ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Am crezut  întotdeauna în lumina divină a sufletelor pereche cum cred în destinul privirilor pierdute pe drumurile încâlcite ale vieţii dar să nu uităm că tot lumina este aceea care ne aduce imaginea vie a unor stele moarte demult.

Oare aş putea vreodată iubire să nu cred în lumina privirii tale, acolo departe de tine, de amândoi unde ne întâlnim atât de adesea?

Abia acolo simţim că în această lume e mai greu să fii fericit fiindcă fiecare clipă de fericire este o mare deşertăciune, poate mai mare decât acea de tristeţe.

Acolo ştim câtă nevoie avem unul de celălalt pentru a înfrunta această lume deşartă unde am ajuns aduşi pe aripile Luminii Divine din cine ştie ce ungher al inimii acestui Univers unde am strălucit odată şi odată ca fiind o singură stea, unde am fost împliniţi neştiind că întreaga noastră strălucire şi împlinire de atunci este la fel de trecătoare precum e acum această lume.

Şi ce a mai rămas din strălucirea noastră de atunci?

Din destinul nostru intergalactic de stea?

O amintire pe bolta unei lumi, iar aici două suflete care se caută etern pentru a se mistui, pentru a arde în neputinţa acestei deşertăciuni, la fel ca şi atunci când eram o stea.

Cum orice imagine este amprenta lui Dumnezeu, cum o vedem prin lumina care ne-o aduce astfel, înţelegem că Dumnezeu e Lumina Divină care se ascunde în spatele acelei imagini, pe care o transportă sufletelor noastre.

Dar unde oare aş putea întâlni mai multă Lumină Divină decât în privirea ta, în frumuseţea clipelor de a fi împreună, în dorinţele tale de a ne vedea, de a ne săruta, de a ne pierde unul în altul?

Nicăieri în altă parte.

Totul se petrece în Lumina Divină a întâmplării, iar această petrecere care se petrece odată cu Destinul va merge iarăşi peste timpi şi spaţii odată cu Lumina Divină, împlinind deşertăciunea Destinului de a fi doar o biată imagine şi atât, ceva gol şi fără conţinut, ceva ireal, fiindcă după cum ţi-am mai spus iubire doar Dumnezeu e real.

Atunci la ce sunt bune toate câte sunt?

De ce mai suntem noi suflete pereche?

Doar pentru a ne sufoca cu iubirea noastră infinită, nebună,  care ar mai trebui iubită şi în alte vieţi, în alte dimensiuni, în alte existenţe?

Doar pentru a ne căuta mereu fără să ne găsim cu adevărat niciodată fiindcă atunci l-am afla pe Dumnezeu în noi iar poate că Dumnezeu nu vrea să fie găsit şi de aceea stă ascuns.

Nu cred iubirea mea cea mare că Dumnezeu s-ar putea ascunde de iubirea noastră fiindcă şi El este iubire şi atunci?

Simt că cu cât te iubesc mai mult pe tine îl iubesc şi pe Dumnezeu în aceeaşi măsură fiindcă încep cu adevărat să-L simt, să-L regăsesc pierdut adânc în sufletul tău, dragostea mea.

Abia atunci realizez că Dumnezeu nu se află acolo doar pentru a-mi spune că are chip frumos şi nici pentru a-mi demonstra existenţa Sa ci fiindcă noi suntem un accident de a ne afla în faţa Lui şi de a-I înţelege măreţia eternităţii sale în noi.

Abia atunci vom fi mai mult decât suntem azi sau am fost vreodată.

Vom fi uniţi prin sfinţenia iubirii în şi prin Dumnezeul nostru etern.

Şi atunci, oricât de mult am realiza deşertăciunea acestei lumi, şi am şti că vom fi mereu acea stea care va arde continuu pentru a apărea ca imagine pe o boltă a unei lumi după ce va fi murit demult, vom înţelege că toate acestea şi încă multe altele nu au nici o importanţă fiindcă între noi, în noi şi peste noi e Dumnezeul acela tăcut care nu are nevoie nici de imagini sau alte cuvinte ci doar de iubirea noastră nesfârşită.

