ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Domnului profesor Vodă,
Ca de obicei toamna, un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă, pe un cer mov de speranţă, scenă ce se repetă la nesfârşit şi în destinul oamenilor.

În dreptul străzii, pe care era aşezată şcoala, ca un U imperfect, malul se termina brusc şi înalt, cu o faleză îmbrăcată în verdeaţă şi castraveciori de mare ţepoşi. Erau numeroase treptele până la plajă şi oboseai numai coborând zigzagurile de beton,  în acea zi liniştită, exact de la mijlocul lunii septembrie. Şcoala uriaşă, cu zidurile extrem de groase îi arătă temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia, dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau.

Viaţa lui Stani se desfăşura între nişte coordonate fixe, plauzibile aşa cum ar trebui să fie existenţa tuturor, de la care devia câteodată întâmplător şi se bucura de fiecare dată când soarta lua în joc, neprevăzutul.

Colegii a fost nevoiţi să depăşească şocul învăţământului de până atunci care începuse să se modernizeze, nu se mai obişnuiau şcolile separat strict, în fete şi băieţi, erau mixte. Şcolile cu tradiţie, numărul 1 de băieţi, Mircea cel Bătrân şi numărul 2 de fete, Mihai Eminescu s-au multiplicat şi se vor mării continuu iar vocabularul se va modifica.

Sovieticii cedaseră cu câţiva ani înainte, clădirea în care îşi stabiliseră vremelnic comandamentul, vreme de peste 15 ani de ocupaţie, timp în care    s-a desfăşurat activitatea şcolară în sediul  de pe strada Traian.

Până nu demult era obligatoriu să se urmeze patru clase dar el trebuia să facă opt… de la el, manualele s-au dat pe gratis şi numai caietele şi rechizitele, trebuia să le cumpere. De când era mic, vedea cum tatăl său chiverniseşte  salariul şi nota minuţios în fiecare luna.. atâta pe chirie, atâta pentru mâncare, lumină, apă, lemne etc şi prevedea întotdeauna, o mică sumă pentru diverse, pe care o cheltuia generos într-o seară cu familia. În seara aceea se îmbrăcau frumos şi toţi mergeau la un restaurant, unde mâncau friptură, ascultau muzică, dansau pe ringul de obicei rotund; pe băiatul slăbuţ îl învăţa mama să danseze iar soră-sa care era puţin mai mare dansa cu tatăl lor. Adesea părinţii încercau să îi pună pe copii, să ţopăie  împreună, dar ei se certau şi trebuia cei mari să-i despartă, că se păruiau, acum depăşise această perioadă a copilăriei.

Stani începea liceul şi bănuia că va trăi în continuare, ani plini de incertitudini, căutări dar şi de clipe minunate. Era nerăbdător şi mai ales confuz de tainele vieţii, dar intrând în liceu, trebuia neapărat să le descopere! Aşa socotea şi aşa era normal dar viaţa e singura şcoală care decide cum să evolueze un om iar restul sunt anexe.

Trebuia numai să aibă răbdare, emoţiile pe care le aduce orice schimbare îl copleşeau, cu toate că propriu-zis, a înlocuit doar profesorii pe care i-a avut până acum, cu alţii. Şcoala şi matricola nu şi-a schimbat-o, doar numărul şi faptul incontestabil că a mai crescut. Întâmplările din acea vară făceau diferenţa dintre el şi restul, un fel de siguranţă şi detaşare puneau stăpânire pe el. A dat primele două examene din viaţă, de absolvire a 8 clase şi de intrare în liceu, de care a trecut, spre mândria părinţilor, parcă presiunea lor asupra lui s-a diminuat şi a fost lăsat în voia domnului. Din păcate tatăl s-a îmbolnăvit, au crezut că are cancer însă a fost greşit verdictul dat de doctori; acum un ulcer şi-o melenă păcătoasa îl necăjeau continuu dar oricum familia era fericită că trăia. A contribuit la traiul lor zilnic cu primii bani câştigaţi de el… sora lui mai mare se împrumuta adesea, de câte ori avea nevoie şi era tare mândru când aceasta îl ruga să-i dea bani din sertarul lui; avusese o perioadă din acea vară când îşi strângea cu grijă, averea în bancnote de 10 lei, noi, foşnitoare, cu seriile notate conştiincios dar acele timpuri au trecut, le privea acum cu superioritate şi nu-i mai păsa de bani doar porecla în casă dată de soră-sa, Hagi Tudose i-a rămas.

Avea aceeaşi uniformă de elev obişnuită din clasa cinci-a, spălată şi călcată, de nenumărate ori dar mai ales chipiul pe care-l purta cu mândrie; îşi ţinea cozorocul pe frunte ca ofiţerii nemţi, să nu observe lumea unde se uită şi să nu-i intre soarele în ochi. Toţi aveau o matriculă pe mâneca stângă a costumului bleumarin de elev, cu un număr personalizat pentru identificare, în caz că face vreo năzbâtie, imediat era reperat dar nu îl deranja ca pe mulţi alţi  colegi. Purta  uniforma, care nu era ieftină, cam doi ani.. o cârpea maică-sa în coate şi pe unde o rupea, de obicei în genunchi, de multe ori îi rămâneau pantalonii scurţi dar nu îşi permiteau să şi-i schimbe; de asemenea nu trebuia să-şi uite şapca acasă niciodată, nu i se permitea intrarea în şcoală fără chipiu. Acum însă a terminat jocurile copilăreşti deşi adesea, tentat de minge se prindea în vârtejul amintirilor cu zbenguielile de rigoare.

