cu vreo 40 de ani. Cu un început de barbă nerasă şi cu cârlionţii de culoarea laptelui, părea o anomalie. Da, o anomalie, deoarece trăsăturile erau tot tinere, pline se viaţă, aşa cum se ştia. Deschise portiera şi se sui în maşină ce o luă din loc. Se trânti pe scaun îngropându-şi capul în mâini. Magda îi puse mâna pe umăr.

-Fane, te rog să ne ierţi. Te implor!

Fane ridică fruntea privind când pe unul, când pe altul.

-De ce? De ce mi-aţi ascuns ce am păţit? De ce?…Spuneţi-mi!

Tatăl rupse tăcerea:

-Fane, atât eu cât şi Magda nu avem nici o vină. Nu a noastră a fost iniţiativa de a-ţi ascunde crudul adevăr.

-Dar a cui?…Şi de ce?

Magda îl luă uşor de mână:

-Fane, doctorul care te-a îngrijit ne-a rugat să nu afli adevărul, măcar până la înmormântare.

-De ce?

-Ca să-ţi protejeze sănătatea. Să nu faci din nou un şoc.

-Dar am mai avut unu’?

-Da, Fane. În apă, când te luptai să mă salvezi. Din cauza mea ai rămas cu părul alb.

-Nu mai vorbi aşa. Ce legătură are culoarea unui păr cu salvarea unei vieţi?

Are, Fane, are. După cum mi-a explicat doctorul, în momentele când te luptai să mă salvezi, ai făcut un şoc, iar pigmenţii părului s-au degenerat. Şi părul tău pur şi simplu a îmbătrânit. Mi-a spus în termeni medicali, cum se numeşte această dereglare, dar n-am reţinut-o. Fane, bine că ai scăpat şi eşti teafăr. Şi eu, datorită ţie.

-Magda, te rog! Atunci, în clipele acelea blestemate, am făcut ce trebuia să fac. Am încercat să smulg din ghearele morţii o fiinţă, un prieten drag, colega mea.

-Şi ai reuşit. Pentru asta sunt aici şi vorbeşti cu mine. Pentru că sunt în viaţă. Datorită ţie, m-am născut a doua oară.

Îl îmbrăţişă plângând şi, privindu-l cu drag, îşi trecu mâna prin cârlionţii albi. Fane o mângâie uşor pe faţă.

-Magda, te implor, linişteşte-te. Tu n-ai nici o vină. Soarta sau destinul a vrut ca toţi patru să fim în clipele acelea blestemate pe Mogoşoaia. Moartea şi-a luat tributul, dar ne-a lăsat pe noi să trăim. Vom trăi şi îi vom pomeni mereu pe Ela şi pe Popii.

Începu să plângă în hohote. Tatăl îl apucă de umeri, ridicându-i capul.

Fane, uită-te în ochii mei. Te rog, calmează-te. Nu mai plânge. Îţi faci rău. Înapoi nu-i poate aduce nimeni. Viaţa merge înainte. Gândeşte-te că acasă te aşteaptă o fetiţă care te iubeşte şi pe care trebuie s-o creşti. Dacă mămica ei nu mai este, tăticul însă trăieşte şi va avea grijă de ea. Ne-am înţeles?

Magda îi şterse ochii cu batista.

-Gata, Fane, te-ai liniştit?

Fane o privi trist, încuviinţând din cap.

-Bine. Revino-ţi. Te rog!

-O întrebare: Lumea de acasă, venită pe priveghi, când m-o vedea..

Magda îl întrerupse:

-Ştiu, Fane, ştiu ce vrei să spui. Cineva stă la poartă şi spune fiecărui venit să nu te întrebe de ce s-a schimbat culoarea părului.

-Aşa? Bine că ştiu.

-Ce vrei să spui?

- Nimic. A, uite că am ajuns acasă.

Maşina opri în faţa porţii, străjuită de două drapele negre, de care erau prinse cu bolduri două coli de hârtie, cu numele şi datele decedaţilor.

În fundul curţii se vedea casa. Mare, frumoasă, cu câteva trepte la intrare şi cu prispă. În dreapta şi în stânga, diferite dependinţe. În faţa casei, o curte mare. De la poartă şi până la casă, o cărare asfaltată. O boltă de viţă de vie plină cu struguri umbrea toată cărarea, formând un coridor În dreapta curţii, câţiva pomi fructiferi. În stânga, parcele aliniate frumos cu diferite zarzavaturi. Tot aici, un canal. Lângă casă, o cuşcă mare de lemn. Casa lui Bob ce privea plictisit şi pus în lanţ la lumea din curte. În mijlocul cărării, sub boltă, pe două mese drapate în negru, cele două sicrie. La căpătâi, sfeşnice cu multe lumânări aprinse. În jurul sicrielor, rezemate, coroane de flori. Pe altă masă, mai la dos, două tăvi mari. Una plină cu pahare şi sticle cu vin. Pe alta, platouri cu cozonac, fructe şi diferite dulciuri. În curte se făcu o linişte deplină. Fane şi Magda păşeau, apropiindu-se de sicrie. Îşi priviră morţii, îşi făcură cruci, îi sărutară atingând frunţile, aprinseră câte o lumânare şi rămaseră pironiţi, cu lacrimile şiroaie, fiecare la sicriul lui. Rumoarea întreruptă, reîncepu uşor ca un bâzâit de albine. Pe şoptite, ca într-o biserică, toată lumea vorbea numai de Mogoşoaia, dându-şi fiecare cu părerea. După vreun sfert de oră, epuizată, Magda se aşeză uşor pe scaun, lângă sicriu. Fane, păşind încet, se îndreptă spre casă. Urcă treptele prispei, şi întorcându-se cu faţa la lume, rupse tăcerea:

-Vă rog, puţină linişte! Vreau să vă spun ceva.

Rumoarea încetă iar cei adunaţi se întoarseră cu faţa la Fane, care continuă:

-Dragi prieteni şi colegi care au venit din partea lui Popii, aş cum îi spuneam cu toţii. De asemenea, colegi şi prieteni, veniţi în amintirea soţiei mele, Ela. Tuturor, vă mulţumesc că aţi venit să aduceţi un pios omagiu celor două fiinţe dragi, ce au plecat atât de prematur dintre noi. Două suflete neprihănite, ce au plătit tributul morţii în catastrofa de pe Mogoşoaia. Amintirea lor va dăinui în inimile şi sufletele noastre.

Făcu o pauză privind trist chipurile îndoliate din jur. Involuntar, îşi duse mâna la ochi, ştergând lacrimile ce se prelingeau.

-Dragi prieteni. Vă rog să mă iertaţi, dar mai am de spus ceva. Sau mai bine zis, am la dumneavoastră o mare rugăminte.

Toţi îl priviră miraţi. Fane continuă:

-Vă rog din suflet să nu vă mai prefaceţi. A încercat şi tatăl meu. Cât şi Magda, colega mea de serviciu, soţia lui Popii. Ei bine, n-au reuşit. Până la urmă s-au dat de gol. Nu ştiau să joace teatru. Într-u cuvânt, nu ştiu să se prefacă. Aşadar, am aflat adevărul. L-am aflat venind de la spital încoace. Ei da!!!…După cum vedeţi cu toţii, am părul alb. O dereglare a pigmenţilor părului, survenită la şocul ce l-am avut în timpul catastrofei. Încă o dată, purtaţi-vă normal şi nu vă mai prefaceţi. Suntem la un priveghi şi nu la o nuntă, ca să ne permitem să facem glume. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Coborî treptele, ducându-se la căpătâiul sicriului. Parcă se rupsese o vrajă. Nimeni nu mai zâmbea fals. Nimeni nu se mai prefăcea. Un bărbat cu o bentiţă de doliu la rever se apropie de sicriu.

-Tovarăşul Ştefan. Sincere condoleanţe din partea întreprinderii unde v-a lucrat soţia.

Îşi strânseră mâinile

-Vă mulţumesc.

-Tovarăşe Ştefan, asta e din partea colegilor.

Îi întinse un plic umflat.

-Ce-i asta?

-Colecta pe care au făcut-o colegii. Ştim că o înmormântare presupune cheltuieli neprevăzute. Vă rog!

-Nu trebuia! Vă mulţumesc!

Bărbatul se retrase în tăcere iar Fane băgă plicul în buzunar. În curte intră mama lui Fane cu Eli în braţe. Se îmbrăţişară toţi trei.

-Fane, băiatul meu! Dumnezeu a avut grijă de tine!

Îi privea părul, înghiţind în sec.

-Mamă, ajunge. Gata. Ştiu că ai fost avertizată. Priveşte-mă, fără reţineri. Ştiu, am aflat. Soarta m-a îmbogăţit cu o podoabă capilară albă. Asta e. Bine că trăiesc.

O luă pe Eli în braţe.

-Ce face ghindocul meu? – O sărută pe frunte. Unde-i Tomiţă?

-Buni spune că vine cu Rata.

- Bine, bine, puişorul meu.

-Tati, de ce ai părul alb? Ţi l-a vopsit cineva?

Fane o strânse la piept.

-Nu, scumpete. Tati a fost bolnăvior şi a rămas cu părul alb.

Eli îşi plimbă mânuţele printre cârlionţii albi.

-Cum adică? Dacă o să mă doară burtica, o să am şi eu părul alb?

Cei din jur priveau şi zâmbeau surprins de întrebarea trăsnită.

-Nu, îngeraşul lui Tati. Nu. Asta se întâmplă numai la oamenii mari. Tu eşti mică, micuţă, micuţă!

Fiind în braţele lui Fane, la înălţime, Eli îşi văzu mama întinsă în sicriu, cu mâinile pe piept şi cu ochii închişi.

-Tati, ce-i cu mama aici? Cine a pus-o în cutia asta? – Buni îşi acoperi ochii cu batista – Şi de ce stă cu ochii închişi?

Zâmbind trist, Fane o mângâie.

-Fetiţa mea dragă, mami e tare obosită. Face nani.

Lacrimile şi-au rupt zăgazul, şiroind pe obrajii lui.

-Face nani? Dar de ce în cutia asta? De ce nu face nani în casă, în pătuţ?

Fane, nemaiputând suporta emoţiile şi inocenţa lui Eli, o aşeză în braţele bunicii.

-Te rog, duceţi-vă la buni.

O femeie îmbrăcată în negru se apropie de sicriul lui Tomii.

-Fiţi amabilă. Tovarăşa Popişteanu?

Magda o privi mirată. N-o cunoştea.

-Da, soţia lui.

-Condoleanţe din partea tuturor colegilor de serviciu. Am fost însărcinată din partea sindicatului, să vă transmit acest plic. La iniţiativa colegilor, am adunat cât am putut. Vă rog. Luaţi-l.

Îi întinse plicul. Magda luă plicul, ducându-l la piept.

-Vai, Doamne! Dar nu trebuia!

-Vă rog! Aveţi cheltuieli!

-Vă mulţumesc! Vă mulţumesc din suflet!

Femeia privi câteva clipe chipul lui Popii, îşi făcu câteva cruci, aprinse o lumânare şi se retrase.

Cu un rucsac în spinare,pe poartă năvăli Tomi, ce se duse glonţ la Magda îmbrăţişând-o cu mânuţele.

-Tomi!!!…Dragostea mea!!!

Îl luă în braţe. Tomi privi câteva clipe chipul lui tati, după care îşi îngropă căpşorul la pieptul Magdei. Parcă îi era frică să mai privească. Plângea.

-Tomiţă, fii tare. Tati nu mai e. A plecat în ceruri. L-au luat îngeraşii cu ei.

Tomi privi din nou sicriul.

-De ce? De ce, mami?