Şi vom fi etern împliniţi şi hrăniţi de Dumnezeul iubirii noastre ştiind că ne mistuim pentru acest Dumnezeu care va rămâne etern peste timpi sau spaţii, peste orice deşertăciune, ştiind că doar El, acest Dumnezeu suntem: Noi!

Acesta este sensul iubirii noastre al sufletelor pereche.

Oriunde am fi, oricât de departe unul de altul acest Dumnezeu al iubirii noastre va fi etern cu noi, fiind Parisul viselor noastre, alături de care ne vom plimba împreună pe bulevardele pline de roua sentimentelor noastre prelinsă pe iarba clipelor care se va usca şi ea la rândul ei fiindcă orice ai face iarna nu poate fi oprită.

Atunci Dumnezeul iubirii noastre va fi numai în noi şi nu la Paris, fiindcă şi Parisul va fi doar o amintire, un vis despre iubire şi atât, cum de altfel va rămâne şi această planetă atât de tristă unde mulţi mor fără să-L aibe aproape pe acest Dumnezeu al iubirii, fără să ştie că nu sunt şi nu vor rămâne niciodată singuri.

Şi ne vom trezi într-o lume unde vom fi iar o stea, pe urmă vom arde doar fiindcă va urma să ne stingem iarăşi pentru a ne putea găsi ca două suflete pereche care să viseze la un Paris prin care să se plimbe, să se iubească, să se dorească, să fie bolnavi unul de altul, să sufere dar să şi tremure de fericire, de fiorul divin pe care ţi-l dă dragostea acea arzătoare prinsă de vâlvătaia mistuitoare a pasiunii.

~8~

Îmi amintesc ziua când te-am văzut pentru prima oară, şi mă gândesc că suntem obligaţi să ne amintim fiindcă noi suntem o amintire a Lui Dumnezeu precum Dumnezeu este o amintire a noastră şi atunci, oare chiar nu ştiam că are loc un accident primordial în viaţa mea, că acel accident este iubire, că şi Dumnezeu este un accident în sine, un eveniment primordial, unic şi întâmplător, iar atunci când ni se întâmplă ceva accidental înseamnă că ne întâlnim cu Dumnezeu.

Acea zi când te-am văzut pentru prima oară a fost mai mult decât accidentală în viaţa mea la fel ca şi atunci când te-am întâlnit absolut întâmplător prin scris.

Două accidente până acum în care L-am întâlnit pe Dumnezeu prin tine dragostea mea cea mare.

Chiar dacă la început poate nu ai crezut într-o mare iubire alături de mine cum de altfel nici eu nu am crezut astfel.

Chiar dacă totul părea o joacă a Destinului cu clipele noastre am înţeles că atunci când Destinul se joacă vorbeşte mai serios ca niciodată cu istoria sentimentală a existenţei noastre, cu năzuinţele şi speranţele acestor suflete care se căutau în negurile uitate ale eternităţii propriilor lor identităţi sacre.

De câte ori îmi amintesc despre tine îmi amintesc de faptul că există Dumnezeu iar eu l-am găsit prin tine.

Chiar dacă la început vroiai să alergi de mine te urmam fiindcă vroiam să-L simt pe Dumnezeu mai aproape de sufletul meu.

Astfel te-am ajuns şi am reuşit să te fac să înţelegi că divinitatea noastră constă în aceste accidente ale aspiraţiilor noastre către sufletele noastre pereche, către sufletele pe care le iubim sau pentru care simţim acel fior al dragostei din care s-a născut întreaga omenire.