Fetele îşi ţineau matricola cusută deasupra pieptului la rochiţele  albăstrii, era un articol vestimentar indispensabil şi obligatoriu pentru fiecare elev şi conducerea şcolii urmărea cu meticulozitate, în fiecare zi dacă nu şi le-au desprins cumva de la uniformă, Singura deosebire era, faptul că acum este licean, şi ştie din povestirile celor mai mari că va avea dascăli minunaţi şi renumiţi în oraşul lor.

Din prima zi de şcoală, îl instalează doamna dirigintă Ghiurcă Elena cu Magi, în banca treia rândul de la geam, deci mai crescuse puţin şi nu trebuia să îl pună profesoara, chiar în prima bancă cum era obişnuit. Pe Magi deşi era cel mai înalt din clasă, l-a aşezat coleg cu el… fiind miop iar el sta la margine, acolo unde se simţea în largul lui.

Când au început profesorii să strige catalogul, primul era  Kemi, şi s-a amuzat de situaţie,

- Eşti turc?  îl  întrebau unii  profesori curioşi de numele alambicat, totuşi crezând că puteau prevede răspunsul,

– Nu, sunt tătar ! îi contrazicea colegul lui cu demnitate.

Încă din primele ore s-a văzut ce le  puteau  pielea, însă cele mai grele materii  pentru el, au rămas rusa şi franceza, restul erau mai plăcute sau mai plictisitoare, dar fără să-i ridice mari probleme. Probabil creierul în general, este conceput pentru diferite discipline şi activităţi pe care le realizează cu plăcere… iar nesuferitele rămân pe ultimul plan. Oamenii au anumite preferinţe, fac motivat unele lucruri iar pe celelalte le evită pe cât posibil.

La chimie se învăţau multe substanţe, tabelul lui Mendeleev, îl  ştia din clasa 8-a dar nu îi plăcea  materia şi considera că trebuie să tocească prea mult. De aceea studia în  salturi, fără tragere de inimă, în schimb se distra la orele de laborator cu creuzete, mojare, balanţe analitice, agitatoare, baloane, termometre, higrometre, capilare, dozatoare, eprubete, microscoape, pahare Berzelius  şi  unele substanţe, pe care le mânuia cu scrupulozitate, atenţie şi curiozitate.

La geografie  şi istorie, când li se aduceau la începutul   anului  manualele, le

citea imediat curios, aşa că în timpul anului nu prea era atent la  predare.

Şi la celelalte materii învăţa inconstant şi după chef; dacă lua o notă bună, nu

mai studia aşa de iscoditor, materia respectiva, şi se  mulţumea cu orice fel de note; este drept, avea notificări de-a valma, însă nu îi era frică, decât la limba

rusă si franceză dar fără teamă de corijenţe.

Limbile străine le făcea cu domnul Mugioiu şi domnul Moroianu care au văzut limitele lui, şi fără să îşi  bată capul, i-au dat întotdeauna nota de trecere, era cuminte aşa că nu avea nici o problemă.

Întotdeauna a stat în banca lui… a treia!

Domnul profesor Moroianu, la rusă avea obiceiul să îi pună să scrie  lecţia de mai multe ori, când nu ştiau ceva sau dacă făceau vreo nebunie … le punea o întrebare şi cum de obicei nu ştiau răspunsul, aplica tratamentul; el se pregătise cu indigouri şi copia de mai puţine ori lecţiile, dar era foarte vigilent la cele mai lungi să nu cadă în păcat că trebuia să scrie mult şi nu-i convenea ..

Când profesorul intra în clasă, arunca catalogul pe catedră ca la baschet; acesta se deschidea la întâmplare şi astfel alegea elevul care să răspundă, de obicei cel din mijlocul paginii; în orice caz era una din cele mai epuizante ore pentru el. În patru ani profesorul, nu a greşit ţinta decât o singură dată, plasamentul a fost greşit calculat şi profesorul a executat, mişcări haotice de echilibrare spre amuzamentul elevilor, fiind nevoit să culeagă catalogul cu foile îndoite, de pe jos.

Odată dintr-o ora mai erau două minute şi Stelică, un coleg îşi spune uşurat,

- Am scăpat şi ora asta!

Şi eliberat de stresul ce îl simţea de fiecare dată la această materie, îşi dă drumul la o ghiduşie. Magi prevăzând ce se pote întâmpla, îi şopteşte lui Stani,

- Fii atent.. Stelică o ia pe coajă!

Şi îi arătă ceasul, bătând uşor în geam; nu termină bine, că profesorul îl ridică în picioare pe Stelică; mai avea un singur minut şi ar fi scăpat. I-a dat să copieze lecţia de 25 de ori, totuşi era un record neobişnuit dar dacă n-o făcea era în acel trimestru mai mult ca sigur, corigent.

La franceză în schimb, domnul Mugioiu nu avea treabă cu el, ci cu Magi, vorbeau împreuna… ,,lingurision, furculision, cutision,, şi nu simţea când  ora  a trecut!