-Aşa a vrut Dumnezeu. Hai să-i aprindem o luminiţă. Acolo, unde s-a dus are nevoie de multă lumină.

Îl coborî din braţe, luă două lumânări, le aprinse şi dădu una lui Tomi.

-Uite, dragule, punem lumânărelele aici, în sfeşnicul acesta.

Tomi înfipse lumânarea în nisip.

-Fă-ţi cruce, Tomiţă. Aşa se cuvine.

Zdrobită de durere îl luă de mânuţă şi se retrase la părinţii lui Fane. Între timp au început să sosească rudele apropiate de familie. Din diferite oraşe, cu maşini sau cu trenuri, sosiră la înmormântare. Intrară în curte, punând coroane în jurul sicrielor.

Au urmat îmbrăţişări şi lacrimi. Atât Fane cât şi Magda au primit, după multe insistenţe, ajutoare băneşti pentru înmormântare.

Începu să se însereze. Magda îl lăsă pe Tomi în grija părinţilor lui Fane şi se apropie încet de sicriul lui Ela.

-Fane, vreau să stăm puţin de vorbă.

Fane o privi trist. Părea absent la tot ce era în jur.

-Da, Magda. Spune. Te ascult.

-Nu aici. Vreau să vorbim între patru ochi. În jurul nostru sunt prea multe urechi.

-Bine. Hai la poartă.

Păşiră încet şi ieşiră în faţa porţii.

-Aici nu-i nimeni. E bine?

-Da.

-Fane îşi aprinse o ţigară. Magda îi întinse câteva plicuri.

-Ce-a asta?

-Fane. Tu şi familia ta aveţi grijă de toată înmormântarea. Amândoi avem cheltuieli mari.

Ia plicurile astea. Nici nu ştiu câţi bani o fi în ele. După ce-i numeri, îmi spui câţi bani mai trebuie pentru înmormântarea lui Popii. După înmormântare mă duc la CEC şi scot.

Îi îndesă plicurile în mâini.

-Magda! Dar nu pot.

-Fane, te rog. Fără refuzuri. Suntem oameni în toată firea, familişti şi ştim ce înseamnă să faci o înmormântare.

-Bine, Magda. Dacă asta e dorinţa ta, fie. Accept.

-Nu Fane, asta nu e o dorinţă, ci pură realitate. Fără bani nu se poate face nimic. Dar vreau să te mai întreb ceva.

Fane o privi curios:

-Ce mai e?

-Nimic. Am stat de vorbă cu tatăl tău. L-am întrebat de formele de înmormântare a lui Popii. Actele, taxele, groapa, slujba..

-Şi?

-Mi-a spus că tu vrei să-l îngropi pe Popii în locul de veci al familiei tale. Cum se poate aşa ceva?

-Foarte simplu. Asta e dorinţa mea şi nimeni nu mi-o poate interzice.

- Cum aşa?

-Aşa, Magda. În primul rând, Popii nu va fi îngropat. Va fi depus în cavoul familiei.

-Cum?…Aveţi cavou?

-Da, Magda. E cavoul familiei Ştefan. Are şase paturi. Toate goale. Într-o parte va fi depusă Ela, în cealaltă, Popii.

-Fane, pentru Dumnezeu, ce să caute corpul lui Popii în cavoul tău?

-Da, Magda, în cavoul familiei mele. Asta e dorinţa mea. Am fost două familii fericite care s-au înţeles perfect. Popii a fost prietenul meu şi soţul tău. Amândoi îl aveţi pe Tomiţă. Acum tu vei rămâne prietena noastră şi a lui Eli.

-Doamne!!!!…Fane!!!…Câtă nobleţe!!!

-Magda. Nu-i vorbă de nici o nobleţe. E vorba de omenie. Nu pot admite ca după şapte ani, oasele lui Popii să ajungă într-un săculeţ pe pânză sau la groapa comună. Şi mai ales, nu vreau ca peste doi-trei ani, trupul prietenului meu să fie strivit de greutatea pământului ce se va surpa peste sicriul putrezit. Cam atât. O luă de umeri, privind-o fix. Mai vrei să-mi spui ceva? Te ascult.

Cu vocea sugrumată de emoţie, Magda şopti:

-Nu.

-Bine. Te rog să mă scuzi. Mă retrag la sicriu. Trebuie să sosească preotul.

Magda rămase perplexă. Mută. Câtă compasiune! Câtă dăruire dezinteresată!! Câtă abnegaţie! De-abia acum, îşi dădea seama de adevăratul Fane.

Era ca o pâine mare, mare, caldă şi pufoasă. Lacrimi liniştite se prelingeau uşor printre suspine. După o zi plină de strălucire, şi de viaţă, soarele, obosit şi somnoros, se pregătea să facă nani. Se lăsase seara.

***

13 septembrie, 1989. După amiază. Cimitirul Eternitatea. Sau Ghiţă Vasiliu, cum ăi spuneau bătrânii. Pe aleea principală şi pe cărările laterale, puzderie de lume. Majoritatea, în doliu. Rude de familie, colegi de serviciu, prieteni, curioşi, puştime de ţigani la cerşit, pomanagii. În aer plutea un iz de tămâie, iar din toate părţile se auzeau pe diferitele tonalităţi, slujbe religioase de înmormântare. Pe sub clopotniţa de la intrare, treceau periodic procesiuni funerare. Dangătul clopotului sfâşia văzduhul şi inimile celor îndoliaţi. Groparii nu mai pridideau. Peste tot se vedeau morminte proaspete cu coroane şi flori.

Era ziua când inevitabila moarte îşi lua în primire pentru somnul cel de veci, victimele catastrofei de pe Mogoşoaia. Indiferent de sex, vârstă, religie, sărăcie sau bogăţie, dispăreau toţi, pentru totdeauna în eternitate. Nu rămânea decât amintirea celor dragi, plecaţi în ceruri şi crucile de lemn înfipte pe proaspete morminte.

Tăvălugul morţii îşi depăşise norma. În drumul său lugubru, strivise tot fără milă, neţinând cont de nimic. O parte din victimele de pe Mogoşoaia se odihneau liniştiţi în somnul cel de veci, aici, în cimitirul cu nume simbolic: Eternitatea!

Lângă majestosul monument al eroilor, pe o alee laterală, se terminase slujba de înmormântare la cavoul familiei Ştefan.

Soţ, soţie, fetiţă, băieţel, părinţi, rude apropiate, zdrobiţi de durere, cu batistele la ochi, priveau exasperaţi, la groparii ce zideau cele două paturi. Încet, încet, cărămizile au astupat pereţii, izolând sicriele. O tencuială proaspătă izola definitiv lumea celor morţi de lumea celor vii.

Coroanele au fost rezemate de zidul proaspăt tencuit. De asemenea, şi crucile de lemn. Una pe partea Elei, alta de partea lui Popii.

Totul se terminase. Luase sfârşit.

Urma o nouă zi, o nouă lună, un nou an şi aşa mai departe.

Viaţa mergea înainte, cu bucuriile şi cu tristeţile ei. Legile implacabile ale naturii îşi urmau cursul lor firesc.

Zbucium şi linişte!

Vicisitudinile inerente ale vieţii şi odihnă veşnică!

Viaţă şi moarte!

***

P U Ş C U L I Ţ A

21 octombrie, 1989. Au trecut 41 de zile de la tragica dispariţie a Elei şi a lui Popii. Uşor, încet şi pe nesimţite, viaţa cotidiană începea să reintre oarecum în normal. Amintirea celor dragi ce le bulversase viaţa, se estompa uşor, ca un apus de soare.

Timpul, inima vieţii începu să cicatrizeze rănile suferinţei şi ale deznădejdii. Se spune că ochii care nu se văd, se uită. O fi adevărat? Poate!

În cazul de faţă, pentru început, resemnarea punea stăpânire pe gândurile şi sentimentele lui Fane şi ale Magdei.

Preocupaţi de serviciu şi de treburile casnice inerente, uitarea a început să păşească lin, distrăgându-le gândurile de la tot ce se întâmplase.

După vreo două săptămâni de la înmormântare, la insistenţele repetate ale lui Fane şi rugăminţile lui Buni şi Buna, cu argumente concrete, Magda a acceptat să stea o perioadă în casa lor. Motive? Destule.

În primul rând, să nu stea singură, izolată de lume. De asemenea, Tomi nu avea cu cine să stea cât Magda era la serviciu. Lipsa de supraveghere şi educaţie părintească, a fost singurul motiv forte ce a determinat-o pe Magda să accepte propunerea. Împreună cu Buni şi Fane, îşi mută strictul necesar în noul ei cămin. O cameră intimă cu tot ce trebuie, îi fu pusă la dispoziţie. Dormea împreună cu Tomi. Ca prin farmec, datorită faptului că nu mai era singură, începuse o viaţă nouă, plăcută şi liniştită. Tomi şi Eli se jucau veseli prin curte, necăjind pisica şi jumulindu-l pe Bob ce scăpase de lanţ. Venind cu Fane de la serviciu, găsea patru fiinţe ce îi aşteptau cu drag; doi boboci zurbagii şi doi bătrânei blajini şi liniştiţi. Era respectată, iubită şi acceptată cu drag în sânul familiei. În sufragerie, pe un dulap transformat în bibliotecă, s-a improvizat un mic altar cu cele necesare: icoane, sfeşnice cu lumânări, două candele şi flori artificiale în vaze mici. Două fotografii înrămate ieşeau în relief în mijlocul altarului. Ela şi Popii. De candele avea grijă Buna. Pentru a avea cine să aibă grijă de casă şi de copii, ambii bunici şi-au mutat şi ei catrafusele pentru o perioadă în casa lui Fane. Buni avea grijă de treburile gospodăreşti, iar Buna luase din pură iniţiativă, postul de bucătăreasă. Când veneau de la serviciu, masa era pusă. Ori în curte, ori în sufragerie. Depindea cum era vremea. Mâncau, vorbeau, povesteau. După amiază, Magda spăla vesela sporovăind cu Buni. Seara stăteau la taclale sau jucau Rummy. La televizor nu puteau privi. Fiind în doliu, televizorul era acoperit cu o pânză neagră. Acum, după 40 de zile, Fane luă pânza neagră şi îi dădu drumul televizorului.. Bucuria celor mici. Cuminţi, îngrămădiţi unul lângă altul într-un fotoliu, priveau cu nesaţ desene animate.

Cu o zi înainte avusese loc pomenirea celor dragi. Trecuseră 40 de zile. Totul se derulase după tot tipicul. Slujba religioasă la cavou, împărţirea pachetelor la sărăcime şi pomana de acasă. În curte, pe cărarea boltită, de la poartă la casă, la mai multe mese puse cap la cap, au venit colegi, vecini şi prieteni. După slujba religioasă a urmat masa. După cum era obiceiul, la plecare persoanele apropiate familiei, plecau cu saci de plastic conţinând îmbrăcămintea celor decedaţi. Se muncise mult. Acum, când totul a fost strâns, Buni şi Fane cărau mesele şi băncile la locul lor. În bucătărie, Buna şi Magda terminau să pună la loc vesela. Fane se aşeză pe treptele prispei şi-şi aprinse o ţigară. Din bucătărie apăru Magda. Scoţându-şi şorţul, se apropie de Fane.

-Fane, vreau să te rog ceva,

-Da, Magda, te ascult.

-Vrei să mergi cu mine până în centru?

-De ce nu? Dar cu ce ocazie?

-Vreau să fac nişte cumpărături.

-Ce vrei să cumperi?

-Ai să vezi! Mergi? Vreau să-ţi dai cu părerea.

- Bine, Magda. De ce nu?

-Atunci, hai! Schimbă-te repede şi să mergem. De acord?

Fane privi oarecum nedumerit.