De aceea am dorit să-ţi cunosc natura sufletului tău, fiindcă oricât de minunată ar fi o privelişte sentimentală în epistole şi fraze calde, ea nu va putea fi niciodată pe deplin simţită dacă nu te plimbi pe aleile străjuite de trandafirii sentimentelor sale, dacă nu vei sta între aceşti trandafiri admirându-i şi simţindu-le parfumul suav.

Atunci am înţeles că sufletul tău este inundat de lumina divină a verii sentimentale, de trandafiri si alei peste care nu vor trece niciodată paşii altui suflet decât ai mei.

Am înţeles că alături de tine printre trandafiri sunt mai puternic mai fericit şi mă regăsesc, eu cel pierdut, străinul din mine, alături de tine, cum tu te vei regăsi în mine, cum nici un alt suflet nu va străbate vreodată aleile sentimentale ale sufletului meu decât tu, iubirea mea cea mare.

Ce ar fi fost fără acel accident al iubirii, al întâlnirii noastre?

Ce ar fi fost dacă nu l-am fi văzut astfel pe Dumnezeu?

Aleile sentimentale ale sufletelor noastre ar fi rămas mereu pustii, neumblate de paşii nimănui iar viaţa ar fi primit o tentă tristă şi am fi înţeles că e un nonsens.

Noi oamenii suntem clădiţi pentru a fi suflete şi nicidecum trupuri, iar dacă aleile sufletelor nu pot fi călcate niciodată de paşii celui care poate ajunge la poarta lor, atunci rămânem mereu străini de noi înşine, născând un existenţialism tern.

Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri.

De ce?

Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia?

De ce?

Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume?

Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire.

Va trebui să înţelegem şi să ştim ce este cu adevărat iubirea.

Nu întâmplător te-am dus pe aleile acelea pline de trandfiri ale sufletului meu fiindcă iubirea este paradisul pierdut în negurile timpului, din noi, din fiecare, odată cu minciuna cunoaşterii ce a luat locul simţirii, trăirii, împlinirii, frumuseţii, plenititudinii sentimentale.

Crezând că ştim de ce e marea învolburată, de ce stelele răsar, de ce gândurile se prăbuşesc în abisul infinităţii am uitat să simţim, iar trandafirii din paradisele sufletelor noastre s-au uscat în toamna înstrăinării de sine.

De aceea au ajuns până şi sufletele pereche să treacă unele pe lângă altele întâmplător, fără să se cunoască vreodată, fiecare la braţul unui alt înstrăinat de sine.

~9~

Oare unde ar fi ajuns această lume de orbi fără vise?

Unde ar fi ajuns iubirile fără speranţe dar suferinţa fără amăgire?

Nicăieri, fiindcă toate sunt pierdute la ruleta Destinului de către Dumnezeu, doar  pentru noi cei care nu vrem să înţelegem că Dumnezeu este unicul câştigător  dacă ştim să-L găsim în iubire, unde cu siguranţă îl vom găsi pierdut printre aleile sentimentale cu trandafiri ale sufletului iubit.

Acolo va fi adevăratul Dumnezeu care ne va arăta paradisul pierdut din noi, poate vremelnic, poate pentru totdeauna.

Oare are vreun rost această lume fără paradisul nostru pierdut, fără puritatea şi nonşalanţa acestuia?Fără adevărul dar şi copilăria sa?

Uitând să mai fim copii uităm de noi înşine şi ne pierdem fiindcă suntem meniţi să fim copiii acestei lumi şi nicidecum adulţii plini de ifose şi aşezaţi pe tagme şi categorii, în acest paradis pe care înstrăinarea de noi înşine l-a transformat într-un imens ospiciu, odată cu ofilirea trandafirilor din sufletele pure care aparţineau paradisului ofilit sau  copilăriei acestei lumi.

Atunci e mai bună dărâmarea acestui ospiciu care e lumea noastră şi vindecarea noastră de tortura cunoaşterii care e o minciună a acestui vis numit de noi viaţă?