La Limba şi literatura română, rămânea cu gura căscată, de cum poate să răspundă Magi atât de frumos; se concentra, plescăia din gură, şi începea  să vorbească, avea siguranţa, că acestor oameni le place să se asculte singuri. Magi se  oprea din avânt doar să-şi tragă sufletul şi să mai plescăie.

Pentru Magi era în schimb matematica, o mare necunoscută, dar avea o atât de mare uşurinţă în exprimare, şi criticile literare le expunea atât de frumos încât toţi, avea impresia, că sunt ale lui, şi poate chiar erau, iar franceza o stăpânea la perfecţie.

Dar erau marii poeţi pe care i-a îndrăgit, citise undeva că buni la calcule sunt şi poeţi, aşa că a decis..

- Aşa este! Şi mie îmi place matematica!

Făcea poezii pe bandă, dar  fără să ştie ceilalţi colegi. Nu avea cum să se compare cu Doina sau Magi,  s-ar fi făcut de râs, deşi probabil toţi din clasă scriau poezii.

În schimb la doamna Luscalov, fizica se lega de matematică, admira cât de bine se potrivesc între ele formulele, şi parcă profesoara, nu îl lăsa să plece acasă cu lecţia nouă neştiută…  era de asemenea printre materiile considerate uşoare, de el.

Sau bunul şi înţeleptul profesor, Lazarovici care fără le pretindă prea multe, îi învăţa percepte, proverbe, cugetări latine simple, dar atât de adevărate şi vrednic de urmat, încât le memora imediat, pe unele le mai ştie şi astăzi.

În clasa 9-a a avut alt profesor de muzică; i-a propus să cânte la clarinet  într-o trupă, i-ar fi plăcut acest instrument, avea degetele subţiri, aşa susţinea Kemy dar mama lui, nici n-a vrut să audă,

- Tu cu plămânii tăi, imediat te îmbolnăveşti!  şi astfel a pierdut şansa să devină, un posibil viitor, mare solist în muzica de cameră!

Profesorul îi ducea la teatrul din parc în sala de spectacol, să preda orele de cultură muzicală; teoria  era interesantă, viaţa muzicienilor antrenantă, însă când se trecea la practică sau partituri, adică muzică, pe el îl apuca fie joaca, fie somnul!

Astfel s-a încheiat cultura şi scurta lui carieră muzicală.

Domnul Bitoleanu la istorie, le povestea şi li se desfăşura în faţă, frumoasa istorie a  antichităţii, cu eroi care nu mureau niciodată sau mureau, vitejeşte, ca să învie pe alte tărâmuri cu luptele pentru Athena, Sparta, Troia, Cartagina, Alexandria sau Roma …cu regi, dictatori, democraţie, cetăţeni şi soldaţi viteji, profesorul se entuziasma de trecutul glorios al cetăţilor, iar zeii cu ale lor ,,Legende din Olimp,, coborau în faţa lor uimită de puterea profesorului de aşi expune materia iubită.

Istoria este diferită de legende, dar profesorul avea harul de a le amesteca, încât nu realiza când se termină ora, şi pleca acasă cu lecţia învăţată.

Dar lui Stani îi plăcea calculul matematic, aici era domeniul lui, de data asta Magi era pe locul doi, copia după el, tot.

În prima oră a intrat în clasă şi s-a prezentat,

- Sunt profesorul Ion Vodă, şi vom parcurge împreuna matematicile, în cei patru ani de liceu.

Era puternic, masiv, greoi, avea faţa blândă, iar când începea să scrie pe tablă, problemele sau exerciţiile, creta parcă zburda în mâna lui şi încheia  invariabil cu prescurtarea din final.. cctdd. sau  ccadd. şi punea un punct apăsat pe tablă, apoi aşeza calm creta jos.

La începutul trimestrului, aveau o problemă la logică şi nu înţelegea de ce se complicau toţi, cu profesorul Vodă în frunte să găsească soluţia printr-o cale întortocheată; s-a ridicat în picioare, şi-a expus ideea, era atât de simplă prin metoda inventată de el. Profesorul l-a contrazis,

- Nu e bine…!

A ieşit la tablă să facă schema cum, judeca el, profesorul o ţinea mai departe pe a  lui, toată clasa îi ţinea isonul, citea în ochii colegilor parcă îl acuzau. El a trecut la loc şovăind, totuşi nelămurit, a vrut să se întoarcă, să îşi susţină din nou cauza dar a renunţat, şi-a zis,

- Probabil Vodă are întotdeauna dreptate! şi astăzi când a uitat problema este sigur că nu s-a înşelat; profesorul s-a uitat curios după el, să ţină minte unde se aşează*, când a văzut că era nehotărât… parcă s-ar fi întors iar la tablă să îl contrazică.

* – o metodă de-a a reţine elevii uzitată des de profesori

……………………………………………………………………………..

Domnul Vodă, iniţial nu ştia să aleagă elevii, şi se orienta după notele de la celelalte materii, el era pe acolo, pe undeva ..

În teze se dădea un subiect, la algebră şi unul la geometrie. Dacă făceau subiectul la algebră, aveau asigurată nota 7. La geometrie, nu se punea problema, profesorul era aproape sigur că n-o puteau face; le adăuga un punct, două pentru cât făceau din ea, astfel niciodată nu s-a pus problema  vreunui corigent,  la Vodă .

