~ Olga Morar: „Lumânările“

Undeva peste mări şi ţări, într-o ţară îndepărtată, trăia într-un castel părăsit, un bătrân. Locuitorii acelor locuri îl priveau ciudat, căci niciodată nu vorbea cu nimeni şi mai cu seamă nu-i plăceau copiii. De câte ori îi întâlnea în calea sa se ferea să nu-l atingă, să nu-i vorbească, considerându-i plicticoşi, vorbăreţi sau chiar obraznici. De altfel amărăciunea lui era îndreptăţită dar nimeni nu-i cunoştea secretul: avusese şi el un copil pe care-l pierdu-se de mic, iar acum era prea mult pentru bătrânul său suflet să mai reînvie acele amintiri dureroase.

Nimeni nu ştia ce face bătrânul în vechiul castel, căci nu punea niciodată picior de om pe acolo, ba chiar mulţi îl credeau bântuit.

Viaţa îşi urma cursul, iar oamenii învăţară să nici nu-i mai dea atenţie morocănosului bătrân. Într-una din acele zile friguroase de iarnă se aciuase prin părţile locului un biet băiat despre care nu ştia nimeni nimic. Neavând unde să stea se gândi la castelul părăginit care se vedea în zare, crezând că acolo îşi poate face un adăpost. Nu mică îi fu mirarea să dea peste morocănosul bătrân care nici nu voi să-l primească. Supărat şi obosit se aşeză pe trepte, îşi strânse la piept haina răpănoasă de pe el şi stând aşa o bucată de vreme adormi. În visul său se făcea că bătrânul venise la el, îl luă de mână şi-l plimbă apoi prin încăperile castelului. Ce minunăţie se desfăşura în faţa privirii lui: camere împodobite cu aur şi argint, mătăsuri, brocarte şi atâtea lucruri fine demne de un împărat, însă un lucru îi atrase atenţia, o cameră zăvorâtă cu multe încuietori. Întrebă pe bătrân de ce se află acolo de e aşa de zăvorâtă uşa, dar răspunsul veni sec, să nu intre în acea încăpere. Apoi brusc se trezi. Realitatea era la fel de tristă şi cenuşie ca la început, stătea tot pe treptele castelului, iar frigul îl biciuia şi mai tare.

De undeva de la o fereastră bătrânul îl privi pe copil dormind ghemuit în hainele-i sărăcăcioase şi inima lui tresări. Poate îşi adusese aminte de copilul său sau poate pur şi simplu inima lui se înmuie şi coborî la copil. Îl luă de mână, fără să-i spună nimic şi-l duse înăuntru. Uimit băiatul îşi aminti de ciudatul său vis, era chiar aşa cu diferenţa că odăile prin care treceau nu erau deloc poleite cu aur şi argint, dar asta nu mai conta. Ajunseră într-o încăpere în care pe o masă se afla ceva de mâncare, iar într-un colţ ardea un foc straşnic. Îi spuse apoi să mănânce şi că îl lasă să stea cu el la castel cu condiţia să nu intre într-o anume încăpere. În acel moment ca în visul său revăzu odaia zăvorâtă.

Zilele treceau una după alta şi odată cu ele creştea şi curiozitatea băiatului de a şti ce se află în spatele uşii, mai cu seamă că bătrânul stătea aproape ziua întreagă acolo. Într-o zi profită de faptul că acesta ieşi puţin din castel şi se hotărî să afle ce se ascunde acolo. Desfăcu încuietorile şi deschise uşa, dar ce-i văzură ochii? Toată încăperea era plină de lumânări aprinse, unele întregi altele pe jumătate, altele pe sfârşite şi nu ştia ce să înţeleagă. Stând aşa uimit, simţi dintr-o dată o mână pe umăr: era bătrânul care se întorsese şi îi spuse:

Nu aveai voie aici! Ştii bine că ţi-am interzis acest lucru.

Da, bâigui copilul, dar…, de ce sunt atât de multe lumânări?

Aceste lumânări reprezintă sufletele oamenilor, iar eu sunt păzitorul lor. Când un om se naşte îi aprind lumânarea vieţii, iar când moare o sting.

Dar de ce unele sunt scurte?

În funcţie de viaţa omului, mai lungă sau mai scurtă.

– Înseamnă că şi lumânarea mea se află aici, pot să o văd? îl rugă copilul cu teamă, dorind să ştie dacă aceasta e lungă sau scurtă.

Nu, dacă voi face acest lucru va trebui să-ţi sting lumânarea vieţii.

Iartă-mă, îi spuse copilul, nu trebuia să intru aici.

Acum e prea târziu, deşi ai greşit vei fi iertat, dar tu vei fi de acum înainte cel ce va păzi aceste lumânări şi zicând acestea căzu jos fără suflare. Atunci observă copilul într-un colţ o lumânare care sfârâind se stinse.

Copleşit de cele întâmplate se puse pe plâns, însă realiză cât de importantă este sarcina pe care i-a lăsat-o bătrânul şi de atunci înainte avu el grijă de lumânări. Anii treceau, a început să îmbătrânească şi el, dar iată că într-o zi întâlni o biată mamă care plângea şi strângea la pieptul său un copilaş ce părea bolnav. Rămase atât de impresionat de imaginea mamei care-şi strângea în braţe copilul, încât fugi repede să-i vadă lumânarea vieţii şi nu mică i-a fost mirarea să-i vadă flacăra pâlpâind aproape să se stingă. Ştia că, dacă va interveni, în cursul destinului, va fi pedepsit cu moartea şi cu toate astea simţea că nu poate sta indiferent. Nu-i mai păsa de viaţa lui, luă lumânarea şi o ţinu în mâna sa până când flacăra începu să ardă din nou drept. Simţi un val de căldură că-l cuprinde din cap până-n picioare şi apucă să vadă într-un colţ o lumânare care se stingea sfârâind încet: era lumânarea vieţii lui.

Drd. OLGA MORAR