Îl vom putea dărâma doar dacă vom înţelege că nu suntem nimic altceva decât iubire şi atât, simţire şi atât.

Abia acum când iubesc atât de mult am curajul să privesc adânc în sufletul tău şi să mă întreb ce anume a determinat pierderea acelui paradis spiritual în care omul era copil, în care iubea sincer şi ştia că viaţa lui e numai simţire şi puritate.

Ce a determinat apariţia cunoaşterii, ale acestei minciuni atât de cumplite , ce a determinat ca minciuna să murdărească cu paşii săi perfizi aleile sentimentale pline de trandafiri ale sufletelor acestei lumi?

De ce suntem atât de străini de noi înşine iubire?

De ce ştim doar că ne naştem pentru a muri şi nu şi pentru a iubi?

De ce nu ştim că ne naştem pentru a fi eterni în iubire unde nu va exista moarte niciodată iar anotimpurile vieţii nu sunt nimic altceva decât nişte stropi de rouă prelinşi pe frunzele vieţilor noastre eterne, unde chiar dacă ruginesc, copacul fericirii rămâne mereu acolo fiindcă e Destin.

Ce pot să înţeleg  din sufletul tău?

Că-mi reproşezi  dacă respect sau nu un contract al acestei lumi cu alt suflet străin de mine şi de el?

Că mă vrei alături fiindcă m-ai aşteptat de-o viaţă, că vrei să mergi în parc, să mănânci îngheţată, că eşti singură fără mine.

Asta să înţeleg când eu vreu să ştiu de ce e lumea în ansamblul ei străină de sine, de ce acest imens ospiciu cu nume de omenire a fost construit  în locul aleilor acelea minunate de trandafiri sentimentali uscate încă din negurile timpului, ce reprezentau paradisul pierdut al omenirii.

Asta aş fi vrut să ştiu privind în adâncurile sufletului tău, şi totuşi plimbarea în parc cred că a fost răspunsul cel mai indicat pentru o astfel de întrebare.

Acolo sunt alei sentimentale pline de trandafiri.

Aceasta e lumea iubire, o eternă fugă de sine însuşi care oricât de străină s-ar simţi de sinele său ar căuta cel puţin în exterior  o fărâmă de alinare, şi o va găsi într-o floare, un parc, o ingheţată, o plimbare pe care le va dori în cele din urmă transpuse în sufletul său încercând să-şi amintească de florile, aleile, şi toate celelalte pierdute din paradisul sufletului său care a existat cândva.

De aceea dragostea mea vreau sa-ţi ofer o floare pentru a o sădi în acel paradis din tine, pentru a înţelege că vreau să-L întâlnim împreună pe Dumnezeu prin noi, şi astfel poate că vom uita împreună până şi de păcatul originar fiindcă Dumnezeul nostru va înţelege cât de mult ne iubim şi astfel suntem parte din El, alături de El şi El se află în noi.

Va înţelege că niciodată nu  ne-am fi dorit cunoaşterea mincinoasă a acestei lumi în locul iubirii adevărate.

~10~

Ce trist este că majoritatea oamenilor nu înţeleg sensul vieţii eterne.

Multora o astfel de viaţă li s-ar părea plictisitoare sau chiar banală tocmai fiindcă nu pot înţelege că fiecare clipă pe care o traversează este o eternitate în sine, deci o viaţă eternă prin care trec fără să realizeze frumuseţea şi adevărata ei profunzime.

O văd de parcă ar fi una dintre miliardele de traverse ale căii Destinului peste care trece trenul vieţii lor fără să înţeleagă că fiecare astfel de traversă are propria sa existenţă sentimentală făurită de zbuciumul spiritual al naturii divine care a zămislit-o.

Nu pot şi nici nu vor să înţeleagă că adesea e udată de ploaia necuvintelor acestei lumi în anotimpurile schimbătoare ale bolţilor cereşti pe care se nasc şi mor stele, pe care trec stele călătoare sau pe care apar aştrii morţi demult în alte timpuri când nici nu exista omenirea.