Când intra în clasă o linişte agreabilă se aşternea printre elevi şi aşteptau  curioşi să înceapă lecţia … probabil acesta era secretul lui pe care nu l-au descifrat niciodată!

Dar la teza de pe primul trimestru se duce la catedră, şi îşi lasă lucrarea cu 10 minute mai devreme.

La algebră, după ce a copiat exerciţiul de pe tablă în caiet, a început să îl rezolve…era complicat, dar lui îi plăcea aşa că l-a făcut repede, însă arăta tare ciudată soluţia găsită de el, o fracţie destul de mare.

La matematică de obicei rezultatul este simplu, îl mai verifică încă o dată, dar este bine lucrat şi îşi zice,

– Ciudat… probabil aşa l-a făcut domnul Vodă să ne verifice cum gândim, şi dacă avem curajul să scriem asemenea rezultat !

Trece la geometrie, era o problemă frumoasă dar nu îi vedea rezolvarea, deşi intuia că este aproape de final; l-au trecut transpiraţiile, că se  termină ora, şi până la urmă îi vede soluţia… clar, este atât de simplă…o  idee l-a salvat ca

întotdeauna… drepte, linii, paralele, unghiuri si triunghiuri, asemănări, legi, axiome şi  teoreme, congruenţă, constante  şi  circumscrieri, limite  inferioare, superioare, Euclid, Pitagora; o trece pe caiet, nu mai are rost să stea în clasă, şi hotărât predă teza.

Când l-au văzut câţiva colegi că iese afară, au depus lucrările şi l-au urmat. Toţi erau încredinţaţi că renunţase la rezolvare,.

- Ce ai făcut la geometrie?… îl întrebă un coleg.

- Bine, era o problemă frumoasă, am găsit soluţia !

- Fugi de aici, era nerezolvabilă!

- Uite cum puteam face!

Şi începu să le explice amănunţit cum a găsit răspunsul, dar la algebră el  avea un rezultat lung iar colegul unul normal; nu îşi explica unde era hiba.

- Abia aştept să vină tezele corectate!…a mărturisit el.

Când domnul profesor Vodă, a adus tezele în clasă, l-a chemat în faţă,

- Stănescu, vino te rog la tablă şi explică colegilor, cum ai rezolvat problema la geometrie.

I-a dat caietul de teză să se mai uite pe el şi s-a aşezat pe scaun la catedră; trebuia  să-şi consulte notiţele, fiindcă matematica are poezia ei, şi deseori nu mai ştii ce inspiraţie ai avut în acele clipe. Întotdeauna  dintr-o  infinitate de soluţii, tu trebuie să o alegi pe cea mai rapidă, cea mai frumoasă şi simplă, dar exactă. După ce i-a ascultat expunerea îi comunică ca o justificare,

- La algebră, ai copiat greşit de pe tablă exerciţiul, la un moment dat, în loc de plus, tu ai pus minus între fracţii dar este foarte bine rezolvat, îţi  scad  un punct pentru neatenţie!

Adevărul este că bătea soarele pe tablă, şi aşa a văzut dar nu mai conta, să iei 9 la Vodă era o performanţă.

Ce a rămas în memoria lui din acele timpuri; fotografia bust al unui băieţel cu ochi mari plini de speranţe şi imaginea unui profesor puternic,  dar obosit care se transfigura la atingerea unei crete şi încheia victorios orice demonstraţie cu celebrele  prescurtări, şi punea punctul terminal, puternic apăsat pe tablă.

Din ziua aceea a început; nu mai avea treabă cu restul clasei, pentru profesor existau doar Ionică şi Stani, îşi desfăşura lecţiile numai cu ei, şi început să lucreze din Gazeta matematică.

După teza din trimestrul doi, profesorul a fost şi mai încântat de el; le dădea în teze, probleme dificile de geometrie care îi încurca pe ceilalţi elevi, dar nu  şi pe el. Discuta acum în clasă, numai cu el şi Ionică, restul clasei era martorul mut care asista la dialogul dintre cei  trei, înţelegeau sau nu, era treaba lor! Stani nu se băga la limba română; matematica  era pasiunea lui!

Dacă ar fi fost după profesor, n-ar mai fi trebuit să se obosească; ar fi pus nişte note şi astfel  încheia situaţia celorlalţi colegi.

Ionică era calm, ordonat spre deosebire de el dezordonat, de multe ori neatent. Când primeau o problemă, Ionică începea să o disece scriind rânduit fiecare fază, el însa o citea şi vedea imediat rezolvarea ei mai rapida, prin fel şi  fel de combinaţii ce îi  treceau prin  minte, rezultatul era  întotdeauna acelaşi.

Profesorul era încântat, şi s-a hotărât ca pe cei mai buni elevi din şcoală la matematică, să îi strângă într-o singură clasă, simţea că a obosit şi de acea îi vrea grămadă, nu îl mai interesau ceilalţi; când venea la ei în clasă, se aşeza pe scaunul de la catedră şi cu ei doi, preda lecţiile.

Stai era mulţumit de această metodă, nu mai trebuia să-şi scrie temele acasă, băncii a treia de la fereastră nu le mai verifica Vodă caietele!