-Dacă zici tu.

Îmbrăcaţi de oraş, ieşiră pe poartă lăsându-i pe cei mici în grija bunicilor. O luară pe jos. Soarele nu mai dădea căldura din timpul verii. Ziua se micşorase. Venise toamna. Frunze ruginii pluteau uşor prin văzduh, aşternându-se lin, formând un covor auriu. Magda, în pardesiu, iar Fane, cu aceeaşi scurtă ponosită, cumpărată la întreprindere, cu preţ redus, de la haine de protecţie.

-Trecem întâi pe la mine.

Fane o privi mirat:

-De ce?

-Să iau bani.

-Îţi dau eu. Mâine la birou, mi-i înapoiezi.

-Ne-ne-ne!… Îl privi cu tâlc. N-am obiceiul să împrumut.

-Cum vrei.

Ajunseră la bloc. Urcară un etaj şi intrară în apartament. Fugitiv, Fane privi în jur; ordine şi curăţenie. Toate erau la locul lor. Magda îşi scoase pardesiul.

-Scoate-ţi scurta. O să te pun puţin la treabă.

-Nu înţeleg. Ce treabă?

-Ai să vezi. Ia loc în fotoliu.

Fane intră în sufragerie şi luă loc. Magda dispăru câteva clipe şi reveni cu două bucăţi de pânză şi un ciocan. Fane privea şi nu înţelegea nimic.

-Ce vrei să faci?

-Eşti curios?

-Dispăru iar şi reveni. Avea în mâini o pungă mare maronie de la alimentara. Puse punga deoparte şi aşternu pe covor, în mijlocul sufrageriei o pânză. Fane privea din ce în ce mai curios. Magda luă punga şi scoase din ea o sticlă de un litru, neagră şi pătrată. Era o sticlă pentru cerneală ce se întrebuinţa la birouri.

-Ce-i asta?

-Răbdare! – Zâmbea.

Puse sticla culcată în mijlocul pânzei, o acoperi cu cealaltă şi îi întinse ciocanul lui Fane.

-Ţine! Treci la treabă.

Bulversat, Fane luă ciocanul.

-Ce să faci cu el?

Magda, zâmbind, îi arătă din privire pânzele.

-Sparge sticla.

-Magda!!

-Nimic! Nici o Magda! Sparge!

Supus, Fane îngenunche pe covor şi lovi uşor pânzele. Nimic.

-Mai cu sete, Fane. Fără milă.

-Fane o privi o clipă şi trosni cu putere sticla. Se auzi un zornăit de cioburi şi instantaneu, pânza de deasupra începu să se umfle.

-Dă la o parte pânza. Ai grijă la cioburi.

Fane îndepărtă pânza. Rămase uluit. Amestecate cu cioburi, un morman de bancnote de diferite valori, se înfoiau, eliberate de strânsoarea sticlei. Făcute sul, boţite, îngrămădite, bancnotele se răsfirau pe pânză. Mut, Fane privea când la Magda, când la bancnote.

-Ce mă priveşti aşa? După cum vezi, am devalizat amândoi o bancă. La fel ca în filme. Eşti complice.

Îl privea bine dispusă.

-Magda! Ce-i cu povestea asta?

-Nu-i nici o poveste. E pură realitate. Mi-ai spart puşculiţa!

-Puşculiţa?

-Da, Fane, puşculiţa. Ce te miri?

-Ce-s cu banii ăştia?

Magda îl privi zâmbind:

-I-am furat! Se priviră câteva clipe. – Am glumit. Stai liniştit. N-am obiceiul să ciordesc.

Râse!!!… Poate pentru prima oară de la înmormântare.

-Fane, aici, în faţa ochilor tăi sunt toate economiile mele: primele, orele lucrate peste program. Plus micile economii puse lunar din salariu.

Fane o privea extaziat.

-Magda!!!…Eşti un boţ de aur!!!

-Te rog; fără laude. Şi acum, treci la treabă; îndreaptă şi sortează bancnotele. Cât fac eu o cafea, numeri toţi banii.

Magda dispăru în bucătărie. Fane se apucă de treabă. Bancnotă cu bancnotă, le îndrepta, aşezându-le în grămăjoare, după valori. Terminând, numără banii.

-Magda!!!

-Da!!!…Te aud!!! Spune…

-Am terminat!!!

-Bine!!!…Vin imediat.

Din bucătărie se auzi clinchet de pahare. După câteva clipe, apăru Magda cu o tăviţă pe care erau ceştile aburinde cu cafea. Puse tăviţa pe masă şi se aşeză.

-Să auzim!

-Ce?

-Cum ce? Doar le-ai numărat! Cât?

-Magda, ai aici o grămadă de bani. Cam cât salariile nastre pe vreo trei luni.

-Bravissimo!!! Bem cafeaua şi mergem la Modern. Poţi să fumezi.

-Nu, Magda. Cum mi-aş permite?

-Aşa bine. Popii doar fuma.

-De acord. Popii era la el acasă, iar eu sunt musafir.

-Bine, Fane, cum vrei. Atunci ia-ţi cafeaua şi hai în balcon.

Pe balcon totul strălucea. Pe jos, traversă, scaune tapisate, masa cu milieu, perdele solare. Fane îşi aprinse o ţigară, privind-o zâmbind.

-Mi-ai făcut-o. Aşa ceva nu-mi puteam imagina niciodată. Auzi ce treabă! Ce ţi-a tunat prin cap!!! Puşculiţă!!!

-Bine, bine, nu te mai mira atât. Fumează, să bem cafeaua şi să mergem.

Peste vreo jumătate de oră intrară în magazinul Modern. Pentru început se opriră la marochinărie. La raionul de poşete Magda ochi o poşetă din imitaţie de piele, ieftină şi foarte practică. Avea multe compartimente.

Îl privi învârtind geanta.

-Ce zici? E frumoasă? Îţi place?

-Perfectă.

-Dar culoarea?

-Este culoarea mea preferată.

-Bine. O iau.

Se opri la curele. Alese o curea bărbătească pentru pantaloni. Cea mai lungă. O puse lângă poşetă.

Fane o privi mirat.

-Ce faci cu această curea?

-Ce te bagi? Te-a întrebat cineva ceva?

Fane tăcu zâmbind. Magda achită, băgă cureaua în poşetă şi plecară mai departe, oprindu-se la raionul de jucării. Aici, după mai multe căutări, alese o maşinuţă nu prea scumpă, cu arc şi cheie.

-Pentru Tomi. Ce zici? O să-i placă?

-Auzi vorbă! Să vezi ce pupăceală!

Magda râse din nou. Se opriră la păpuşi. Aici alese o păpuşă blondă, îmbrăcată superb. Nu-l mai întrebă nimic. Fane o privi iar mirat.

-Păpuşă? Ce să facă Tomiţă cu ea? S-o legene? E doar băiat.

-Fane, iar te bagi?

-N-ai zis, când am plecat, să-mi dau cu părerea?

-Da, dar de data asta nu mai am nevoie de părerea ta. Cum îţi poţi închipui că am să-i dau lui Tomi o jucărie, iar Eli doar să privească? Ce zici? Doar sunt mamă.

-Iartă-mă, nu mi-am dat seama. Ai dreptate.

Magda plăti jucăriile.

-E-n regulă. Mai departe.

-Ce mai cumperi?

-Iar începi?

-Gata, am tăcut.

Se opriră la cadouri: batiste, portofele, baticuri şi câte altele. Aici, Magda alese un batic pentru cap. În timp ce-l plătea, Fane o privea, tăcând.

-Ce mă tot priveşti? Ciocul mic! Ne-am înţeles?

Fane puf ni în râs.

-Am vreo părere? N-am! Asta e!!

Plecară la etaj, oprindu-se la îmbrăcăminte. Aici, Magda intră la raionul bărbaţi. Fane interveni:

-Magda!

-Ce-i?

-Ai greşit raionul.

-De ce?

-Cum de ce? Nu se vede? Totul de aici e numai pentru bărbaţi.

-Perfect. Vreau să casc gura.

-Doamne! Câte mistere!

-Fane, dacă nu aveam nevoie de tine, veneam singură. Acum te rog să-mi spui ce culoare îţi place mai mult. Mă refer la îmbrăcăminte.

Fane o privi surprins, ca un elev scos la tablă.

-Maro roşcat!

-Maro?!?…Şi roşcat?!?…Bine! Aşa te vreau! Ai început să te dai pe brazdă. Şi acum, spune-mi: palton…sau scurtă?

Fane o privi vrând să protesteze.

-Te-am întrebat ceva. Încă o dată: Scurtă sau palton?

-Magda, nu înţeleg ce vrei să faci!

-Ei, da, vreau să-mi satisfac o plăcere. E clar?

Fane renunţă la orice împotrivire.

-E clar!…Foarte clar!

-Bine. Te-ai hotărât?

-Pot să mai spun ceva?…Scurtă!!!

-Scurtă să fie! Să vedem.

Luă stăngile la rând. Se opri la scurte. Alese una maro, dar nu roşcată. Din postav, căptuşită cu vatelină.

-Îţi place?

-Da. E frumoasă. – O pipăi. – Şi grosuţă. Cred că e călduroasă.

-Să vedem. – Magda ridică vocea: Tovarăşe, fiţi amabil!

Vânzătorul se apropie de ei.

-Vreau să cumpăr scurta asta.

Fane o privea şi nu-i venea să creadă. Magda voia să-i cumpere o scurtă.

-Dar, înainte de a proba, o întrebare:

-Vă ascult.

-N-aveţi scurte maro-roşcat?

-Nu ştiu. Poate or fi în depozit.

-Mă duc să văd. Dar mai întâi, tovarăşul s-o probeze pe asta. Să ştiu exact măsura.

Fane supus, îşi dădu jos scurta ponosită şi o îmbrăcă pe cea nouă. Vânzătorul îl examină, se învârti în jurul lui, controlă lungimea mânecilor şi încuviinţă din cap.

-Perfect. – Se uită la etichetă. Talia I, grosimea 54. Aşteptaţi. Vin imediat.

Dispăru coborând scările.

-Magda, ce înseamnă toate astea?

-Fane, asta înseamnă plăcerea mea. Sinceră, dezinteresată. De ani de zile te văd mereu la birou cu scurta asta uzată. Ca un terchea-berchea. Parcă ai fi gunoier pe undeva. Fane, colinzi oraşe, întreprinderi! Perfectezi contracte! Reprezinţi o întreprindere! Să fim serioşi! Cu scurta asta de la haine de protecţie? Parcă e o pufoaică!

Fane o privi plin de admiraţie.

-Magda, ai dreptate. Nu m-a interesat niciodată aspectul meu exterior. Pe când tu?

-Eu ce?

-Nimic, nimic, Magda. Ce pot spune? Doar un singur cuvânt: Mulţumesc!

-În sfârşit! Te-am convins! Oricum, cu maro sau maro roşcat plecăm acasă înnoiţi. S-o porţi cu plăcere!

-Încă o dată: îţi mulţumesc din suflet!

-Bine. Să ţii minte, Fane. Ce ai făcut tu pentru mine pe Mogoşoaia, n-am să pot uita niciodată. Datorită ţie sunt aici, acum, cu tine, împreună.

Apăru vânzătorul cu scurta maro-roşcat. Fane o probă. Îi venea turnată.

-Daţi-mi voie s-o împachetez.

Magda interveni:

-Nu. Rămâne îmbrăcat cu ea. Împachetaţi scurta asta şi faceţi-mi bonul.

Magda achită la casă şi plecară spre casă. Fane, transfigurat de o emoţie profundă, păşea la pas cu Magda. Păşea şi se gândea. Oare pentru cine o fi cumpărat cureaua şi baticul? Pentru cine? Pentru cine? Bănuia. Dumnezeule! Ce suflet generos! Doamne! Îi venea s-o îmbrăţişeze în plină stradă.

