ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

(fragment din romanul “Oraşul perfect”)

Toată casa se trezise, încă dis de dimineaţă, iar bărbaţii adunaseră nuiele arămii, de alun, şi lemne pentru arsul cuptorului. Unul dintre ei intrase pe gura cuptorului, aproape până la brâu, şi măturase tot praful, frunzele uscate şi resturile de cenuşă, rămase de la coptul trecut. Aşezaseră nuielele tinere de alun, uscate bine, apoi lemne crăpate subţire, şi le puseseră de jur împrejurul cuptorului şi la mijloc, în stivă, apoi aprinseseră focul. Din când în când se auzeau trosniturile grăbite ale jarului şi, dacă ridicai tăblia ce acoperea gura cuptorului, năvălea spre tine para focului, iar, dacă aveai curaj să priveşti înăuntru, jarul cel fermecător şi fierbinte te atrăgea înspre sine.

Femeile frământau în tindă aluatul pentru pâine. Cea mai bătrână se aşezase pe laiţa de la fereastră, cu mâinile împreunate în poală şi privea liniştită spre cea tânără, ale cărei mâini pline de aluat se înroşiseră de la apa caldă, şi loveau aluatul cu podul palmei întorcândul apoi grăbit spre o parte şi alta, mai turna apoi apă călduţă dintr-un vas. Trocuţa de pâine era aşezată în mijlocul tindei, pe capra rotundă. Aluatul era alb şi pufos, iar în jur se răspândise mirosul de maia şi făină proaspăt cernută. Femeia termină de frământat pâinea, presără făină peste aluat şi îl acoperi cu un şervet de bumbac cu dungi roşii. Se duse grăbită spre plita fierbinte şi îşi turnă o cană de cafea, se aşeză pe laiţă alături de cealaltă femeie.

Femeia bătrână privea deseori prin fereastră, înspre poartă, de unde se auzeau glasuri repezite de parcă cineva s-ar fi certat, purta haine ţărăneşti, fustă lungă încreţită în talie, bluză cu pieptar gros de lână şi şurţă de bumbac. Oamenii ieşiseră pe la porţi să dea drumul vitelor în ciurdă, se opreau să se salute, şi să schimbe câteva vorbe. Cu braţele încrucişate, la piept, vorbeau despre aratul pământului, despre vreme şi animalele lor.

Femeia tânără se ridică şi luând o oală mare puse apă în ea, apoi o puse pe plită. Luă din cămară o surţă plină cu fasole verde, lată, galbenă, şi începu să o cureţe, rupând cu vărful unghiilor capetele aţoase ale tecii de fasole. Când termină le spălă bine, într-un lighean roşu, cu apă rece. Lua apoi cu mâna tecile de fasole şi le punea în oala cu apă clocotită. Curăţă câţiva morcovi adăugându-i în oală. Când termină, amestecă cu o lingură de lemn, luată din cuiul de lângă vatră. Puse din vârful degetelor sare şi acoperi cu un capac roşu. Femeia bătrână aţipise şi bărbia îi căzuse în piept. De afară se auzea strident cântatul cocoşului.

Curtea întreagă fusese măturată dis de dimineaţă, în curticica găinilor cocoşul ţopăia supărat de un fluture galben. Câinele stătea tolănit pe o rază de soare, care străbătea printre funzele mărului din curte. Şura înaltă lăsase deja o umbră groasă ce aducea răcoarea peste întreaga curte, fânul, ajuns până aproape de vantură, moale şi mătăsos, foşnea la fiecare adiere de vânt. Poarta era încă deschisă, după plecarea în ciurdă a vacilor şi celor două bivoliţe. Uşa pridvorului era deschisă şi o găină, scăpată printre şiţele gardului, urcase câteva scări, ciugulind printre scândurile trepţilor.