Viaţa lor e acum aici în această amintire adusă nouă de Lumina Divină a existenţei.

Şi atunci cine vrea să trăiască etern?

Tu esti catedrala de care am nevoie iubirea mea, pentru mântuirea propriei mele existenţe.

Sunt bolnav de iubire, sunt bolnav de clipele Destinului tău ce se află în inima mea care împarte cele două eternităţi ale noastre în timpi şi spaţii ale dorinţelor şi sentimentelor noastre nesfârşite.

Te strig adesea în mine ca să-ţi răspund în tine despre viaţa eternă a simţămintelor noastre care vor răsări pe o boltă a viitorului plină de amintirile acestei lumi uitate din noi, dar răsărite pentru a fi sădită peste alte spaţii şi timpi  ce traversează Destinul nostru cosmic din noi înşine.

Te strig bolnav de iubire şi mă întreb cât de gravă poate fi această boală din cauza căreia s-au sinucis atâţia şi atâţia.

De fapt ce este sinuciderea?

Oare chiar există sinucidere din iubire?

Cum poate ucide iubirea atât timp cât este idealul absolut, unica dimensiune a sinelui nostru pierdut din noi înşine?

Oare regăsirea cu noi înşine ne-ar ucide?

Este mai bine să trăim tot înstrăinaţi de noi ca şi până acum?

Iubirea poate ucide doar că noi nu înţelegem că moartea este o altă viaţă, fără de care actuala existenţă a noastră nici nu ar exista fiindcă nu ar avea la ce să se raporteze.

Dacă iubirea ne ucide îndemnându-ne la sinucidere înseamnă că steaua noastră e nerăbdătoare să strălucească în adevărata ei împlinire pe bolta unei alte lumi unde nu va mai fi singură şi bolnavă de sufletul său pereche care îi dă întreaga strălucire, ci acesta va fi în ea, etern.

Ambele suflete vor forma acelaşi astru.

Sinuciderea este o fugă de Destinul care nu-şi mai suportă propriul Sine torturat de clipele acestei existenţe absurde, iluzorii, fiindcă şi-ar dori împlinirea propriului său legământ cu viaţa, doar că aici trăirea e numai în iluzia vieţii, iar unica viaţă din iluzie e iubirea.

Fără iubire nu poate fi împlinire prin Destin.

Atunci sinuciderea este o salvare de minciuna acestui vis cu nume de viaţă. O trezire cu nume de naştere în zorii unei alte realităţi.

Nimic mai frumos dar şi mai dureros, decât să mori din iubire pe altarul propriilor tale sentimente.

Să înţelegi că întreaga împlinire a Destinului tău constă numai în moarte chiar dacă de adevăraţii morţi care te înconjoară văd sinuciderea ta ca o fugă banală de viaţă, neînţelegând că trăirea lor e doar trăire şi nicidecum viaţă, tocmai fiindcă aceasta nu poate fi împlinită şi născută decât printr-o mare iubire, pe care poate că nu o vor întâlni niciodată.

Sfinţenia este o formă superioară a iubirii doar că absurdul acestei existenţe atribuie sfinţenia unei religii pentru care sinuciderea este o oroare şi nu un act necesar de multe ori.

Aici se vede cât de departe suntem de noi înşine.

Oricât de greu ne-ar veni să acceptăm aceasta, dar sinuciderea este sensul ascuns al vieţii noastre fiind orbi în această lume unde primează alte valori decât ale iubirii, valorile sinuciderii noastre.

Cu toţii ne îndreptăm către moarte fugind de ea.

Cu toţii ne sacrificăm în visul vieţii  pentru orice ne este străin nouă, dar uităm cu desăvârşire de noi, de faptul că suntem iubire şi toate celelalte sacrificii pe care le facem sunt deşertăciune.

SORIN CERIN