Fericit, mergea lângă ea privind-o mereu pe furiş. La un moment dat, Magda se opri.

-Ia ascultă, Fane, ce tot mă studiezi şi mă priveşti pe furiş? S-au schimbat cumva rolurile?

-Ce roluri?

-Ştii tu! Aşa cum te priveam eu pe tine când am ieşit amândoi din spital.

Privindu-se, zâmbiră reciproc. Se apropiau de casă. Face ducea în mână o pungă. Punga magazinului. În pungă, pufoaica!!! Aşa Cum o botezase Magda.

***

A R V U N A

1990. Aprilie. Miez de primăvară. Într-o explozie multicoloră, natura îşi revenea încet la viaţă. O iarbă de un verde crud, împestriţată de floricele sălbatice, în toate culorile curcubeului, punea stăpânire pe străzi şi parcuri. Frunzişul proaspăt împodobea coroanele copacilor plini de muguri, plesnind în floare. În aer, miresme de flori şi verdeaţă îţi gâdilau plăcut nările. Castanii, împodobiţi cu lumânărelele lor albe, păreau brazi de crăciun. Trecuse toamna. De asemenea şi iarna. Trecuse şi revoluţia cu toate vicisitudinile ei;şi bune şi rele. Trecuseră şase luni de la sinistra catastrofă de pe vasul Mogoşoaia. Uitarea, leacul eficace a deznădejdii sufleteşti, îşi pusese pecetea pe sufletele îndoliate rămase în viaţă. Încet, pe nesimţite, chipul celor dragi, plecaţi în lumea celor drepţi, rămase doar o amintire. Viaţa revenea la normal, firesc, implacabil.

În biroul contabilităţii, linişte şi pace. Alături, pe uşa altui birou, o plăcuţă: contabil şef. Înăuntru, semănând şi parafând nişte acte, Magda. Încă din iarnă preluase postul şefului contabil ieşit la pensie. Acum purta ochelari de vedere. Revenită complet, atât psihic cât şi fizic, îşi vedea de treburile cotidiene. Serviciu şi viaţa privată. Locuia în continuare la familia Ştefan. Fără să-şi dea seama, în virtutea inerţiei, devenise un nou membru al familiei, Acasă, la bloc era un musafir. Se ducea doar să mai deretice sau să plătească facturile curente la întreţinere. De dragul celor mici, ambii bunici nu se îndurau să plece la casa lor. După trauma oribilă prin care au trecut, acum erau o familie unită, fericită şi plină de viaţă. Serviciu, gospodărie, poznele inerente ale celor mici, plimbări, seri plăcute şi deconectante în mijlocul celor dragi. Fane, în scurta sa maro roşcat, colinda oraşele contactând contracte. Pufoaica, aşa cum era poreclită îşi schimbase stăpânul. O purta buni când era frig prin gospodărie. Aceeaşi prietenie sinceră, devotată, plină de respect şi stimă, dăinuia în continuare. Cu toate că se tutuiau, atât Fane cât şi Magda erau cât se poate de decenţi în relaţiile lor de la serviciu şi acasă. Nu îndrăzneau nici un fel de aluzii sentimentale sau platonice. Nimic. Totuşi, în anumite ocazii, se purtau ca doi adolescenţi îndrăgostiţi. Până când? Amândoi erau frumoşi, tineri, plini de viaţă. Ori viaţa îşi cerea impetuos drepturile ei. Dreptul de a fi fericit. Dreptul de a iubi. Cu nişte acte în mână, în birou intră Fane.

-’Neaţa!

-Bună! – Îl privi zâmbind. Nu ştii să baţi la uşă?

-Să trăiţi!…Iertare!… Am uitat!… Doar un contabil şef avem.

Începură să râdă.

-Magda, îţi las contractele de la Brăila să le semnezi. Le iau când plecăm acasă.

-Bine dă-le încoace.

Fugitiv, aruncă o privire răsfoind contractele.

-Am plecat. Nu te mai reţin. Pa!

-Stai puţin. Ia loc.

-De ce? S-a întâmplat ceva?

-Ce să se întâmple? Vreau să te întreb ceva. – Fane se aşeză – Fane, în după amiaza asta, ai vreun program?

-Nu. Liber ca pasărea cerului.

-E-n regulă. Vreau să vii la bloc. Te pricepi la electricitate?

-Depinde. Despre ce-i vorba?

-Cred că s-a defectat întrerupătorul de la bucătărie. Din când în când, lumina pâlpâie.

-S-a făcut. E un fleac. Când mergem?

-Ai să vii singur. De la serviciu mă duc la bloc. Am de rezolvat ceva.

Fane o privi suspicios.

-Iar cu mistere? Crezi că am uitat povestea cu puşculiţa?

-Fane, nu te mai ambala. Nu-i nici un mister. Te duci acasă, iei nişte scule şi vii între 5 şi 6. Te aştept. După ce repari întrerupătorul, mergem acasă.

-Am înţeles. Am plecat. Pa!

-Te aştept. Pa!

Rămasă singură, Magda căzu de gânduri. Un zumzet şăgalnic, misterios, apăru pe chipul său gingaş.

***

Ajuns acasă, Fane se aşeză la masă. Buni îl privi mirat:

-Unde-i Magda?

-Momentan nu vine. S-a dus la bloc. Mă duc şi eu. Mă aşteaptă.

-De ce?

-I s-a defectat întrerupătorul de la bucătărie. Mă duc să-l repar.

Buni îl privi cu tâlc. Oare ce punea la cale Magda? Treaba lor.

Fane dispăru în baie. Făcu un duş, se bărbieri, se schimbă şi puse într-o gentuţă nişte şurubelniţe, un cleşte patent şi izolerband. Se uită la ceas.

-E patru jumătate! Am dispărut. Pa!

Coborî scările prispei fredonând o melodie şi o luă din loc. La un moment dat se opri, se lovi cu palma peste frunte şi se întoarse câteva sute de metri. Cumpără prăjituri, o sticlă de lichior şi, trecând pe la o florărie, comandă un buchet frumos de flori. Încărcat ca un peţitor, sună la uşa Magdei. În prag, apăru Magda zâmbitoare. Doamne! Ce diferenţă! Şefa contabilă, cu ochelari de vedere dispăruse. Acum, o femeie superb de frumoasă, aranjată cu tot dichisul, îl privea cu drag.

-Ai venit! Ce bine-mi pare! Ce-s cu florile astea?

-Pentru prietena mea dragă. Ţine şi asta.

Îi întinse punga de la cofetărie. Extaziată, Magda explodă veselă:

-Dumnezeule! De unde ai ştiut? Cine ţi-a spus?

De data asta Fane o privea mirat:

-Ce să ştiu?

-Vino aici.

Îl pofti în sufragerie. Stupoare!! O masă aranjată festiv pentru două persoane. Două sfeşnice cu lumânări colorate, flori într-o vază, farfurioare, tacâmuri, pahare, sticlă cu vin. Îi părea că visează. Nu-i venea să creadă.

-Magda, ce văd? Şi cu ce ocazie?

-Hai, Fane, nu mai juca teatru.

-Ce teatru, Magda? Nu ştiu nimic. Jur!

-Chiar nu ştii?

-Nu Magda, nu ştiu nimic.

-Bine, te cred. – Îl privi cu drag –

-Fane, azi e ziua mea de naştere. Am vrut să-ţi fac o surpriză.

-Magda! De ce nu mi-ai spus? O, Doamne! O îmbrăţişă duios, strângând-o la piept. La mulţi ani!

-Mulţumesc, Fane, îţi mulţumesc. Se sărutară fugitiv pe obraz. Prietena ta împlineşte azi 30 de primăveri. Pe muchie.

Se îmbrăţişară iar. Doamne, cât de frumoasă era. Un miros subtil de parfum fin emana din părul ei. O luă de umeri, privind-o fix.

-Magda! Iar mi-ai făcut-o! A doua oară! După surpriza cu puşculiţa.

Începură să râdă.

-Ia loc. Şi toarnă în pahare. Să dăm cioc.

Doamne! Cât de fericit se simţea. Destupă sticla şi turnă lichior în păhărele. Magda apăru cu mai multe casete.

-Fii atent. Îmi spui ce-ţi place. Şlagăre româneşti sau străine?

-Nu contează, Magda. Muzică să fie. Pune ce-ţi place.

Magda alese o casetă şi dădu drumul la casetofon. Vocea inconfundabilă a lui Julio Iglezias răsună melodios în ritmuri spaniole. Fane ridică paharul. Ciocniră.

-La mulţi ani, Magda! Multă sănătate şi tot ce-ţi doreşti în viaţă!

-Mulţumesc, Fane!

Ochii i se umeziră. O lacrimă se prelinse uşor pe obraz.

-Magda! Pentru Dumnezeu! De ce plângi?

-De fericire, Fane! De fericire! Fiindcă sunt vie! Aici! Împreună cu tine! Salvatorul meu!

-Magda, linişteşte-te.

Rămaseră câteva clipe îmbrăţişaţi. Revenindu-şi, Magda dispăru în bucătărie. Se aşezară la masă. Mâncau, beau, povesteau şi râdeau. Erau fericiţi. La un moment dat se aşternu o linişte profundă. Nu se auzea decât casetofonul în surdină. Privindu-l cu drag, Magda rupse tăcerea:

-Fane, vreau să te întreb ceva.

Îi luă mâna peste masă, mângâindu-i-o.

-Da, Magda, spune. Te ascult.

-Dar te rog ceva. Să-mi răspunzi adevărat. Sincer.

-Bine Magda. Îţi promit.

Îl privi cu oarecare teamă.

-Fane, au trecut şase luni. Aici sau prin oraşele pe care le colinzi, n-ai nici o legătură?

-Ce legătură?

-Fane, să fim serioşi. Suntem oameni în toată firea. Cu copii şi văduvi amândoi.

-Şi?

-Te-am întrebat ceva. N-ai nici o legătură? O prietenă intimă? O iubită?

Fane o privi zâmbind sincer.

-Ai?

-Nu, Magda. N-am nici o prietenă. Decât pe tine. Iar iubită nici atât.

-Pe cuvântul tău? – Îl privea fericită. – Nici o lipeală? Măcar pentru o noapte? Doar eşti bărbat.

-Nu, Magda, n-am avut şi nici nu am. Singura legătură ce mă face fericit eşti tu, prietena mea dragă.

Îl privea extaziată.

-Doamne! Nu-mi vine să cred. Dar aşa ceva nu se poate numi nici platonie.

-Poţi să-i spui cum vrei. Mă crezi sau nu, dar asta e. Ţin prea mult la tine ca să murdăresc o prietenie atât de sinceră.

-Fane, ce suflet nobil ai! Câtă fineţe! Câtă prietenie sinceră, dezinteresată! Au trecut şase luni. De aproape acelaşi timp locuim în aceeaşi casă. Aceeaşi stimă şi respect, total şi necondiţionat faţă de soţia prietenului tău. Ai făcut atâtea pentru mine! Ai acceptat trupul Popii în cavoul familiei. Îl iubeşti pe Tomiţă ca pe copilul tău. Tot de dragul lui, ca să nu stea singur, mi-ai oferit căminul tău, în care mă simt atât de fericită.

Dar mai presus de toate, mi-ai salvat viaţa. Datorită ţie, Tomi are o mamă, iar tu ce mi-ai redat viaţa, ai rămas cu părul alb.

Îl privi cu dragoste, cu patimă.

-Fane, spune-mi! Fii sincer: ai vreun sentiment faţă de mine?

