ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

( fragment din volumul în lucru ,,Piersica verde,,)

Primentuţa era o ţigancă încă tânără şi ar fi putut fi şi frumoasă, dacă albeaţa nu i-ar fi cotropit ochiul stâng, reumatismul nu i-ar fi îndoit şira spinării şi nu ar fi umblat cu mâna întinsă, pipăind  aerul,  nu cerând pomană. Era săracă dar mândră, nu venea la noi decât să ne spele rufele, să şteargă sticla de lampă, sau, în Postul Mare să facă floricele ( cocoşi) din porumb ’merican. Atunci, Primentuţa purta ciurul larg cât gura fântânii, pe umeri, ca pe o cobiliţă îl căra şi, cu băţul de alun fără noduri ne bătea în poarta, care nu era nicicând încuiată. Aşa era ritualul.

La coocoocoşi! ….Cocoşi…

Mama lăsa ţesătura-n război, bunica plăcinta pe vatră, tata … ei, tata lăsa paharul cu vin nebăut şi urca în pod după ştiuleţi, care trebuiau să fie uscaţi cum îi,,, sfarogul. Ce-o  fi ,,sfarogul,, nu ştiam atunci, nu ştiu nici acum.

Între timp, în tinda cu tavanul înălţat peste vatra cuptorului,  mama aţîţa focul cu puzderii de cânepă peste care arunca vreascuri anume adunate din gardul vechi al grădinii.

Mirosea a licheni şi iarbă topită în apă de vară, a sudoare de om sănătos, a lapte dulce de vacă şi respiraţie de copil.

Apoi, focul devenea vâlvătaie, sare roşie peste rana jăraticului pe care  Primentuţa îl înteţea suflându-i aer proaspăt cu foiul. Când limbile se întindeau cât nu îi era voia, lua apă în gură apoi o ţâşnea printre dinţi, potolind cu ea vâlvătaia.  Descânta mai întâi  boabele, apoi le turna în ciurul, pe care îl ridica pe braţele ei slabe şi dezgolite de mânecile cămăşii subţiate de atâta purtat. Îl legăna, îl balansa ca  dansatoarea din Orient o tamburină pe care a pus toată averea de care dispunea. Ţinea ochii închişi, cu genele fardate de funingini şi obrajii vopsiţi în culorile focului care, o urmărea, i se supunea ca un amant obişnuit cu toanele femeii.

Îşi unduia şoldurile, zvâcnea din buric, ridica şi-şi lăsa fruntea în flăcări doar cât să-i sară sămânţa scandalului sau, să-l domolească, să-l stingă, după cum cerea lucrarea aia de împlinit.

Ţiganca borborosea întruna descântecul trecându-şi umbra şuie peste peretele dat în var coşcovit.

Era o firimitură din vremurile care trecuseră peste locul în care oamenii se priveau în oglindă de Crăciun şi de Paşte,  fără să le pese că între timp cam îmbătrâniseră.

La un semn doar de ţigancă ştiut,  primul bob, al doilea, zecile de boabe din porumb ,,american,, plezneau, împroşcau miez diafan ca florile unui spin sălbatic.

Tinda bunicilor se umplea de poveşti nespuse, de taine gata să fie  destăinuite şi, de la un capă la altul al cătunului, câinii începeau să latre, să-şi transmită mesaje.

-Nu turnaţi sare, că vă asudă picioarele! Ne da aceeaşi povaţă, cam arţăgoasă, bunica. Apoi, fugea la cuibar, de unde se întorcea, în şorţ, cu câteva ouă proaspete. Era plata pentru osteneala femeii.

Primentuţa răsturna floricelele din ciur, în ligheanul cu email roşu. Sigurul lighean de pe uliţa noastră şi care avea un loc al lui  printre copăi, coveţi şi albiile învechite.

Ţiganca sta cu noi la masă. Morfolea în gingii porumbul înflorit şi ne bea delevarul, cu care, tata nu uita niciodată să o cinstească.

Când se lăsa fumul serii peste zăpada de pe acoperişuri, Primentuţa  lua ciurul la spinare, legătura cu cele câteva ouă şi, cu  ghetele ei scâlciate, se îndrepta spre prăvălie, unde, negocia pentru un pachet de ,,Naţionale,,.

În lumea aceea banii, ca monedă de schimb, încă nu se inventaseră.

MELANIA CUC