Unul dintre bărbaţi deschise uşa cuptorului de pâine şi, cu mătăhuzul, răsfiră jarul de jur împrejurul cuptorului, aşezândul pe lângă pereţii fierbinţi deja, puse mâna apoi pe peretele exterior încercând să simtă căldura.

-Du-te şi spine-le că-i încins cuptorul!

Fetiţa se ridică de pe trepţii de lemn şi intrând în casă strigă către femei:

-Îi cuptorul încins!

Bătrâna tresări şi făcând semn către cea tânără spuse:

-Hii, tu! Apucă apoi de o latură a trocuţei şi-şi strânse cu o mâna colţul năframei negre.

-Stăi, no! Spuse răspicat femeia tânără.

Ridicară apoi trocuţa şi porniră cu ea în jos pe scări. Ajunse la cuptor, sprijiniră trocuţa pe un scaun, şi bătrâna puse un lemn sub ea, apoi încercă apăsând marginile în jos. Nu cădea! Fetiţa se apropie de trocuţă şi ridicând ştergarul de cânepă se uită la aluat.

-Nu pune mâna! Du-te şi spală-te pe mâini!.

Fetiţa se duse la ligheanul ce stătea lângă uşă, turnă, cu o cană de tablă apă şi apoi îşi frecă mâinile cu săpun. Se clăti repede şi se şterse cu ştergarul, apoi dând la o parte acoperitoarea de pe aluat şi gustă din el. De abia aştepta să se distreze. De câte ori făceau pâine avea voie să facă jucării, din bucăţi mici de aluat, făcea porumbei, câini, cai, care semănau cu măgarii, flori, care coapte şi unse cu apă şi zăhar înfloreau cărămizii. Bunica ei chiar le punea la copt, apoi chema copii de pe stradă şi le dădea fiecăruia câte una, se ciorovăiau pentru figuri, şi câte unul mai pleca supărat, bunica îl chema înapoi şi îl îmbuna, îi dădea o bomboană şi se împăca. De data aceasta făcu un şarpe, un porumbel şi o pâinică. Bătrâna o îndepărtă, punându-i mâna brutal pe umăr. Fugi în şura mare şi umbroasă. Tulpina puternică a unei flori ajungea până la înălţimea fânului, sprijinindu-şi corola imensă, aproape coaptă, de stâlpul de lemn. Floarea soarelui foşnea în adierea vântului, deasupra de vantură atârnau lanţurile leagănului din care ea, cu o zi înainte coborâse. Îşi sprijini ceafa pe braţul drept, şi privi sus, printre ţiglele coapte de vreme, arămite de razele soarelui, o înălţime imensă, în care nu te săturai să te pierzi, albastrul ei preferat pe care Dumnezeu îl întinsese cu dărnicie, ca pe o mătase de preţ, peste grădinile de meri, peste straturile de zarzavat, peste coamele dealurilor coapte de soare. Vântul adia uşor, aducând mireasma focului abia aprins, şi, din când în când, un sunet clar de creangă arsă, trosnea cu un pocnet sec, tulburând tăcerea. Frunzele merilor murmurau o lină melodie, şi albine zburau, grăbite, de colo, colo. Dumnezeu, îşi spuse ea, Dumnezeu mă iubeşte! Floarea soarelui îşi aplecase capul spre ea, şi foşnea, parcă şoptind despre dor, despre iubire, despre lumea necunoscută, poate bună sau poate rea. Floarea soarelui lin şoptea.

M-am gândit că nici nu voi scrie vreodată despre ei. Uneori, avid de iubire, întinzi braţele spre cineva şi descoperi, că de fapt, tânjind după iubirea adevărată, poţi întâlni false iubiri, poţi întinde braţele spre ele, ca spre o iubire adevărată şi să te trezeşti secătuit, fără a mai avea putinţa de a te ridica din nămolul neiubirii, pentru că celălalt nu dorea decât să te folosească, să-şi satisfacă micile clipe de singurătate, să-şi umple un moment de plictiseală, să câştige ceva bani de pe urma ta. Iar tu, tânjeai după marele izvor, care să-ţi ostoiască setea. Cred că de fapt toate războaiele şi problemele grave ale omenirii pornesc de la lipsa de Dumnezeu, de la lipsa de adevăr. Lipsa de Dumnezeu este calea nebuniei, care a dus omenirea în repetate rânduri la pieire.