Îl privea cu o dragoste pătimaşă. Involuntar, se ridicară de la masă, apropiindu-se unul de altul. Fane, emoţionat o strânse în braţe.

-Dacă am vreun sentiment? O privi pătimaş. – Puţin spus. Fiind soţia prietenului meu, te-am respectat şi te-am stimat. Cum ai spus. Dar aici, în sufletul şi inima mea, mi-ai devenit dragă, de când erai contabilă. Te iubesc, Magda!!!

Mângâindu-i cârlionţii albi, şopti:

-Şi eu.

Începură să se sărute şi să se pipăie, cuprinşi de patimi.

-Fane!!

-Magda!!

-Doamne! Cât te iubesc!! Fane! Te vreau!

Excitat, o luă în braţe şi intră în dormitor. În câteva clipe, covorul se umplu de haine şi lenjerie ce şi le smulgeau pur şi simplu de pe ei. Goi puşcă, se prăbuşiră pe pat, unul peste altul După aproape şapte luni de post negru sexual, urmă o cuplare scurtă, precipitată, frenetică, sălbatică, acompaniată de gemete şi suspine. Magda, excitată, se unduia şi se cabra ca o contorsionistă. Gemete sacadate ajunse la paroxism, puseră capăt partidei. Fericiţi, rămaseră inerţi unul peste altul. Linişte totală. Din sufragerie se auzea estompat casetofonul. Ţinând-o în braţe, Fane o privea cu nesaţ, mângâindu-i sânii.

-Mamă, ce ţi-a mai plăcut!!!

Magda îl privi chicotind:

-Dar ţie? – Îl sărută scurt.-

-Mie?

O privi cu aceeaşi patimă şi alunecă de pe pat pe covor. Se aşeză în genunchi lângă pat. Îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi privind-o în ochi, rosti:

-Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, c-am mâncat şi iar mi-e foame!!!

Magda începu să râdă în hohote şi-l pocni cu o pernă.

-Nesătulule!…Cassanova!!!…

Începură să se alerge prin dormitor pocnindu-se cu perne. O trânti în pat şi îmbrăţişând-o, începu să-i sărute sfârcurile.

-Fane, e rog; fii cuminte! Facem o pauză. Doamne! M-ai spart. Şi eu care te bănuiam misogin.

-Magda! Iartă-mă! N-am vrut!

-N-am de ce să te iert. – Chicoti – A fost atât de bine! Du-te şi adu lichiorul ăla. Să mai tragem un gât!

-La ordin!

Dispăru în sufragerie. Magda îl privi din spate. Doamne! Ce corp atletic, câtă bărbăţie, câtă voluptate! Cu sticla în mână, Fane se apropie de pat.

-Poftim!

Magda duse sticla la gură trăgând o duşcă zdravănă.

-Magda, să nu te îmbeţi!!

-Şi ce? Chiar vreau! E ziua mea de naştere. E ziua mea de fericire. Alături de iubitul meu. – îi întinse sticla.- Ia, bea.

Fane trase un gât şi se lungi lângă ea.

-Ştii, Fane, fără să vreau, mă gândesc la Popii, Dumnezeu să-l ierte.

-Adică?

-Păi, cum să-ţi spun? Acum, fac o comparaţie. Na că m-am îmbătat!

Fane o privi râzând:

-Hai, spune. M-ai făcut curios.

-Mi-e jenă…Dar fie… treacă.

Făceam o comparaţie între morcovelul lui Popii şi ştiuletele tău de porumb. – Îşi acoperi ochii cu mâna – Na c-am zis-o! Ţi-am spus. M-am îmbătat.

-Focoaso!!!

Fane alunecă iar din pat pe covor, râzând cu hohote şi tăvălindu-se. Sări în pat, acoperind-o cu sărutări.

-Au!!…Stai cuminte că mă gâdili!!! Se lungi fericit lângă ea. Magda se întoarse spre el, ameninţându-l nostim cu degetul: Se vedea că era ameţită.

-Fane, cred că trebuie să-ţi faci testamentul!!

-Dar ce-am mai făcut, dragă?

-Ai făcut, Fane! Ai făcut! Şi ai făcut bine! Ascultă aici: dacă ai să te saturi de mine şi mă vei părăsi, atunci ai încurcat-o rău de tot. Ori fugi la capătul lumii, ori…

-Ori?…

Magda chicotind, îşi acoperi din nou ochii cu mâna.

-Ţi-o tai!…Şi-o dau la raţe!… Să ţi-o pape!…Aşa să ştii!…

Începură să râdă în hohote.

-Magda! Doamne, cât te iubesc!

Cum îţi închipui tu că am să te părăsesc vreodată? – Deveni serios – Iubirea mea!

Se sărutară, mângâindu-se reciproc. Magda îşi trecu mâna prin cârlionţii albi, în timp ce Fane o privea avid. Zâmbind, sări din pat şi ieşi din dormitor.

-Unde-ai plecat?

-Nicăieri. Vreau să verific ceva.

-Ajuns la bucătărie, aprinse lumina de câteva ori. Întrerupătorul funcţiona perfect. Se întoarse râzând, sfredelind-o cu privirea pe Magda.

-Ascultă, minciunică, întrerupătorul n-are nimic. Ai de spus ceva?

Tăcere. Magda îl privea nostim, ca un copil prins cu mâţa-n sac.

-Ştiu.

Îl îămbrăţişă, sărutându-l.

-Aşa, care va să zică! M-ai păcălit!

-Altfel, cum eram sigură că ai să vii?

-Eşti fantastică! Ce-ţi mai bubuie mintea!

La un moment dat, Fane se uită la ceasul de la mână.

-Doamne, Magda, e opt trecute! Am plecat de acasă la patru şi jumătate. Echiparea!

-Nu-i bai! Hai să tragem un pui de somn.

-Bine, dar…

-Nici un dar. Stai liniştit. Am avut eu grijă. Înainte de a veni tu, am dat un telefon lui Buna.

-Ce?

-Da, scumpule, i-am dat telefon. I-am spus să nu ne aştepte în seara asta, că plecăm în interese de serviciu la Brăila. Aşa că, pauză. Cornu-n pernă şi nani.

Se cuibări în braţele lui Fane, ameţită, obosită şi fericită.

Fane rămase mut, fără cuvinte.

O privea sorbind-o din ochi, cât de frumoasă era. Câtă vitalitate! Câtă energie! Câtă spontaneitate! Şi mai ales, câtă senzualitate! Ce diferenţă între şefa contabilă de la serviciu şi Magda din viaţa ei intimă, particulară. Ce vocabular libertin! Ce explozie de sentimente, trăiri şi gânduri spuse pe şleau, fără nici o stavilă. Doamne!!…Câtă diferenţă între…

Se opri din gânduri câteva clipe. Ca şi Magda, fără să vrea îşi aduse aminte de Ela. Ce diferenţă între senzualitatea şi dorinţele trupeşti ale Magdei şi frigiditatea Elei. Involuntar, îşi aduse aminte de partidele de sex cu Ela. Venea de la baie, se trântea în pat cu faţa în sus şi cu picioarele desfăcute şi aştepta. Calmă şi indiferentă. Zâmbi. Odată, în timpul unei partide de sex, liniştită şi total nepăsătoare, îi spuse:

„Ştii ceva? Privind acum plafonul şi pereţii, mi-au părut cam afumaţi. Ce-ar fi să-i tragem o văruială?”

Atunci Fane rămăsese blocat. Ştiuletele se prefăcuse în morcovel.

O privi din nou pe Magda. Zâmbind fericit, o mângâie domol pe şolduri. Magda întredeschise ochii privindu-l somnoroasă.

-Fane, fii cuminte, te rog. Mi-e somn.

-Mi-am adus aminte de ceva. Da! Am avut dreptate.

Magda făcu ochii mari. Se trezise.

-Ce dreptate?

-Atunci, pe vas. Când m-ai făcut filozof. Mai ţii minte?

-Nu.

-Hai, Magda, adu-ţi aminte. Ţi-am spus atunci un proverb sau o zicătoare, cum se spune.

Magda îl privi complet trează.

-Ce proverb?

-Proverbul cu ispita. Fii atentă: Ispita este preludiul păcatului, iar sărutul este…este… este…. Hai, adu-ţi aminte; continuă tu.

Urmară câteva clipe de linişte.

Magda îl privi pătimaş:

-Este…

-Este, hai, adu-ţi aminte…

Iar linişte.

-Gata, ştiu, mi-am adus aminte! Fii atent: Ispita este…preludiul păcatului, iar sărutul este…Arvuna patului! –Îl privi pornită pe şotii: Arvună?….Ai?…Fustangiule!

-Nebunatico!

-Buhaiul satului!

Bietele perne începură să zboare iar prin aer, pocnindu-se reciproc.

Mai dormi dacă poţi!!!

****

M A I A U A

Luna lui cuptor. Canicula îşi întinsese mantia fierbinte peste toată suflarea. Totul părea încremenit, ca într-un peisaj pictat. Nici o adiere cât de slabă. Soarele necruţător îşi arunca razele fierbinţi, înmuind asfaltul şi făcând să pălească iarba şi florile. Trecuse mai bine de un an şi jumătate de la catastrofa de pe Mogoşoaia. Nimeni nu mai pomenea nimic. Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. La vremea respectivă s-au scris mai multe, în toate ziarele. Anchete, interviuri, amănunte. Se ştia că scufundarea Mogoşoaiei a fost produsă prin coliziune de împingătorul bulgăresc Petar Karanicev. Tragedia a avut loc în timpul unei ceţi foarte dese. Epava a fost scoasă din Dunăre după cinci zile de către A.F.D.J. Galaţi. De asemenea, căpitanul bulgar Gheorghi Petrov a fost arestat tot în septembrie şi a făcut în România, nouă luni de puşcărie. Nici în ziua de azi, nu se ştie exact numărul morţilor. Sunt mai multe variante. Oficial, au murit 207 pasageri şi 9 membri ai echipajului. Adică, în total 216 morţi. Altă variantă, mai sumbră, dar neoficială, era de 325 de morţi. Atât numărase scafandrul Săndel Bora când a scos din navă la suprafaţă trupurile celor înecaţi. O diferenţă de 109 morţi faţă de lista oficială. Enorm.

Un caz ieşit din comun, mediatizat mult timp, atât în presa locală, cât şi cea centrală. Un băieţel de vreo 5-6 ani, a supravieţuit datorită unui bidon gol de care s-a agăţat. Cu timpul, nu s-a mai scris nimic şi totul a fost dat uitării. Aşa cum au fost daţi uitării şi cei dragi, trecuţi în lumea celor drepţi.

În familia Ştefan, toate se derulau firesc. Viaţa revenise la normal. Un singur lucru a rămas neatins. Altarul din casa lui Fane. Din respect şi pioşenie faţă de Ela şi Popii, fotografiile celor doi dispăruţi continuau să-i privească, aducând lacrimi de dor. Atât Fane cât şi Magda erau în concediul de odihnă. Gospodărie, plimbări în doi sau cu toţi şase, la vreo cofetărie, spre bucuria celor mici. Acum, că erau în concediu, Fane şi Magda îşi cam făceau de cap. Furaţi de mirajul iubirii, sub diferite pretexte, dispăreau de acasă, petrecând fericiţi la bloc, clipe de dăruire totală pe altarul dragostei sincere şi curate.

Bun prilej şi motiv pentru radio-mahala. Pe scara unde locuia Magda, bârfele erau în top, la ordinea zilei. Cu o plăcere aproape sadică, caţele bârfeau vrute şi nevrute. Poveşti inventate ad-hoc, pline de imaginaţie compromiţătoare la adresa Magdei. Se bârfea cam pe acelaşi calapod.

