~Laura Marinică: „H suspendat“

I.

E un cerc.

Cerc sugrumat de cuvintele ce le spui suspinând ,în sfâşietoare apusuri. Apusuri clătite în violet.

E neliniştea.

Neliniştea nopţilor mute, ghemuindu-ţi-se prin oase.

E lumina.

Lumina ce ţi-o arunci în faţa privirii. Ca să nu mai vezi nimic. Lumină…- nevăzut…?

E vuietul dinăuntrul minţii, şuierul timpului ce doboară piesele de domnino. Domino clădit milimetric.

Şi se strânge cercul. Se strânge, căci i-a fost înfrânt plinul.

E un cerc.

Cerc ce se metamorfozează acum în punct.

Punct ce-l pui în finalul frazei.

II.

Se prelingea lumina în cameră. Şerpuitoare si ursuză, păta pereţii, biroul doldora de cărţi, covorul pe alocuri ars, divanul cu pernele franjurate, picioarele albe ,întinse ale….

Ca o melodie îndoliată, ca un tact al amintirii bătea pendula ceasului.

Din când în când , câte un foşnet al şoarecilor din pod.

Umbrele se desfăşurau pe tavanul crăpat.

Ele se aştern întotdeauna. Dar întodeauna mai presus de tăcere.

Ore întregi…

Un ciocănit în uşă. Doar tăcere. Umbrele îşi iau catrafusele şi se ascund prin colţurile odăii, după divan şi dulap.

Intră Viviana, având presărat pe buzele subţiri şi rujate în vişniu zâmbetu-i caracterisitc. Ironic.

Îmi aruncă în faţă zeci de idioţenii. Că de ce Dumnezeule nu mai ies, c-o s-o iau razna, dacă nu am şi luat-o deja,  că dacă e ceva să mă confesez domniei ei, că aşa ceva nu e deloc normal, fată, că am devenit o stafie . Totul e garnist cu zeci de diavoli.

Apoi, îmi trânteşte pe dulap două sacoşe cu “provizii” şi vreo două cărţi împrumutate de luna trecută.

Mâine avem întâlnire cu ăia. Numai să îndrăznesc să absentez, că nici nu mai pune piciorul în “jegul ăsta”. Zice ea.

Tac. Clipesc şi tac.

Dă uşa de perete şi o zbugheşte afară. Mă duc să o închid.

Ah, i-a picat un plic. Stai să vezi că vine iar…Oof…

Ridic plicul.

Citesc cu ochi tremurători.

Închid uşa la repezeală şi rămân câteva clipe cu privirea pe tavan. Umbrelor, haideţi! Nu mai revine nebuna!

E pentru mine…
III.

Necunoscutul mă incită. Cu toate că mă înfioară.

Caut indicii, dar nu găsesc niciodată nimic.

E ca şi cum aş bâjbâi prin întuneric.Simt forme, contururi, dar nu pot să certific nimic. Nici apartenenţa acestora, nici culoarea ce le reprezintă.

Necunoscutul e pentru mine singura cale captivantă.

Doar aşa mă pot înhăma adecvat la destinul nestatornic.
Se lasă iar noaptea, adâncă şi grea, vremea marilor tumulturi.Lampa trebuie oprită, prilejul de început al dansurilor formelor.Umbrele…ele se tem de noaptea cu gene dese şi negre. Noaptea, umbrele mele se sting.

Rămân singură cu formele de pe pereţi. E îngrozitor câteodată. Se îndoaie şi se şerpuiesc, se unduiesc lasciv. Ştiu…Le ştiu eu. Vor să mă ademenească. Rămân tare şi închid ochii. Atunci ele încep să vuiască precum marea. În timpul furtunii.

Uneori, mă prind. Mă încătuşează şi mă obligă să le urmăresc. O dată au chemat chiar vântul în umila mea cămăruţă. Asta nu o credeam. Dacă aş fi auzit-o de la altul, nu aş fi crezut. Să-mi fi spus aşa ceva şi i-aş fi strigat în faţă : “Minciuni!…”  Vântul să se preteze la astfel de jocuri…

Într-un final au încetat. Dar numai după ce , zbătându-mă ,am reuşit să ajung la lumină şi să o aprind.

Am rămas şezând la masă. Eram încă ameţită. Şi apoi, mi-a revenit în minte scrisoarea din zilele trecute. Încă nu am dat niciun răspuns. Oricum, ar mai fi ceva timp. Mi se pare suspectă. De ce tocmai acum şi de ce tocmai mie? Ar putea deveni ,în cele din urmă, captivant, m-ar face să uit de toate porcăriiile astea ce se perindă pe aici, cu trupurile lor slinoase…
_______________

21 septembrie 1997

Lieber…..,

Uite, se prea poate să nu te cunosc. Însă sunt sigură că nu ai nici cea mai mică idee despre ceea ce aş fi sau poate că sunt eu.

Cum aş putea să mă descriu ţie, atâta timp cât în fiecare zi mă caut? În fiecare zi mă uit printre pagini de istorii, de fapte, de simţiri ale întregii omeniri? Şi vine noaptea, aşa cum e acum şi începe să mă îndese înapoi în mine. Măcar de m-aş putea sustrage…Uite, tocmai de-aia…

Da, e trist, e teribil de trist să te trezeşti în fiecare dimineaţă într-o cameră veche…şi goală. Simţi că are o istorie, şi că tu acum nu te poţi integra în ea, pentru că tu nu ai nicio poveste în spate. O poveste din aia banală măcar, o poveste care să conţină măcar în rol secundar numele tău. Sau…o poveste din aia, din aia pe care o citeşti cu sufletul la gură şi te regăseşti în trăirile eroinei,dar nu şi în acţiunile ei.. Ah, sunt conştientă că voi trăi doar sentimentele personajului fictiv, implicându-mi totodata formele şi umbrele mele , nu voi regreta niciodată o atingere , o plecare, un pas grăbit, o boare de vânt ce poartă parfumul celui ce tocmai se duce. Nu voi plânge niciodată cu lacrimi de crocodil şi nu doar sub motivul că umbrele nu mă mai ascultă.. Şi ştiu,vreau acţiune, dar mă îngrozesc oamenii autentici.

Încă ceva aş mai avea să îţi confesez.Cred că e…definitoriu mie. Sunt inaptă în a cunoaşte sfârşiturile. Nici măcar nu le pot intui. Cred că mi-a fost predestinat. Obscuritatea mă vânează şi mă va vâna întotdeauna. Totul devine o luptă,în care mă antrenez necontenit. Îmi face chiar plăcere câteodată. Aruncă vălul banalităţii.

Deocamdată am scris suficient. Observ că mi-a făcut chiar bine, aşa că voi accepta corespondenţa cu tine.

Aştept noi comunicări.

Nora”
- va urma -