Le-a spus că Ionică se va ocupa cu teoria matematicii, iar Stani cu practica; nu înţelegea de ce un om puternic ca el, se poate îmbolnăvii şi îmbătrânii, era tânăr şi nu bănuia cât poate suferi un om.

Stătea foarte aproape de locuinţa domnului Vodă care-l vede într-o zi jucându-se  pe străzi; mirat profesorul îl întreabă ce este cu el pe acolo,

- Stau pe Daciei la numărul 5!  îi răspunde

Faţa lui blândă şi mare s-a luminat… a gândit,

- Ia uite… un băiat de pe străzile noastre se va ridica la matematică, trebuie să am grijă de el.

Dar în ultimele săptămâni ale trimestrului trei, profesorul Ion Voda nu a mai venit la şcoală .

Geografia o urmăreau după un atlas care avea un format uriaş faţa de celelalte cărţi; în zilele când avea geografia trebuiau să vină cu el pe lângă geantă, şi îl ţineau pe bancă la toate orele din ziua aceea. Se jucau şi în timpul celorlalte ore,  pe el căutau cele mai mici insuliţe, munţi, gropi  marine etc. şi i le dădea celuilalt să le găsească, de acea banca lor era cea mai liniştită; încercau să identifice locul şi nu le ardea de altceva până nu descopereau ce trebuia .

Obţineau astfel cea mai mare victorie… şi o luau de la capăt! Până şi în recreaţii erau ocupaţi !

A studiat broşura ,,Admiterea în învăţământul superior,, luată de sora lui şi în sfârşit şi-a găsit profesia… geolog! Cum  s-a  format pământul, atmosfera, rocile, metalele, peşterile ce mai…. chestii  interesante, negreşit  trebuia să descopere tainele acestui pământ. Examenul de admitere se ţinea la  fizică sau geografie şi matematică; nu îşi mai aminteşte, ce profesoară şi la ce materie a învăţat aceste lucruri, dar sigur l-a impresionat această disciplină. Contează mult ca un profesor să ştie să-şi apropie elevii!

Acum, la sfârşitul anului Magi se hotărăşte, deşi ar fi trebuit să urmeze umanul, din cauza colegilor de clasă, care sunt extraordinari, va face realul; pentru el ar fi fost mai uşor dar nu putea să îi părăsească. Toţi profesorii de ştiinţe exacte, ştiau acest lucru şi-l protejau aşa cum şi pe Stani îl lăsau în pace, la rusă şi franceză.

În acest an l-a redescoperit pe Eminescu, nu era nevoie de nici o analiză literară, era suficient să îl recite în gând şi îl simţeai; orice ar fi  făcut să îl studieze, era de prisos. De fapt toţi poeţii români i-au plăcut, iar  când a lansat formaţia Mondial celebrele cântece, i-a îndrăgit şi mai mult.

Muzica cu anume instrumente, tonalităţi şi melodii îl îndemna la reverii..

Erau zile când putea să meargă la şcoală, fără obligatoria, cravată închisă la culoare; nu toţi profesorii ţineau la acest protocol. În cinstea poeţilor purta cu  mândrie în locul cravatei, un fular înnodat frumos la gât.

Toată viaţa, a îmbrăcat iarna fularul aşa, chiar dacă nu îl proteja atât de bine, şi nu îşi dădea seama, de ce? Acum vedem cum reface în minte, legăturile de mult uitate.

În trimestrul III după teza la matematică, era pe holurile spaţioase înconjurat de colegi şi le explica subiectele, cum puteau fi rezolvate la matematică şi face  doi paşi în spate, concentrat pe problemă. Fără să vrea loveşte pe cineva care tocmai trecea pe acolo; era un profesor..

Lovitura recepţionată nu putea să fie puternică dar profesorul l-a luat la bătaie! I-a  tras 5 palme, probabil credea că a făcut-o intenţionat .

A rezistat, nu a căzut pe jos, dar a fost surprins, nu a dat nimeni în el niciodată!

Tatăl lui a fost un dur şi de o corectitudine dusă până la exces dar asta nu însemna că nu îl iubea; când era mic de 3-4 ani l-a bătut de două ori cu cureaua, fiindcă se arunca între roţile maşinilor…numai aşa l-a dezvăţat de acest obicei… şi i-a fost suficient.

Tatăl era şeful serviciului plan pe Dobrogea, singurul şef din Sfatul popular regional care refuza sistematic, să se facă membru de partid cu toate că Vâlcu, primul secretar îl curta.

A preferat să iasă la pensie în 1968, pretextând o melenă nevindecată niciodată… dar atunci profesorul  l-a  întrebat cum îl cheamă, în ce clasă  este, l-a ascultat şi a plecat.

Avea nişte ochi bulbucaţi şi era tânăr, îl chema Angelescu.

Peste două ore aveau o lecţie comună cu alte clase de-a IX-a şi a X-a la fizică..

O ţine bulbucatul în amfiteatru, dar înainte de a începe, vrea să îl vadă pe Stănescu.. îl ridică în picioare şi Stani se uită cu duşmănie în ochii lui.

- Te-ai săturat ? Mă mai loveşti ? Stai jos !

Profesorul ştia că şi-a făcut un duşman, dar nu îi păsa; un elev se gândea dispreţuitor ! Ajuns acasă Stani a povestit părinţilor cu lacrimi în ochi ce păţise.