De pildă:

-Doamna Ionescu, ai auzit?

-Ce?..:Ce?… Ce noutăţi?…

-Piţipoanca!

-Ce-i cu ea?

-Şi-a pus doliul în cui.

-Nu mă-nnebuni!…Un iubit?…

-Da de unde! Puţin spus! Amant! Amant, doamna Ionescu. În toată regula.

-De când?

-Nu ştiu exact. De luni bune. În ultimul timp se întâlnesc mai des.

-Şi amantul?…E însurat?

-Nici asta nu ştiu. Cert e că vin mereu la jumuleală, fără nici un pic de ruşine. I-am văzut cu ochii mei. Eu coboram iar ei urcau.

-Şi amantul?…E tânăr?…Bătrân?…

-Hodorog, doamnă Ionescu. Are părul alb ca neaua.

-Nu înţeleg. Ea e tânără, frumoasă.

-Nu contează vârsta, doamnă Ionescu. Banii!!! Banii deschid toate uşile!! Aşa cum a deschis şi uşa Popiştencei. Ce să mai vorbim? O depravată.

Fără comentarii.

Acasă la Fane, pace şi voie bună. Tomi, fiind în vacanţă, se juca împreună cu Eli. În chiloţei şi bluziţe, cu picioruşele goale lipăind, se fugăreau gălăgioşi prin curte, stropindu-se cu apă şi chiţăind de plăcere.

Magda era plecată în piaţă, iar buna trebăluia prin bucătărie.

Privind cu drag la joaca celor mici, Fane se aşeză pe bancă, aprinzându-şi o ţigară. Pe prispă apăru Buni. Coborî treptele şi, păşind agale, veni lângă Fane, aşezându-se.

-Fane, vreau să discutăm ceva. Îşi privi tatăl oarecum mirat.

-Despre ce? Am făcut ceva?

-Tocmai! N-ai făcut până acuma nimic. Până când? Ce ai de gând?

-Nu te înţeleg. Despre ce-i vorba?

Buni îl privi părinteşte.

-Magda! Magda, Fane! Ce ai de gând?

-Tot nu înţeleg. Ce-i cu Magda? Te-a supărat cu ceva? Sau pe mama?

-Nu! Doamne fereşte! Cum poţi spune aşa ceva?

-Atunci?

-Ascultă, Fane, cât mai aveţi de gând să vă prefaceţi? Până când, Fane? Se vede de la o poştă că ţineţi unul la altul, că vă iubiţi. Comportarea voastră şi privirile voastre, pline de dragoste reciprocă, vă dau de gol.

Fane tăcea, trăgând din ţigară, tot ocolind privirile tatei.

-Nu spui nimic? – Pauză. – Fane, până când o să vă întâlniţi pe ascuns? Fane, ştiu. Ştiu totul, sau cel puţin bănuiesc. Vă iubiţi şi trăiţi împreună. Sunteţi amanţi. De aceea dispăreţi atât de des de acasă. Vă duceţi la bloc, la Magda. Foarte bine. E normal şi firesc. Sunteţi tineri şi plini de viaţă. Dar până când? Cât de curând, gura lumii o să înceapă să trăncănească. Ce-o să spună vecinii, prietenii, colegii voştri se serviciu?

Trezit la realitate, lovit cu leoaca, parcă, Fane îşi privi tatăl cu respect.

-Ai dreptate, tată. Tot ce ai spus e purul adevăr. Ei, da! Ne iubim! Iubesc, cum am iubit şi prima oară!

-Perfect! Nu vă doresc decât multă fericire şi viaţă lungă. Dar te-ai gândit la Magda?

-Adică?

-Fane, ce se va întâmpla dacă în viitorul apropiat vei deveni iar tată? Ce nume va purta copilul tău, copilul vostru?

Tăcere. Nu se auzea decât ciripitul păsărelelor din copaci şi zbenguiala celor mici.

-Fane, ca dragostea voastră să fie recunoscută de toţi, dă-i Magdei certitudinea zilei de mâine, dă-i credinţa şi speranţa unei vieţi fericite, alături de tine şi de cei dragi. Magda e o femeie deosebită. Respectuoasă, muncitoare, frumoasă, gospodină şi plină de viaţă. O iubeşte pe Eli ca pe copilul ei. Fane, te rog! Dă-i şansa vieţii!

Îşi privi tatăl mirat:

-Ce şansă, tată?

-Legalizează Fane, iubirea voastră. Pentru Dumnezeu, duceţi-vă şi uniţi-vă destinele măcar la Starea Civilă. Vreau să trăiţi şi să vă iubiţi ca orice soţ şi soţie. În acelaşi dormitor, în acelaşi pat. Sunteţi oameni în toată firea, amândoi cu copii. Viaţa e scurtă, Fane şi-ar fi păcat s-o irosiţi.

Profund emoţionat, Fane luă mâna tatălui, sărutând-o.

-Mulţumesc, tată. Mulţumesc pentru sfaturile tale părinteşti, atât de reale şi pline de adevăr. Iartă-mă. Acum îmi dau seama. Sunt un prost, un dobitoc. Luat de valurile iubirii, nu mi-am dat seama de realitate. Tată, încă o dată îşi mulţumesc. Acum ştiu ce am de făcut. Îţi promit solemn, că în maximum o săptămână rezolv totul. Cât de curând, Magda va trebui să-şi schimbe buletinul. O va chema Magdalena Ştefan!

-Aşa te vreau!…Fiţi fericiţi!…

Buna, în prispa casei, privea uimită la cei doi, tatăl şi fiul îmbrăţişaţi.

***

Au mai trecut patru zile. Era o seară liniştită, dar cam călduroasă. Adunaţi cu toţii în sufragerie, sporovăiau veseli, privind la televizor. La un moment dat, Fane se ridică din fotoliu şi închise televizorul. Stupoare! Ce l-a apucat? Magda îl privea foarte mirată.

-Fane, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

-Nimic, Magda, nu s-a întâmplat nimic, dar cât de curând se va întâmpla.

Buna, îngrijorată, îl privea insistent.

-Fane, ce-o să se întâmple?

-Mamă, te rog linişteşte-te. Vă spun imediat. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu Tomiţă. Tomiţă, vino aici.

Tomi, zburdalnic, veni glonţ şi luându-l cu mânuţele de gât, i se cuibări în braţe.

-Tomiţă, vreau să te întreb ceva. Eşti măricel. Cu doi ani mai bătrân decât Eli.

Izbucniră râsete.

-Aşa, Tomiţă. Te rog să-mi spui dacă ţii puţin la mine. – Îl privi cu drag. – Mă iubeşti cât de puţin?

Tomi îl îmbrăţişă, sărutându-l cu zgomot pe obraji.

-Da!

-Şi pe Buni?

-Da!

-Şi pe Buna?

-Da!

- Bine, Tomiţă, asta am vrut să ştiu. Acum, du-te la buna. Am de discutat ceva cu mămica ta.

Magda îl privea neînţelegând nimic.

-Fane, ce-i cu întrebările astea?

-Nu-i nici un mister, Magda. Vreau să te întreb ceva. Dar să fii sinceră.

-Da, Fane, te ascult. M-ai făcut curioasă.

Fane se sculă şi îngenunchind lângă fotoliul Magdei, o întrebă:

-Magda, în faţa tuturor celor de faţă, te întreb: Vrei să fii soţia mea?

Câteva clipe domni o linişte deplină. Lui buni îi tremura bărbia iar buna îşi îngropa ochii în batistă. Cu lacrimile şiroind, Magda ţâşni din fotoliu, aruncând-se în braţele lui Fane. Rămaseră îmbrăţişaţi, sub privirile emoţionate ale celor dragi.

-Magda, te-am întrebat ceva: Da, sau nu?

Magda îl sorbi din ochi.

-Da, Fane, vreau! Vreau să ne unim destinele! Vreau să fiu soţia ta!

Se sărutară. Fane scoase din buzunar o cutiuţă pluşată, luă mâna Magdei şi încercă să-i pună inelul în deget.

-Nu ştiu dacă îţi vine. Nu-ţi cunosc măsura. L-am luat şi eu la nimereală.

Magda probă inelul şi-l sărută din nou.

-Îmi vine perfect. De unde ai ştiut măsura mea?.

-Ţi-am spus. L-am luat la nimereală.

-Doamne! Cât de fericită m-ai făcut! Fane, dragostea mea! Cât te iubesc!

-Ştiu, Magda Ştiu că ne iubim. Reciproc. Dar asta nu e tot. Te anunţ că peste opt zile, trebuie să mergem cu toţii la starea civilă. Peste opt zile te vei numi Magdalena Ştefan şi vei deveni oficial soţioara mea dragă şi iubită. Zilele astea am făcut toate formalităţile şi programarea.

Magda îl privea extaziată:

-Fane, îţi dai seama ce sentimente mi-ai răscolit? Oare îţi voi putea răsplăti vreodată dragostea şi bunătatea ta sufletească?

-Da, Magda, vei putea. Vei fi soţia mea! Asta e tot ce-mi doresc cel mai mult! Te iubesc, Magda!

-Şi eu, Fane!

Cu cei mici în braţe, se îmbrăţişară toţi şase. Urmă o seară plină de veselie şi voie bună. După ce s-au culcat copiii, buni şi buna, oarecum obosiţi, s-au dus la culcare. Rămaşi singuri, Fane şi Magda puneau la cale căsătoria civilă. Pe cine vor invita, cum se vor îmbrăca, ce vor pune pe masă şi câte altele. Tot punând la cale cele necesare şi tot ciugulind de prin farfurii şi trăgând câte o duşcă de tărie, Magda veselă, euforică, era oarecum ameţită. Ameţită de ţuică şi de fericire! Devenise aceeaşi de la prima loc cuplare. Pătimaşă, guralivă şi pusă pe şotii. Acum, îl privea, mâncându-l din ochi.

-Fane, acum că suntem numai noi, am şi eu o surpriză!

Fane, vesel, făcu ochii mari:

-Ce surpriză? Ca aceea cu onomastica?

-Ne! Ai vrea! Fane, cred că ai încurcat borcanele.. Da, Fane, le-ai încurcat! Da rău de tot!

O privea râzând.

-Pentru Dumnezeu! Nu mă mai fierbe atâta! Care-i surpriza?

Magda, chicotind, începu să-şi plimbe mâinile pe burtă.

-Fane, treaba e nasoală. S-a umflat maiaua. Da, Fane, s-a umflat! Acu’ ce mă fac?

Fane o privea mirat, nerealizând realitatea.

-Maiaua? Ce vrei să spui?

-Maiaua, Fane! Maiaua!!!…

Nostimă, îşi plimba ambele mâini pe burtă, în rotocoale.

-Datorită nebuniilor noastre de iubiţi obraznici, vei deveni la anul, tată. Asta, dacă vrei.

Fane, mut. Ţeapăn… ca o stâncă.

Câteva clipe rămase pur şi simplu blocat. O privi şi iar o privi şi explodând într-o frenezie dezlănţuită, începu să se învârtească, cu ea în braţe.

-Doamne, Magda, cât de fericit m-ai făcut! Voi deveni tată!

-Îl vrei?

-Auzi vorbă! Cum să nu-l vreau? Fructul iubirii noastre! Magda, cât te iubesc! Trebuie să sărbătorim!

Umplu paharele cu ţuică. Ciocniră.

-Noroc! Noroc, Magda! Şi să ne trăiască bebeluşul!

-Să trăiască, Fane. Să trăim cu toţii şi să fim fericiţi.

Aprinzându-şi o ţigară, Fane o tot privea, zâmbind misterios.

-Ce-i cu zâmbetul acesta? Ce ţi-a mai tunat prin cap?

