Uite-aşa apar din fântâna amintirilor întâmplări care se desfăşoară precum coconul de mătase – fir strălucitor la capătul căruia se află un vierme. A trebuit să ajung ostenit la Hotel Negresco ca dialogul provensal din cotul coridorului să învârtă pe suprafaţa gândurilor un crâmpei de copilărie fericită, când trăiau toate rudele.

Unchiul Andrieş!

Avea unchiul Andrieş o expresie pe care o arunca taman când vroia să plece, dintr-odată. Cum era mereu grăbit, nu apuca să termine ce povestea, îşi privea distrat busola, scoasă din chimirul lat de sub vindiac şi arăta fereastra:

- Sunt în drum spre Nisa, zicea. Trebuie să ajung la timp.

Dincolo de fereastră se vedea strada pustie şi maşina neagră, cu şoferul nemişcat la volan. Şoferul era mai grozav îmbrăcat ca unchiul: haine de piele, şapcă de piele, cisme asemenea. Cum ieşea unchiul, sărea să-i deschidă portiera. Odată a îmbrâncit un trecător că era prea aproape şi acela, în loc să se supere, şi-a scos pălăria şi a cerut iertare. În ziua când venea unchiul nu trecea nimeni pe la noi. Ieşea mama în faţa porţii, apărea iute câte o vecină şi întreba, într-o doară: „Sunteţi bine, sănătoşi?”. Mama încuviinţa, vecina îşi făcea cruce.

Aveam toate fascicolele cu „Nemaipomenitele aventuri ale domnului Paturel” pe care le citeam în pod, unde le descoperisem şi ne jucam zilnic de-a piraţii îndărătul depozitului de lemne, până la linia ferată, dar poveştile unchiului le întreceau pe toate. Doamne, ce glumeţ era unchiul!

- Doctor, zicea, sigur că sunt doctor… când mi-am dat doctoratul a trebuit să repar o sonerie, că nu poţi fi doctor fără să le ştii pe toate, de aceea urc acum să vizitez urşii! Gata, zi-le bătrânilor că am plecat, nu mai aştept!

Ştiam, era în drum spre locurile acelea unde aveam poate să ajung când voi creşte mare.

- Da’ cere-i nişte bani, nu vezi cât are în portofel, îl îndemna mama pe tata, după ce unchiul pleca. Lui ce-i trebuie, are totul gratis…

- Nu pot… ce, din ai lui să trăim… khăhă!

Se ducea tata să scuipe în găleata pitită după dulap, se întorcea şi înfăşura bine nelipsitul fular în jurul gâtului, gata să se încovoaie ascultând ce cheltuieli trebuiau neapărat făcute. Mama ridica vocea, eu ieşeam şi auzeam dindărătul uşii: „Doamne, când se vor isprăvi toate acestea?!”.

Am îndrăznit odată: i-am cerut unchiului o busolă. Vroiam şi eu să merg după busolă, cum zicea dumnealui că merge atunci când nu ştie unde să înnopteze.

- Vrei busolă? Iaca, o să-ţi dau… când mai vin. Da’ să ştii, îţi arată mâncarea numai dacă o rogi, te-nvăţ eu descântecul. Până atunci, na, nişte granate să faci colecţie. Vezi, poate-ţi iei o trotinetă cu ele!

Am ascuns piatra cu umflături rubinii în lădiţa unde ţineam comorile: teaca de baionetă, punga cu carbid, ilustrata din Africa, bilele de sticlă, magnetul, guma de praştie, pistolul cu dopuri, cleştele patent şi încă altele. A mai trecut un an, unchiul s-a ivit cu mâna goală, cică uitase… poate data viitoare.

- Doamne, câţi se duc acolo, suspina mama în urma unchiului, momiţi de ochiul dracului şi vin bătrâni la patruzeci de ani, dacă apucă…

- Da’ ce, eu unde am căpătat silicoza?! Khăhă! Ia, goleşte găleata că s-a umplut! Faţa tatei recăpăta culoarea albă, în contrast cu fularul sur de lână. Tu n-ai lecţii măi? În ce clasă eşti, ha?!