Ai fi putut crede că nimic nu le lipsea să fie buni, dar erau răi. De fapt, singurul care le lipsea era Dumnezeu, şi de aici porneau toate celelalte. Aveau hrana necesară zilnică, aveau nu o casă ci patru case, care-i apărau de ploi, frig, furtună, aveau haine bune şi haine de lucru, deci nevoile lor cele mai importante erau satisfăcute. Aveau grădini roditoare cu zarzavaturi, vaci cu lapte, şi chiar bivoliţe cu lapte gras. Nu aveau de ce să mintă, să înşele, să fure ce era al altcuiva, decât din răutate şi lăcomie. Şi din ce aveau mai mult, din ce flămânzeau mai mult. Erau răi, pentru că nu doreau să fie buni, şi tot ce atingeau îmbăloşau cu interese meschine, priviri mincinoase, făţarnice, fără a dori vreodată să fie altceva. A scrie despre ei ceva înseamnă a-i uita, puţin câte puţin, fără a avea putinţa de a le da, lor, înapoi, viaţa pe care singuri şi-au pierdut-o. De fapt, singurul care rămâne alături de noi când toţi ceilalţi ne părăsesc este Dumnezeu. Despre Dumnezeu vreau să scriu eu!

Deşi abia învăţasem să merg, în clipa în care m-au smuls din pătuţ şi m-au dezbrăcat, de rochiţa mea frumoasă., mi-au smuls din mâna păpuşa, cu păr blond auriu, păpuşa mea americană, pe care o primisem cu o zi înainte de la tata, iar ea, femeia aceea, mi-a spus cu o răutate pe care nu-am să o uit niciodată:

-Asta nu mai e păpuşa ta, de acum încolo o să fie păpuşa ei! şi smulgându-mi păpuşa, i-o îndesa celeilalte fetiţe în braţe. Îmi amintesc, şi acum, că plânsese şi praful de pe drum i se întinsese alături de lacrimile mari, mânjindu-i feţişoara frumoasă. De fapt, nu mă deranja să-i dau păpuşa, dar m-a deranjat când mi-au smuls brutal rochiţa de pe mine. Îmi răsucise o mână şi mă durea tare. După ce i-au pus rochiţa mea, au trântit-o în pătuţul meu. Fratele meu, fusese împins, îmbrâncit şi stătea lipit de perete şi se uita, cu ochii lui frumoşi, înţelegând în tăcere totul. Îmi amintesc şi acum plânsul ei disperat, jalnic, nefiresc pentru un copil care era ţinut de mâna de mama lui. Şi îmi amintesc că ea nu voia păpuşa mea, şi zbiera încercând să obţină puţină atenţie de la cei maturi. Păpuşa pe care i-o îndesaseră, în braţe, era un fel de compensaţie, înghesuită în braţele ei, pentru a răscumpăra faptul că ei nu aveau timp pentru ea, la fel cu toată averea pe care o furaseră mai târziu şi i-o înghesuiseră, drept compensaţie, sub picioarele ei. Toate monstruozităţile privite cu ochii ei de copil trebuiau uitate, în cutia cu bomboane molfăite, care i se înghesuia zilnic în braţe. Nu conta că erau bomboanele mele, ale altui copil, ale oricărui alt copil. Ea îşi plângea nefericirea şi singurul lucru care-l primea erau bomboanele altora, de care nici măcar nu avea nevoie. Trăia, şi avea să trăiască, în urma proastelor decizii ale părinţilor ei, o viaţă a altora, nicicând a ei, furând mereu de la alţii câte ceva. Şi fetiţa era singura care ştia, şi ţipa mai tot timpul cerând ceva, ce-i lipsea, de fapt i se furase viaţa ei, pentru a i se înghesui o viaţă străină, care după părerea părinţilor avea să-i aducă bani, care i-ar fi adus fericirea, care ar fi făcut-o cineva. De cele mai multe ori, ceea ce-i poate face fericiţi pe alţii, te poate face nefericit pe tine. Dorinţele noastre sunt foarte diverse, iar fericirea o stare greu de explicat, de fapt singura fericire este să crezi în Dumnezeu, şi toate celelalte se adaugă ţie. O viaţă corectă aduce împăcarea cu sine, tocmai de aici începe lupta, căci străduindu-te să trăieşti corect întâmpini opoziţia celorlalţi, care vor să te folosească, să se bucure de nefericirea ta, şi alte lucruri de genul acesta.