-Ştii, Magda, m-am gândit la ceva. Dacă ai rămas gravidă, asta înseamnă că-i jale! Jale mare, Magda! De acu’ ţine-te bine, pârleo!

Magda râdea ameţită de-a binelea.

-Adică?!?

-Cum adică? Fiind gravidă, nu trebuie să ne mai ferim. Adio prezervative! Pa şi pusi!

Izbucniră amândoi în râs.

-O, Doamne, ce nebunatic mi-am găsit!

-Şi eu! O focoasă!!!…

O strânse pătimaş în braţe.

-Magda, toată suflarea face nani. Hai să-i tragem una scurtă. Fără prezervativ. Să vedem cum e.

Magda se smuci, încercând să se elibereze.

-Fane, pentru Dumnezeu! Te rog!… Fii cuminte! Dă-mi drumul!

Scurt, dintr-o zmucitură, o întoarse cu spatele, lipindu-se de ea.

-Fane, ce faci? Vrei să mă violezi?

-Zii cum vrei! Patimă…dorinţă… extaz….Eu le numesc sex!

O apucă puternic de şolduri.

-Apleacă-te!!!…

Excitată instantaneu, Magda, ameţită şi supusă ca un mieluşel, se prinse cu mâinile de bancă.

O icnitură scurtă, urmată de un geamăt prelung, acompaniat de gâfâieli şi suspine!!!

-Nesătulule!!!

Fane avea dreptate. Nu mai aveau nevoie de prezervative.

Mamă! Cât de bine era!!!

***

I U B I

Anul 2001. Cu un an în urmă începuse un nou secol şi un nou mileniu pentru întreaga suflare de pe glob. Timpul trecea, ticăind zile, luni, ani.

După 12 ani de democraţie, capitalismul îşi punea pecetea pe tot ce apuca, acaparând fără discernământ, tot ce-i ieşea în cale: funcţii înalte, fotolii ministeriale şi parlamentare, lupte crâncene între partide pentru supravieţuire, pentru putere. Pe toate străzile principale, a apărut puzderia de măsuţe pliante cu tot felul de produse. Apăruse comerţul stradal. În faţa blocurilor, unul câte unul, au apărut chioşcurile, într-o explozie numerică, precum ciupercile după ploaie.

Toată lumea făcea comerţ, trăind cu iluzia îmbogăţirii. Au apărut bănci cu dobânzi fabuloase la depozite. Au apărut şi primii milionari ca carton. Fraude, spălare de bani prin cazinouri. Firme fantomă, falsuri în declaraţii financiare, impozite escamotate prin diferite mijloace, firme căpuşă, agenţii imobiliare, caritasul. Toate la un loc reprezentând dorinţa avidă, sălbatică, de îmbogăţire rapidă, peste noapte. Într-un cuvânt: legea junglei. Au dispărut cartelele şi au apărut alimentele de bază. Au dispărut întreprinderi mari şi uzine cheie, vândute pe valută. Privatizările au dat frâu liber concedierilor, apăruse şomajul, dispărând siguranţa zilei de mâine. Şi punând capac la toate, apăruseră drogurile, prostituţia şi clanurile. Apăruse mafia, inevitabilă şi pregnantă, peste tot.

Un soare cam zgârcit mângâia cu razele sale călduţe, viaţa trepidantă ce se lupta pentru supravieţuire.

Început de septembrie. Încă puţin şi începeau şcolile, liceele, facultăţile. Se termina vacanţa. În curtea lui Fane, aceeaşi linişte şi voie bună. Sub bolta încărcată cu struguri, la o masă, stând faţă în faţă, doi tineri. Un băiat şi o fată. Oare cine erau? El, frumos foc, înalt, bine făcut, cu un păr negru, ondulat. Ea, la fel de frumoasă, puţin scundă, grăsuţă şi cu un păr blond, creţ, creţ, creţ.

Feminitatea adolescenţei se profila, împungând obraznic bluziţa.

Erau Tomi şi Eli, foştii copilaşi ce lipăiau în picioruţele goale prin curte. Acum, el student la drept. Ea, în ultimul an de liceu. Râdeau şi pălăvrăgeau, bine dispuşi. Acum, după 12 ani de la tragedie, s-au obişnuit cu noii lor părinţi. Eli o avea pe mami pe care o iubea, iar Tomi pe tată, cum îi spunea de ani buni.

Lângă cuşca lui Bob care murise cu ani în urmă, doi copii jucau ţintar pe treptele casei. Erau comoara inestimabilă a lui Fane şi a Magdei. Doi copii superbi, lipicioşi, drăguţi, cu părul creţ şi cu gândul numai la pozne. Un băieţel şi o fetiţă. Asta născuse Magda, după căsătorie. Erau gemeni. Mădălin şi Mădălina, iar în familie, Madi şi Lina. Erau lumina ochilor lor. În bucătărie, buni şi buna, mai bătrâni cu 12 ani, trebăluiau prin bucătărie. Lipsea Fane. Era plecat în delegaţie. Tot achizitor. Acum, purta şi el ochelari de vedere şi avea un început de burtică. În rest, toate bune şi la locul lor. După ce-i spuse ceva lui Tomi, Eli se ridică şi făcându-i cu mâna, dispăru pe poartă. Tomi scoase din mapă un manual şi începu să studieze paragrafe de drept.

În pragul casei apăru Magda. Cu câteva kilograme în plus, cu şolduri puţin proeminente, cu părul legat la spate, cu acelaşi surâs plin de bunătate. Plesnind de sănătate, era Magda, sărită de 40 de primăveri. Etalând o frumuseţe matură, părea o piersică coaptă ce parcă te îmbia să o muşti. Într-un cuvânt, era o femeie superbă şi apetisantă. Coborî treptele la cei mici:

-Ce fac îngeraşii mei?

Lina ridică privirea, înlăturând cu mânuţa de pe frunte, şuviţele rebele de păr.

-Mami, şmecherul acesta, iar m-a păcălit. Mi-a luat aproape toate bobiţele de fasole.

Magda râzând, îi îmbrăţişă, sărutându-i cu drag:

-Bine, bine! Madi, dragule, nu-ţi mai necăji surioara. Eşti doar băiat mare. Ia, ia să văd mânuţele… V-aţi spălat pe ochişori? Dar pe dinţişori?

Amândoi, râzând, îşi arătară dinţii.

-Bine; am doi îngeraşi cuminţi şi dragi.

-Mami, mi-e foame!

-Bine, Madi! Ia, lăsaţi ţintarul şi, fuguţa, amândoi la buna. Vă aşteaptă cu lăptic şi magiun.

Lina şi Madi o tuliră ţopăind spre bucătărie. Magda privi prin curte.

-Tomi, unde-i Eli?

-A plecat până la Modern.

-Bine, Tomi, dac mă caută cineva, sunt la baie. Mă apuc de spălat rufe.

-Bine, mami.

Magda intră în casă. Pe hol sortă în grămăjoare ce avea de spălat: lenjerie, cearşafuri, prosoape, cămăşi, bluze, pantaloni. Tot ce avea buzunar era controlat. Ca întotdeauna au apărut de toate: bilete de tramvai şi autobuz, un tub de gumă de mestecat, bonuri de la cumpărături, un pieptene. Tot scotocind buzunarele, Magda scoase la iveală o hârtie împăturită. O găsise în buzunarul unui pantalon de-al lui Tomi. Despături hârtia. Surpriză! Un bilet de amor!

Nu-i venea să creadă. Un scris frumos şi citeţ. Se aşeză pe scaun. Emoţionată, citi biletul pe nerăsuflate. După conţinut, era de la o fată. Deci, Tomi avea o prietenă. Sau o iubită. Reciti cu plăcere textul ce emana o iubire pătimaşă şi plină de pasiuni.

„Scumpul şi dragul meu Iubi,

De-abia aştept să rămânem singuri, ca să putem să ne întâlnim şi să ne iubim.

Iubind, iubeşti iubirea;

Şi dorind, vrei dăruirea!

De-abia aştept să te pap: bucăţică cu bucăţică!

A ta pe veci,

Iubi!”

Doamne! Ce cuvinte pline de dorinţe, de dragoste pură şi de pasiune! Oare cine-o fi fata pe care a vrăjit-o Tomi? Ce suflet neprihănit i-o fi căzut cu tronc? Zâmbind fericită, strecură biletul în buzunarul şorţului, ieşi pe prispă, coborî treptele şi se apropie agale de Tomi care o priva mirat:

-Mami, parcă spuneai că speli rufe.

-Da, Tomiţă, voiam să spăl rufe, dar ceva neprevăzut mi-a întrerupt spălatul.

-Nu înţeleg.

-Tomiţă, băiatul mamei, de ce te fereşti de mine? Sunt mama ta şi te-am învăţat să nu avem secrete unul faţă de altul.

-Ce secrete, mamă? Nu ştiu.

-Tomiţă, să fim serioşi. De acum eşti bărbat în toată puterea cuvântului. Mâine poimâine eşti avocat. De ce nu mi-ai spus că ai o prietenă?

Tomi o privi oarecum fâstâcit.

-De unde ştii?

Drept răspuns, Magda scoase biletul din buzunar şi zâmbind, îl aşeză pe masă. Tomi îşi aruncă fugitiv privirile pe bilet.

-De unde îl ai?

-A apărut singur, Tomiţă. Di întâmplare. Poate nu ştii, dar când spăl rufe, totdeauna verific buzunarele şi le golesc de cele uitate în ele.

-Am înţeles! – se pocni cu palma peste frunte. – Ce tâmpenie! Să uit biletul în buzunar!

Îşi privi mama:

-Deci, ai aflat! Acum ştii! Ei da, am o iubită!

-Şi ce-i cu asta? E firesc şi normal. Dragul meu, la vârsta ta e în firea lucrurilor. Cândva am fost şi eu tânără. Şi am iubit. Pe tatăl tău.

-Mami!! – Îi luă mâna, sărutând-o.

-Da, Tomiţă, băiatul meu drag. Hai să nu dramatizăm. Ţi-a venit vremea să iubeşti. Cu asta basta. Dar te rog să mă lămureşti un lucru pe care

nu-l înţeleg. De ce fata care îţi scrie atât de frumos şi în cuvinte atât de sentimentale, începe cu Iubi şi termină tot cu Iubi. Nu înţeleg. Dragă Iubi, adică tu, şi, A ta Iubi, adică ea.

Toni începu să râdă.

-Aşa ne alintăm noi. Eu îi spun Iubiţică, iar ea îmi spune Iubiţel. Ai înţeles?

-Da, Tomiţă, am înţeles. – Îl privi zâmbind. Dar mămica ta vrea să ştie ceva.

-Ce? Spune, mami, te ascult.

-Tomiţă! Cine-i fata? Iubiţica ta. Dacă ai vrea şi tu, eu mi-aş dori s-o cunosc. Invit-o într-o zi la noi, să ne cunoaştem.

-Mamă, n-are nici un sens.

-Nu înţeleg. Tomiţă, îmi ascunzi ceva? De ce nu vrei s-o cunosc? E cumva mai în vârstă?

Tomi zâmbi.

-Nu, mami. E mai tânără ca mine cu doi ani.

-Dumnezeule! Are doar 18 ani! Bine, nu contează. Dar de ce o ascunzi?

-N-o ascund, mami! E la vedere! O cunoşti, mami! De 12 ani!

-Pentru Dumnezeu! Nu înţeleg nimic!

Calm, imperturbabil, Tomi îşi privi zâmbind mama în ochi.

-Ştiu că nu te aşteptai, dar asta e. Iubirea nu alege. Săgeată fără cruţare, neţinând cont de nimic. Da, mami!! O iubesc şi mă iubeşte! Ne iubim! Iubiţica mea dragă este Eli!!!