Desigur, am primit busola. Mi-a pus unchiul trei pe masă, la alegere. Am luat-o pe cea mai mare, în toc de piele, cu marcaje fosforescente. Băgam capul sub pătură şi priveam: un triunghi verzui sclipea între punctele cardinale. Trăgeai pârghia, acul se fixa. De-acum puteam merge oriunde şi am mers: la piaţa de vechituri unde te dădeai în lanţuri, la Balta Verde cu pescarii, la rampa de gunoi unde se puteau găsi cele mai neaşteptate lucruri, ce mai, toate împrejurimile târgului le-am călcat, de nu mai ştiau părinţii de unde să mă ia. Descoperisem că acul busolei putea fi orientat cu magnetul încotro doream, când doream; nu mai era nevoie să-mi arate direcţia, o stabileam eu singur

- Baţi coclaurile, ai, ticălosule?! Vrei să scot cureaua, ha?! Khăhă!… Pa-ra-zi-tu-le, ţi-oi da eu plimbare!

- Doamne, vrei să te găsim la spital, băiatule? Să vii schilod, să te ţinem în cărucior, asta vrei?! Nu ţi-e bine acasă?

Nu, nu-mi era bine acasă, unde zilnic căram apă de la pompă, spărgeam lemne pentru plita din bucătărie, duceam cenuşa pe terenul viran din spatele casei bombardate; unde săpau toţi în grădină; în cele două camere strâmte încălzite iarna de o singură sobă, unde dormeam în patul de fier cu bunica şi nu aveam voie să ţin un câine al meu! Abia aşteptam să plec!

Când l-am văzut ultima oară pe unchiul jucam deja fotbal la seniori, mă luaseră la Casa Centrală şi n-aveam treabă cu nimeni, îmi dăduseră cameră rezervată, lângă „Unirea” câştigam mai mult ca toată familia, trebuia doar să-mi aleg facultatea, că de rest avea grijă clubul. Mi-a spus mama, când i-am telefonat, să trec pe la unchiul, că aşa e frumos între rude; am dibuit căsuţa undeva în Floreasca şi atunci am cunoscut-o pe tuşa Mira.

- Unchiul are picioarele slăbite, mi-a explicat ea. Nu prea umblă, hai să te duc la el.

În halat albastru, unchiul şedea la birou, un birou nemaipomenit, negru sculptat; de fapt, toată camera era aşa, ca un muzeu.

- Iată-te, a zis el. Ce mai face frate-meu?

- A murit, în primăvară!

- Iar mie nu mi-a spus nimeni, oi fi fost la spital. A izbucnit în lacrimi şi a râs. Lasă, că-l ajung din urmă.

- Ştiu, i-am răspuns. La Nisa!

- Aşa-i, băiete! Ia, să-ţi dau o carte! A tras un volum cu coperţi albe şi a scris o dedicaţie înainte de a mi-l înmâna. Ca amintire.

- Rămâi la masă, m-a îmbiat tuşa Mira şi n-am putut refuza.

Supă de zarzavat şi chiftele de cartofi, ăsta a fost prânzul. În doi timpi şi trei mişcări m-am achitat de obligaţie.

- Unchiul ţine regim, s-a justificat tuşa.

Când am ajuns la cameră chiar am frunzărit cartea unchiului Andrieş. Numai diagrame şi scheme topografice – geologie curată, cu nişte texte aiuritoare. Până şi la Institutul de Sport unde intrasem erau cărţi mai interesante. Avea un titlu complicat, „Contribuţii la… pamparam”, Editura Academiei, iar dedicaţia… „Cu drag spre amintire şi îndemn pentru ştiinţa tuturor împărtăşită”, exact asta era de mine!

Absolut întâmplător, mi-a deschis ochii o fată de la Poli; când a apucat-o râvna să facă ordine în cameră, a dat peste carte şi s-a umplut de respect pentru ce unchi aveam.

- Am verificat la bibliotecă, mi-a comunicat ea radioasă, după nişte zile ca focul. A fost la fondul interzis cartea, ştii, unchiul tău a prospectat zăcămintele de uraniu, o chestie teribil de secretă, ştii, lagărul socialist… bomba atomică…

- Extraordinar, i-am tăiat familiaritatea cu un epitaf, cui îi pasă de uraniu? O viaţă întreagă a mers unchiul Andrieş spre Nisa, până l-au lăsat picioarele, iar eu am fost acolo fără probleme şi fără cărţi. Cine e mai câştigat?!

MARIAN DRUMUR



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.