După ce m-au dezbrăcat de hainele mele scumpe, şi mi-au luat păpuşa, am fost îmbrâncită lângă perete, în timp ce cealaltă femeie, blondă, care venise cu ei, se plimba agitată prin cameră, un bărbat intrase şi strigase câteva cuvinte repezit, într-o limbă străină de mine… Nu înţelegeam nimic… O altă femeie, cu o năframă pe cap, se zbătea încercând să obţină ceva de la unul dintre cei trei bărbaţi.

Acum, când sunt aproape bătrână, şi gândirea mea cuprinde lucrurile în alt fel, am înţeles, brusc, că în ziua în care îmi furaseră locul în lumea în care mă născusem, furaseră şi o parte din destinul pe care ar fi trebuit să-l am, dar care atribuit altei fiinţe, altui caracter, urma să se schimbe şi el.

În ziua aceea am căpătat de la Dumnezeu în dar o altă viaţă.

M-am trezit dimineaţa flămândă. Soarele strălucea orbitor, când am deschis ochii şi am împins barca de pescar, sub care ne-am ascuns după ce am fugit, în miezul nopţii. Coborâsem de pe stâncile muntoase, printre pietre ascuţite, pe o potecă ce o cunoşteau numai localnicii, păstorii, care în drumurile lor căutau cărări scurte, pentru a ajunge mai repede în vale, în oraş, sau în satul de pescari. Am simţit, de departe, mirosul sărat de peşte şi briza care veneau dinspre mare. În clipa aceea am ştiut că am scăpat, că nu ne vor găsi niciodată, pentru că erau străini de locul acela, şi, deşi ,aveau iscoade printre localnici, lumea se ferea de ei, iscodindu-i de la distanţă. Şoferul tatei fusese împuşcat în cap, maşina rămăsese, cu toate uşile deschise, în partea stângă a drumului. Doar câteva păsări de pradă se roteau deasupra ei, curioase. Trădare! se strigase de cei câţiva oameni, care rămăseseră alături de noi. Ce înseamnă oare trădarea!? Ce însemnau oare zbuciumul acela şi graba gesturilor aspre, vocile acelea grăbite şi ascuţite, a căror limbă nu le înţelegea. Unde erau mama şi tata! şi de ce nu mai veniseră din sat.!? Se auziseră focuri de armă, apoi, întreaga larmă se îndepărtase, pentru că intraseră în casă unde eram noi.

Mâinile şi picioarele mă dureau, eram zgâriată, şi-mi cursese sânge din nas. Ochii îmi erau lipiţi de praful spălat de lacrimile cu care adormisem. Oare ne mai caută!? Plaja era pustie, departe, pe mare, valurile crescuseră şi atingeau cerul. Numai păsările se roteau, izbucnind din când în când în săgeţi aurii, şi înapoi, către cer, cu un peşte în ghiare. Păsările, şi păsările vor mâncare… Dumnezeu le hrăneşte, în fiecare zi peştele lor îl vor primi. Dar copiii! Dar copiii!?