Magda rămase năucă, perplexă. Câteva clipe se aşternu tăcerea. Îngropându-şi faţa în mâini, Magda murmură:

-Doamne, Dumnezeule, cum se poate aşa ceva? Tomiţă, pentru Dumnezeu, îţi dai seama ce aţi făcut? Atât tu cât şi Eli?

-Da, mami, ne dăm seama. Ne iubim, mami. Nu-i o aventură trecătoare de o noapte, ci o iubire sinceră şi curată, ce va dăinui toată viaţa.

-Tomiţă, gândeşte-te bine. Aşa ceva nu se poate! Ce-o să spună lumea? Eşti fratele…

Tomi o întrerupse:

-Ştiu, mami, ştiu ce vrei să spui. Că sunt fratele ei. Aşa o fi. Aşa ne ştie lumea, vecinii, prietenii. Dar realitatea? E cât se poate de logică: nu suntem fraţi. Decât cu numele. Eu sunt fiul tău şi al lui Popişteanu, iar Eli e fata lui Ştefan şi a Eleonorei. E clar?

Magda îl privea pierdută

-Foarte clar, Tomiţă, ai dreptate. Dar încă o dată: ce va spune lumea?

-Mami, pentru Dumnezeu, ce treabă am eu cu lumea? Suntem doi tineri din două familii diferite, care, datorită împrejurărilor tragice de acum 12 ani, au copilărit împreună şi au crescut mari, ocrotiţi părinteşte de cei rămaşi în viaţă. Voi, la rândul vostru, atât tu cât şi tatăl lui Eli, v-aţi unit destinele şi ne-aţi crescut ca pe copiii voştri. Tati nu a ţinut cont că sunt fiul lui Popii, iar tu n-ai ţinut cont că Eli e fiica Elei. Ne-aţi crescut şi ne iubiţi reciproc. Dar iată că destinul s-a hotărât să ne unească inimile într-o dragoste sinceră şi de durată.

O luă de umeri, privind-o fix: Mami! Nu trebuie să-ţi faci atâtea griji. Ce treabă avem noi cu lumea din jur? Fiecare cuplu îşi trăieşte viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Suntem o familie unită, plină de dragoste şi respect reciproc. Atât tu cât şi tati v-aţi înţeles şi v-aţi iubit reciproc. Rezultatul? Se vede foarte clar. – Întinse mâna spre treptele prispei. – Priveşte, mami şi fii mândră: acolo se joacă doi bobocei, două sufleţele neîntinate. Fructul iubirii voastre. Ei sunt rodul dragostei voastre. Fraţi adevăraţi. Dar, nu vor putea niciodată să-şi unească destinele. Asta în cazul dacă s-ar îndrăgosti. Pe când noi? Iartă-mă, mami că am vorbit atâta. N-am vrut decât să realizezi adevărul, realitatea.

Magda îl privea emoţionată.

-Tomiţă, băiatul meu drag, poţi să deschizi un cabinet.

-Cum adică?

-Dragul mamei, ai stofă de avocat. Ai pledat pentru dragostea voastră cu atât patos şi cu atâtea argumente reale şi de netăgăduit, încât m-ai convins. Nu ştiu ce-o să fie în continuare, dar m-ai cucerit.

-Mulţumesc, mami pentru înţelegerea ta de mamă şi pentru acceptarea necondiţionată privind iubirea noastră reciprocă.

Îi sărută mâinile. Magda îl privea mângâindu-l:

-Dragul mamei! Doamne! Ce mi-a fost dat să aud şi să aflu! Tomiţă al meu şi Eli îndrăgostiţi!

-Da, mami, îndrăgostiţi. Ne iubim şi în viitorul apropiat va apărea o nouă familie.

-Tomiţă, vreau să te întreb ceva. Dar să fii sincer: Unde vă întâlniţi?

-Pe unde apucăm. Repede, în fugă. Aici, când tu şi tati sunteţi plecaţi, sau aiurea. Nu ţinem cont.

-Doamne, ce mi-a fost dat să aud! Tomi, – îl privi în ochi. – Trăiţi împreună?

-Da, mami. E firesc şi normal.

-De când?

-Nu ştiu exact. În orice caz, de câteva luni bune.

-Şi… Îi ocoli privirea – Mi-e şi jenă să te întreb. Dar fie, eşti copilul meu. Vă feriţi?

-Da, mami. Dar acum însă, e inutil.

-Cum aşa?

Tomi o privi zâmbind.

-Aşa bine. E însărcinată.

-Doamne!…De când?

-De aproape o lună.

Magda îşi luă capul în mâini.

-Dumnezeule! Ce aud? Eli, fetiţa mea dragă, gravidă cu băiatul meu. Ei, nu, asta a pus capac la toate.

Tomi începu să râdă:

-Capac, necapac, dar la anul vei deveni bunică. O bunică tânără şi frumoasă.

-M-aţi năucit! Bine, dar şcoala?

-Nici o grijă, mami. Am discutat amândoi. Cam prin luna mai va naşte, iar în iunie-iulie, va da bacalaureatul. Va sta acasă un an-doi, să crească bebeluşul, iar apoi se va înscrie la medicină. Vrea să se facă medic.

-M-aţi dat gata. De-abia aştept să dau ochii cu ea. Ştrengăriţa!

Poarta scârţâi şi în curte apăru Fane. Vesel ca întotdeauna, se apropie de ei. Se îmbrăţişară.

-Bună! Ce-mi face nevestica? Dar frumuşelul?

Magda şi Tomi se priveau stingheriţi.

-Ce-i cu privirile astea? Îmi ascundeţi ceva?

-Tati, am dat-o în bară.

-Cum aşa?

-Mami a aflat! A aflat tot!

Magda îl privi încremenită:

-Cum? Îl apucă pe Fane de mână. Ai ştiut?

-Da, Magda, am ştiut. Era secretul meu şi al lui Tomi.

-Şi mie de ce nu mi-aţi spus?

-De chichi şi de doi lei ridiche!

Începu să râdă cu poftă.

-Îţi arde de glume! De când ştii?

-De când i-am prins. Întâmplător.

-Cum aşa?

-Uite-aşa. Se sărutau cu foc sub copacul acela. Parcă erau doi porumbei. Cioc în cioc!

-Năzdrăvanilor! Auzi! Să nu-mi spună nimic!

Mâlc amândoi.

-Fane, cineva a încurcat borcanele.

-Ce mai e? Se iubesc şi cu asta basta!

-Da?… Atunci stai şi ascultă. Tomi, spune-i lui tati ce-l aşteaptă!

-Tati, ţine-te bine. Trebuie să-ţi dau o veste. La anul, cam prin aprilie-mai, va ateriza în casa noastră o bărzucă. Vrei, nu vrei, dar vei deveni bunic.

Uimit, Fane îi privea pe amândoi parcă hipnotizat. Magda îl privea zâmbind.

-Nu spui nimic?…. Ţi-a pierit graiul?

Revenindu-şi, Fane explodă: îl luă pe Tomi în braţe, învârtindu-se cu el.

-Doamne! Tomiţă!…Frumuşelul meu, de ce nu mi-ai spus?

Magda îl privi mirată.

-N-ai ştiut?

-Nu! Bomba asta n-am ştiut-o!

-Ce bine-mi pare! Aşa cum n-am ştiut eu de Tomiţă şi de Eli. Doi şarlatani. Buni de urecheală.

Râzând, se îmbrăţişară toţi trei.

-Tomi, acum îmi dau seama. Am făcut o mare greşeală. Nu mi-am dat seama. Spune-mi sincer: Unde vă întâlniţi?

-I-am spus şi lui mami. Pe unde apucăm.

-Aşa care va să zică. Doi tineri frumoşi, focoşi şi plini de viaţă,

viitori părinţi, se întâlnesc şi se iubesc prin toate coclaurile. E strigător la cer.

Scoase din buzunar legătura de chei, luă una şi i-o întinse lui Tomi care-l privea mirat.

-Ţine! Vezi că lângă Modern e o chichineaţă cu un atelier de reparat ceasuri. Tot acolo se multiplică şi chei. Faceţi-vă două chei şi fiţi fericiţi.

-Tot nu înţeleg. Ce-i cu cheia asta?

-Cheia asta descuie apartamentul vostru. De la bloc. În curând va deveni căminul vostru. Dar acum, când vreţi să vă întâlniţi, vă duceţi acolo şi nu aiurea, cum ai spus. Clar? Tot acolo, acum vreo 12 ani, am trăit clipe de fericire cu mămica ta. Când vrei, pune-o să-ţi povestească treaba cu onomastica.

Magda, râzând, îl pocni pe spinare.

-Fane, te rog!…Vezi că ai sărit calul!

Fane, tot râzând, îi sărută mâinile.

-Iartă-mă! Fericit cum sunt, nu mi-am dat seama. M-a luat valul. Încă o dată: iertare!

-Bine, te-am iertat! Nebunaticule! Haideţi în casă la o cafea.

-Duceţi-vă voi. Vin şi eu. Rămân s trag două fumuri.

-Tomi şi Magda intrară în casă. Aprinzându-şi o ţigară, Fane se aşeză pe bancă. Zâmbind, luă biletul de pe masă. Îl citi. Recunoscu scrisul. Fetiţa tatei! Acum, viitoare mămică! Iar el bunic! Doamne! Cât îi iubea!… Reciti biletul. Auzi, ce chestie. Dragă Iubi, a ia Iubi! Cum vine asta? Parcă era un cifru a doi agenţi sub acoperire.

Pe prispă apăru Magda:

-Fane, se răceşte cafeaua!

-Da, dragă! Vin acuşi. Mintenaş!

Se ridică şi legănându-se ca o raţă, o luă spre casă, repetând în gura mare:

-Dragă Iubi!… A ta Iubi!… Dragă Iubi!!!…A ta, Iubi! Mamă, ce le mai bubuie mintea!!! Se pare că Destinul le-a redat fericirea!!!

***

E P I L O G

Un proverb sună cam aşa: Cum îţi aşterni, aşa dormi. Aşa o fi. Dar nu în cazul Mogoşoaia. În cazul de faţă, proverbul nu are nici un fel de logică.

Una este viaţa cotidiană a fiecărui muritor, cu vicisitudinile ei inerente şi alta e când viaţa cuiva este bulversată de ceva ieşit din comun, implacabil, imprevizibil.

Una e să n-ai unde dormi datorită, să-i zicem, viciului de a fi alcoolic, şi alta e să te trezeşti peste noapte, bogat, printr-o moştenire sau un câştig fabulos, la loterie.

Aici intervine destinul. Şi tot aici se potriveşte un alt proverb:

Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.

Fiecare om are destinul lui. Nu există doi oameni cu acelaşi destin. Aşa cum nu există doi oameni cu aceleaşi amprente.

Se spune că bucătăreasa vasului a întârziat şi nu a mai plecat cu vasul. Destinul a lăsat-o în viaţă. Poate trăieşte şi azi.

Un bidon gol a salvat un copil de la moarte. Destinul l-a scos în cale.

Tot destinul a vrut ca două fiinţe, ulterior îndoliate, respectiv un bărbat şi o femeie, care aveau fiecare o familie şi copii, să fie colegi de muncă în aceeaşi întreprindere.

Datorită acestui fapt, şi-au unit destinele, dăruind copiilor lor un tată şi o mamă.

Şi tot destinul a vrut ca aceşti copii, ajunşi adulţi, să-şi unească la rândul lor destinele, formând o nouă familie.

Cred că ajunge.

Altfel va trebui să scriu o altă nuvelă. Ar fi o idee. Nu ştiu.

Poate.
Galaţi, 17 iulie 2008

STANISLAV LACOMCHIN