Trecând prin piaţă, doi convivi discutau aprins pe o temă arhicunoscută: valoarea scriitorului. Bineînţeles, cel care ridicase tonul era înflăcăratul poet, care-i spusese confratelui:

-Trebuie să recunoşti că greul cuvintelor este pe umerii mei! Eu sunt hamalul care…

Un ţăran din apropiere, care avea de adus câţiva saci de cartofi i-a întrerupt când a auzit de…hamal.

-Ce bine, taică! De-o oră caut pe cineva să-mi ducă sacii.

-Pardon! i-a retezat elanul poetul. Mă confunzi, nene! Eu duc pe umeri numai sacii cu vorbe fermecate, pline de greul înţelepciunii şi vibraţiile sentimentelor. Sunt mai grei decât aurul şi mai valoroşi decât nestematele.

-Foarte bine! Dacă duci sacii ăia, poţi să duci şi sacii mei. Nu degeaba!

-Înţelege omule. Că nu sunt hamal de meserie. Sau, mă rog, unul special.

-Nu-ţi fie teamă, domnule, că te plătesc ca pe un hamal adevărat. Eu respect omul care munceşte. Sunt cinstit, nu…ca acesta. Şi arătă spre negustorul din apropiere.

-Măi, tăicuţă! îi zise blând poetul. În sacii mei eu am hrană spirituală care vă înalţă şi vă bucură sufletele. Mă jigneşti cu neînţelegerea dumitale. Probabil că din cauza asta sunt dispreţuit şi prost plătit.

-Hai, nu te supăra! l-a mângâiat ţăranul. Uite, şi eu vă dau hrana cea de toate zilele şi…tot atât de prost sunt plătit. Cât despre dispreţ… Nimeni nu-mi spune: ia loc, omule! Toţi mă reped: la o parte, bă, ţărane! Eu…mă dau, nu mă supăr, că n-am timp de asta. Uneori, îl mai înjur pe dom’ negustor, că-mi dă bani mai puţini, când îi aduc marfă mai multă. Vezi, atunci nu înţeleg eu. De ce îmi dă un preţ mai mic, dacă îi aduc mai mult?

-Nici eu nu înţeleg, a zis poetul, că şi pe mine mă plăteşte la fel. Chiar mai prost decât pe tine.

Auzidu-i, negustorul s-a apropiat de ei:

-Ce nu-nţelegeţi, măi…zevzecilor?!

Revoltaţi, cei doi (prin glasul poetului) i-a dat o replică dură:

-Nu te înţelegem, de ce ne plăteşti prost, când noi îţi dăm hrana trupească şi sufletească? Pe deasupra, ne dai un preţ mai mic, dacă îţi dăm mai mult şi mai bun.

-Tâmpiţilor! Vă plătesc după legile pieţii, bă!

-De ce, dacă produsele noastre sunt cele mai preţioase?

-Produsele voastre sunt nişte mărfuri, ca toate mărfurile.

-Dacă noi nu-ţi dăm produsele noastre, ce vei face?

-Ce vorbiţi, bă? Ce veţi face voi cu preţioasele produse, dacă eu nu vă plătesc?

Cei doi se uitară prostiţi unul la altul. Atunci, negustorul i-a repezit:

-Hai, la treabă! Amândoi sunteţi hamalii mei, tembelilor! Aşa că…hamaliţi! Hamaliţi, că…d-aia vă plătesc!

Poetul şi ţăranul au făcut ochii mari.

-Ce vă uitaţi aşa? Nu vă vine să credeţi? Sunteţi nişte hamali ca oricare, iar mărfurile voastre, ca orice marfă!

-Dar cele mai preţioase, au insistat cei doi.

-Mofturi! i-a  repezit negustorul. Ţineţi minte de la mine: banul este cel mai preţios. Pentru el se bat toţi oamenii. Şi voi…amărâţilor!
NĂSTASE MARIN