A doua zi dimineaţă la orele 8, merge tatăl lui la directorul Chiru… el  intenţiona să nu se mai ducă la şcoală, dacă nu-i dădea şi el 5 palme; aştepta pe holul larg pregătit! Totul se petrecea la etaj, nu departe de clasa lui, care asculta discuţia dintre cei doi adulţi; tatăl se grăbea şi n-a vrut să intre în cabinetul directorului.  După prezentările protocolare tatăl încheie,

- Este incalificabil gestul profesorului dumneavoastră, să zicem că-i scăpa o palmă la nervi, ca un reflex de apărare, a fost într-adevăr neaşteptată ciocnirea dintre ei, înţelegeam, dar nu putea să fie atât de puternică încât să-l lovească de atâtea ori. Îmi vine uşor să-i fac un rău, nu-mi stă în caracter să umblu cu reclamaţii, dar struniţi-vă profesorii; este vorba de prestigiul liceului. Nu cred că v-ar conveni să înceapă zvonurile că profesorii de la Mircea îi bat pe elevi !

- Nu ştiu  ce  s-a  întâmplat, domnule  Stănescu, o  să vă comunic! Ia răspuns directorul în timp ce îşi conducea musafirul neobişnuit,  care l-a zărit; Stani nici nu mai vedea de furie.

- Aurel ,de ce n-ai intrat la oră? îl întreabă tatăl,

- Nu intru, până nu-i dau şi eu 5 palme lui Angelescu, sau nu mai stau la Mircea, mai bine mă duc şi muncesc!

Îl apucă domnul Chiru de umeri împăciuitor,

- Hai Aurele calmează-te, tu  intră la  ore  iar problema las-o în seama mea şi  a tatălui tău !

Chiru a ciocănit la uşa clasei, şi-a cerut scuze profesorului că l-a reţinut pe elev; Stani a intrat la ore iar directorul a plecat cu tatăl lui.

Tot îi bătea la cap pe ai lui… ce i-a făcut directorul, bulbucatului, până la urmă mamă-sa i-a spus,

- După ce a aflat de reclamaţia verbală, probabil  a contat şi funcţia tatei  s-a speriat, în ziua aceea şi-a rătăcit salariul pe care tocmai îl luase, nu mai ştia ce a făcut cu el… săracul! îl compătimea mama lui. S-a înfuriat,

- Ce îl compătimeşti atât, asta este pastilă să ne ameţească! a spus Stani cu năduf.

- Aurele… a pierdut salariul pe o lună, nu-ţi dai seama are şi el greutăţi ?

- Dă-l încolo, eu… tot nu cred !

Nu i-a fost profesor în alţi ani, a evitat clasa lui; a auzit că era destul de bun dar nu avea cum să-l mai înghită; oricum a fost un director comunist şi de pe vremea comuniştilor!

Nu o să îl convingă nimeni, de contrariu!

Un bulbucat !

Iar fizica era de aici încolo, pentru Stani o materie oarecare… de tocilari !

Tatăl lui a fost, cu această ocazie singura dată la şcoală, în rest mama mergea anual o dată la începutul fiecărui an deşi diriginta organiza şedinţe lunare cu părinţii.. nu avea de ce să piardă timpul, era un copil cuminte care nu a ridicat probleme… la ei în casă fiecare avea un rol bine determinat şi Stani a înţeles aceasta. Legătura cu şcoala o ţinea prin intermediul mamei care ştia că se poate baza el şi nu ar minţi niciodată!

…………………………………………………………………………………….

În pauze, adesea pleca cu colegii să fumeze; lui îi plăcea mirosul tutunului ne aprins, dar mergeau împreună şi era  solidar cu ei. Ieşeau din curtea şcolii pe lângă Teatrul de stat unde este acum grădină de vară; vedeai un autobuz casat fără roţi, fără geamuri, fără motor din care ieşea fum din oră în oră, iar el avea locul la volan şi îşi ducea amicii, unde pofteau!

Când  se încălzea, deseori ei băieţii, mergeau pe plajă cu profesorii Enacopol sau Cristian şi făceau  ora de sport. Se  ştie că pe nisip este mai greu de alergat, dar făceai condiţie fizică.

Zare colegul lui, handbalist de performanţă, juca extremă, se cunoştea că face sport, era cel mai rezistent, avea la viteză cei mai buni timpi şi se împăcau toţi colegi cu gândul, că este cel mai bun. De fapt Zare cu Tomiţă au făcut un cuplu inseparabil în cei 4 ani de liceu deşi erau diferiţi; unul agil, avea un corpul atletic pe când celălalt greoi, înalt dar cel mai puternic din clasă.

Într-o zi când au dat proba de rezistenţă pe plajă, Zare a întrecut de la început cârdul de colegi şi a mărşăluit spre linia de sosire. Stani alerga gâfâind din  greu, în mijlocul băieţilor care se văitau că nu mai pot fugi, trebuie să renunţe la această probă, chit că le punea 4, şi la rândul lui era  gata, gata să capoteze; dar s-a ambiţionat, când mai erau 2-300 de metrii până la capăt, şi-a  auto impus să nu mai gâfâie aiurea, a mărit tempoul de fugă, cum văzuse la alergătorul finlandez Vatainen.