Fraţii mei dormeau, amândoi încă ascunşi sub barcă, unul dintre ei se julise la picior şi îi curgea nasul. Eram desculţi, dar măcar eram acoperiţi cu ceva. Poate că răcise! De fapt, cum să spun, cu o zi în urmă, în clipa când au fost luaţi părinţii noştri, din faţa Bisericii, am devenit brusc maturi. Cei trei indivizi, care intraseră în curte, aduseseră cu ei nu numai ura de rasă şi bădărănia, adunate de o întreagă lume în dezmăţ, ci şi pofta neostoită, a celui rău, de a-şi satisface dorinţele. Odată cu ei, pe poarta noastră intraseră crima, trădarea, ura de rasă, sperjurul şi toate zoaiele unei lumi jegoase pe care la cei cinci – şase ani nici unul dintre noi nu le cunoscusem încă. Toţi am devenit, în clipa aceea, maturi. Brusc ne-am transformat în adulţi. Totuşi, Maica Domnului ne ducea, prin mila sa pentru copii, şi nădăjduiam să-i ducă şi pe părinţii noştri, ocrotindu-i. Nu ştiu dacă noi aveam mai mare nevoie de Dumnezeu sau părinţii noştri. Doamne ocroteşte pe părinţii noştri oriunde s-ar afla ei! Ocroteşte-i pe toţi părinţii împreună cu copii lor! Femeia, care fugise în sat după ajutoare, nu venise. Oare avea să ne mai găsească!? Oare scăpase, era vie!? Oare ne mai căutau, sau aveau să ne socotească printre cei morţi!?

Am ridicat uşor barca, şi am privit albastrul necuprins al mării. Valurile murmurau legănând lin plaja, nisipul se zbătea ţinându-se cu ghearele de mal, deşi era mereu târât în străfunduri, pescăruşii se roteau, căutând pradă bogată, în depărtare stâncile argintii tresăreau, sub fierbinţeala soarelui. Totul era tăcere, şi foşnet de viaţă, ţipătul păsărilor se ridica şi se îndepărta, mereu, de mal, spre îndepărtatul ocean, pe care marea, într-un târziu, avea să-l întâlnească.

Am lăsat grăbită marginea bărcii în jos, pentru că pe plajă venea un băiat, mult mai mare decât noi. Avea în pumn pietre, şi din când în când, arunca în mare câte una, razant, şi chiuia. M-am rugat la Dumnezeu să plece, să nu ne găsească. Putea să ne bată, sau să ne fure. Dar ce putea, oare, să mai fure de la noi!? Poate pe noi! Abia atunci am înţeles că trebuia să ne ferim de ei, să ne furişăm nevăzuţi, până în satul de pescari. Fraţii mei erau deja treji. Îşi lipiseră obrajii de peretele bărcii, şi priveau printr-o spărtură. Băiatul se îndepărtase binişor şi începuse să chiuie către mare, sperând ca vocea să i se audă, multiplicată de valurile ce erau în depărtare din ce în ce mai mari. Nisipul de sub bacă se umezise şi îmi era frig, îmi curgea şi mie nasul. După ce băiatul s-a îndepărtat, am ieşit de sub barcă. Soarele ne încălzise repede. Amândoi băieţii au plecat să prindă peşte. Cu mâinile goale. După ceva vreme, Dumnezeu ne-a dăruit, aproape printr-o minune, un peşte destul de măricel. Băieţii învăţaseră, mai ales cel mare, în tabără, să facă focul, au căutat beţişoare, nuiele şi lemne şi le-au aprins. Au curăţat peştele, cu un ciob de pe plajă. Am mâncat toţi trei, pe o piatră. Era ceva mai bine! Lumea strălucea de frumuseţe, soarele se ridicase la amiază, şi nisipul fierbinte ne încălzea, ca o plapumă de lână aurie.

MARIA-EUGENIA OLARU