A început să îşi depăşească colegii; profesorul privea uimit cum pe rând, îi ajungea şi îi  lăsa în urmă pe băieţi,  iar când a trecut linia de sosire avea resurse să continue, respira ritmic cea ce l-a făcut pe profesor să-i spună,

-Mai păcălit pe traseu, dar cum ai reuşit? Doar v-am supravegheat îndeaproape?

Asta a fost părerea lui dar lui Stani îi era indiferent.

Atunci şi-a dat seama că viaţa, este un simplu efort de voinţă când eşti tânăr şi nici o materie, nu este grea sau imposibilă !

…………………………………………………………………………..

În  clasa X-a  s-au  perindat mulţi profesori de matematică, nu îi interesa clasa lor, erau elevii lui Vodă; toţi  gândeau  la  fel; situaţia  era provizorie, profesorul Vodă va reveni şi îşi va lua elevii înapoi .

Dar nu a revenit, îi simţea lipsa, profesorii care tot îi ţineau locul erau faţă de Vodă slabi, era elevul  lui şi îşi dădea seama că un profesor de calibrul lui nu îşi putea găsi înlocuitor, iar el trăia din gloria trecutului, din clasa IX-a! Nu mai cumpăra Gazeta şi aşa nu îi plăcea să înveţe prea mult, nu era un tocilar.

Se distrau cu un profesor care în teze sau extemporale împărţea rândurile … π.. π prim … k… k prim… π.. π prim şi se oprea nemulţumit ca avem numai 6 rânduri.

Acum nu mai pierdea timpul cu  matematica, profesorii îl apreciau, din punctul lor de vedere era bunicel, dar îşi pierdea acel  zvâcnet ce îl lăsa pe Vodă uimit, când ieşea la tablă şi începea să rezolve ceva.

În spatele lor stăteau Vasilică şi Kemi.

Primul locuia în Coiciu, după ore el avea alt traseu dar ei trei, ieşeau din parc, o luau pe strada Decebal, unde locuia Kemi, şi mergeau mai  departe cu Magi, încă două colţuri până în apropierea casei. Magi mai avea de străbătut încă patru colţuri, până pe Sabinelor unde domicilia, acesta a fost traseul lor preferat timp de 4 ani. Ce discutau pe drum nu are importanţă decât că de multe ori, îl mai conducea pe Magi puţin, fiindcă îi venea greu să se despartă de el.

El, era o fire veselă, nu îi plăcea să piardă la nici un joc, de fapt toată lumea este  la fel, mai apropiat ca temperament de Vasilică, cu care se va muta în aceeaşi bancă în ultimul an, iar Kemi va sta cu Magi însă în banca din faţa lor … să nu strice tandemul .

De multe ori mama lui Kemi si Cami sora lui mai mare, le pregătea şuberece şi atunci mânca pe săturate. Când ajungeam acasă nu mai vroia nimic, cred că dacă avea posibilitatea ar fi mâncat, numai acest  fel în fiecare zi; amândouă erau încântate că îi plăcea mâncarea lor tradiţională, de  fapt nu mâncare  ci un fel de aperitiv, dar pentru el era felul 1, 2 si 3.

Fizica din acei ani a mai făcut-o cu Fudulu Caliopi, fosta lui dirigintă din clasa a VIII-a la care ţinea mult; probabil  că şi ea a ţinut la Stani, fiindu-i printre primii elevi pe care i-a avut în carieră .

La fizică i-a avut profesori pe Leonte care era un distrat, venea  cu cămăşile roase de ,,şoricei,, la gât şi Iordache care erau  profesori foarte  buni dar, nu  l-a mai  pasionat  materia;  căldură, schimbări de  temperaturi, multă teorie, ciclul lui Carnot, motorul în patru timpi, optică, reflexie, fizică cuantică, Einstein, probleme  cu enunţuri lungi şi simple, prea puţine necunoscute ,multă toceală şi doar îi plăcea pe vremuri atât  de  mult.

Când lua fizica în mâini îl apărea mereu în faţa ochilor bulbucatul, şi el a evitat din cauza lui să vină profesor la clasa în care era Stani; traseele lor nu sau mai intersectat …niciodată.

Colegele de clasă observau cu uimire că nu mai e băiatul micuţ, cât ele de anul trecut. Stând cu Magi ele aveau impresia că a rămas pe loc, veneau  pe  lângă el şi uimite constatau că îi vin până la umăr,

- Nu se poate! ziceau dar realitatea le contrazicea.

Mergea rar pe la reuniuni, nu îl pasiona dansul, numai muzica şi mai ales finalul… cu cine pleacă!

A venit un profesor de română de la Inspectorat, drăguţ, elegant, le explica doct lecţiile dar asta era treaba fetelor; le-a predat scurt timp, aproape un an. Ca să vadă nivelul elevilor le-a cerut să facă o compunere  ,,Cel mai important moment din viaţa mea,,.. Stani s-a încurcat în amănunte.

Nu s-a putut abţine şi a răbufnit odată..  a pus când nu era nimeni în jur, o poezie la Gazeta literară de perete, semnată Ascet scrisă cu cerneală roşie. Se pare că nu le-a plăcut literaţilor, după o săptămână a dispărut şi a fost înlocuită cu alta dar, nu îl interesa să placă, pe  vremea aceea el transmitea, simboluri.

Odată colega lor Mihaela era supărată, Vasilică a observat şi fără vreo intenţie ascunsă, numai s-o înveselească Stani i-a  compus  imediat  un acrostih, se pare că nu i-a plăcut Mihaelei, l-a luat prea în serios; s-a chinuit puţin l-a litera h, nu şi-aduce aminte exact ce cuvânt a utilizat, dar pe ei băieţii i-a amuzat.

A împăcat-o repede; s-au dus la o florentină împreună cu Nae  colega ei de bancă; erau cei mai înfocaţi consumatori al acestei prăjituri, cu  frişca şi crema mereu proaspete .

Diriginta Ghiurcă Elena a ştiut să îşi atragă clasa cu materia sa, jumătate  din  clasă, dacă nu mai mulţi, au dat examene la chimie, petrochimie, farmacie, medicină, chimie industrială sau  alimentară. După spusele colegelor,  era profesorul care nu punea 10; el n-a  observat, îi era indiferent ce  note lua, dar ele se necăjeau mai ales că ţineau la materia asta.

Era profesor emerit şi avea o metodă de a preda, că învăţai lecţia din clasă, acasă numai trebuia să o aprofundezi , cea ce Stani nu avea de gând, deoarece era ocupat cu poeziile; dar dacă îi dădea la chimie o problemă de rezolvat chiar dacă nu ştia teoria bine, lui îi plăcea şi o rezolva  imediat; învăţa teoria rezolvând problemele, aşa era el, avea aversiune pentru  tocit, dar sunt materii la care trebuie să înveţi vrând, ne vrând!

Avea în jur de 30 de ani, statură mijlocie de un calm interior ce emana în afară şi li se transmitea elevilor fără să ştie, ochii căprui blânzi, părul ondulat îi cădea în jurul feţei, sporindu-i frumuseţea, avea în colţul gurii o mica cicatrice, ce le atribuiau buzelor rotunde posibilitatea, să spună,

- Nimic nu este perfect !

Se strecura pe holurile şcolii modestă, cu catalogul sub braţ şi puloverul maroniu, singurele deosebiri că nu era elevă.

Într-o zi, nu sunase sau nu auzise soneria de sfârşitul pauzei, era zarvă mare şi se zbenguiau printre bănci, s-a lovit de cineva, a simţit corpul moale şi  sinii, ce opuneau rezistenţă, a crezut că este o colegă, şi a profitat de întâmplare, s-a mai ciocnit odată, de data asta mai încet, ca o îmbrăţişare să simtă şi ea, dar sânii au încercat să treacă prin el crezând, că se dă la o parte, a rezultat o contopire ce l-a pus pe gânduri; atunci s-a trezit cu diriginta în braţe. Avea trupul moale, plin de  promisiuni, era plină, fără să fie grasă, a simţit-o parcă îl aştepta; şi-a cerut iertare, dar atingerea a fost minunată.

Ea a zâmbit misterios şi s-a îndreptat spre catedră.

S-a făcut imediat linişte în clasă, agitaţia s-a potolit, toţi îndreptându-se spre locurile lor.

De atunci nu a mai privit-o, ca pe profesoara lui, a realizat că femeia odată cu trecerea anilor, devine mai atractivă, mai frumoasă!

Ca să îl remarce şi să vadă că îl duce capul, pe trimestrul acela a obţinut media 9, dar chimia o considera pentru tocilari!

Aşa era materia… se aşterneau formulele pe tablă, substanţele se legau între ele, nu era nimic neprevăzut şi toate se sfârşeau previzibil, cu reacţii care scoteau un abur colorat şi nişte precipitate care ascundeau ce se  petrece în realitate. Nu aveai voie să deviezi sensul unui electron, că puteai  provoca o reacţie în lanţ, şi cine ştie ce se putea întâmpla cu atomul, care era atât de instabil.

Era materia preferată a lui Victor considerat pe drept, chimistul clasei.

Sosea în clasă, deseori necăjită cu ochii roşii, avea  pregătită batista pe care o folosea, dar îşi făcea lecţia; el cu o glumă încerca s-o înveselească, ea zâmbea şi preda mai departe. Ce necazuri avea, nu a aflat niciodată.. probabil îi făcea bine să evadeze în  labirintul  formulelor iar la sfârşitul  orei, era femeia puternică pe care o ştia…diriginta! Fiecare materie avea poezia ei, şi fiecare dintre elevi se simţea atras inexplorabil de una!

Îşi descoperise talente ascunse de epigramist, dar ca orice lucru în viaţă, avea concurenţă.

Vasilică îl admira pentru dibăcia cu care găsea rimele, în epigrame, nu ştia cât de bune erau, dar într-o zi a început să se dueleze în direct cu un adversar…

După primele înţepături, a bănuit şi făcut epigrama de răspuns, înainte de a primi de la rival ceva, i-a  arătat-o lui Vasilică, iar când a venit riposta a citit-o şi zâmbind a expediat ce scrisese.

Vasilică era încântat. Anticipând replica, i-a conceput o altă epigramă concurentului şi în momentul când a primit bileţelul, fără să îl citească i-a  trimis răspunsul; a  fost lovitura de graţie, jubilau amândoi, cu Vasilică şi din acel moment nu au mai fost atacaţi, era cel mai bun iar colegul de bancă se bucura… de imunitate.

STĂNESCU AUREL AVRAM